Nu mai arunca apa din cadă cu tot cu bebelușul

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Există în engleză această frază:

Don’t throw the baby out with the bathwater

(de unde vine)
Care se referă la atenționarea de a nu arunca ce e bun, la pachet, împreună, cu ce e rău, de care vrei să scapi. Cu alte cuvinte, să fim atenți să nu pierdem ceva valoros, încercând să scăpăm de ceva toxic. Și asta, surprinzător, se aplică foarte des în legătură cu sfaturile (nesolicitate) primite de la părinți.

Unii părinți, ca să nu zicem majoritatea, sau cel puțin din generația trecută, au avut și poate încă au impresia că rolul lor este să ne apere de nereușite, sau să ne îndrume spre succes, cu orice preț, indiferent dacă le cerem sau nu părerea. Și astfel, în funcție de cât de intruzivi și agresivi sunt, în funcție de cât de mare e nevoia lor de putere și control, aruncă spre copii cu diverse sfaturi salvatoare.

– Pune-ți căciula, că răcești
– Când te măriți? că trece viața
– Dă-ți aia jos de pe tine, nu vezi cum arăți?
– Pune și tu mâna pe-o carte, nu mai umbla teleleu
– Să nu te prind cu țigară că-ți rup mâinile
– Dacă vrei să reușești în viață trebuie să dai din coate
– Caută-ți și tu un băiat/ fată de familie bună
– Și? Pe când un copil? Cine o să-ți aducă un pahar de apă la bătrânețe?
– Nu mai alerga, că o să cazi!
– Nu poți fi și tu normal/ă?
– Lasă cluburile și vei-ți de casă, de serviciu
– Termină cu prostiile, auzi, vrea să se facă artistă, să moară de foame
– …și așa mai departe, probabil ați recunoscut genul

Intră la această categorie

orice sfat nesolicitat, intruziv, care sună a critică

Și ce facem o parte din noi, dintre copii când auzim toate acestea? Mai ales dacă se tot repetă în aceeași formă și dacă ne enervează, fiindcă ne fac să ne simțim neînțeleși/ neiubiți? Le respingem. Și ce se întâmplă când le respingem? Putem risca să aruncăm apa murdară cu tot cu bebeluș. Mai exact:

– Nu ne mai punem căciulă
– Nu ne mai căsătorim
– Ne îmbrăcăm cât de fistichiu se poate
– Ne aruncăm în distracții
– Fumăm/ bem
– Devenim prea modești
– Alegem parteneri ciudați/ de la extremele tiparelor de personalitate
– Nu mai facem copii
– Folosim aproape tot timpul liber ca să alergăm sau să facem alt sport
– Respingem orice ține de normalitate
– Frecventăm zilnic cluburile și barurile
– Renunțăm la orice job și insistăm să facem artă (chiar dacă poate nu avem talent)
– …

Sună cunoscut?
Sună a fi … util?

Capcana cea mai mare a celor care ne răzvrătim în felul de mai sus este că avem impresia că ne afirmăm independența făcând invers decât ni se spune. Din păcate însă, nu suntem departe de cei care urmează îndeaproape sfaturile primite, fiindcă și noi, tot la ele ne raportăm, chiar dacă suntem împotrivă. Pam pam.

Independența reală și maturitatea este atunci când blocăm atitudinea/ comportamentul/ intruziunea/ atacul celuilalt (învelișul) și punem pe masă conținutul (miezul), la care ne putem uita, analiza și alege dacă să-l primim sau nu, ori în ce măsură să-l adoptăm. Poate adoptăm doar o parte, de pildă și nu ne căsătorim la biserică, dar facem o ceremonie de genul acesta, dacă așa ne place mai mult:

Cum blocăm atitudinea celuilalt, punând pe masă conținutul?

“Mulțumesc pentru sfat!/ idee/ părere/ împărtășire/ etc.” “Voi lua în considerare ce mi-ai spus”
“Înțeleg că tu așa ai face, poate ar fi o idee bună și pentru mine, o să mă gândesc”
“Interesant, nu m-am gândit la asta. Pentru tine cum a funcționat?”

Vă puteți imagina o castană cu coajă, țepoasă. Îi dați în acel moment jos coaja și analizați conținutul (când vreți). S-ar putea să fie ceva valoros acolo:

Mie personal mi s-a întâmplat să arunc apa cu bebelușul în câteva cazuri, în care m-am redresat, mai am câteva în pending și poate altele nedescoperite.

Depășite acum:
– Fii normală! —— Really? No! 🙂 Și mi-am cumpărat și ăsta:

Consecințe: m-am ținut departe și de lucruri care duceau spre echilibru și liniște
– Ai mai multă grijă de tine ——– Cine mă iubește mă place și așa!
Consecințe: m-am ținut departe de cea mai bună variantă a mea, fizic vorbind
– Fă-te și tu o culoare normală ——- Eu: portocaliu!
La fel
– Nu mai umbla prin cluburi noaptea, stai acasă. ——– Eu: Salsa! Și Bachata! Și Kizomba!
Consecințe: am erodat prin acest comportament o relație și am stat departe de a învăța cum să am grijă de casa în care locuiesc
– Termină cu prostiile, fă și tu o facultate serioasă, angajează-te într-un loc stabil! —— Eu: Facultatea de Comunicare și Relații Publice. 10 joburi schimbate și acum freelancer.
Consecințe: instabilitate și lipsa ascensiunii profesionale pe verticală. Noroc că există și orizontala 🙂

Pending:
– Închide apa că iar plătesc la întreținere de-mi vine rău! (și orice legat de economisire) ——– Eu: nu mă interesează banii!
Consecințe: banii vin și pleacă în afara controlului meu
– Vezi să nu mergi la mare că e (insert catastrofă auzită la știri) ——– Eu: nu mă gândesc la ce poate merge rău, va fi bine oriunde, oricând!
Consecințe: nu mă gândesc la consecințe negative și astfel mi-e greu să creez strategii valide pe termen lung

Necunoscute:
– ?! de explorat

Voi cum stați cu apa și bebelușii? 🙂

 

 

Proiectia psihologică: impersonarea

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Am vorbit aici și aici de două feluri de proiecții pe care le putem face. În prima aducem trecutul în prezent, în a doua atribuim celorlalți calități ale noastre, pe care nu vrem să ni le recunoaștem.

Acum vom vorbi de al treilea tip de proiecții pe care îl putem face, de la altcineva pe noi însine. Când ne purtăm, de multe ori fără să vrem și fără să ne fie util, ca altcineva. Vom vedea, la final, cum putem întoarce aceste impersonări în favoarea noastră.

În primul rând ce sunt impersonările? Poate ați văzut clipuri de genul:

sau

Este vorba nu de situațiile când te trezești vorbind ca Morgan Freeman (deși ar fi interesant) ci atunci când ridici tonul exact așa cum făcea mama ta. Sau când îți impui punctul de vedere ca bunica. Sau când tăceai, atunci când te enervai, ca bunicul. Sau când râdeai când erai prins cu minciuna, ca tata. Sau când te uiți în fiecare seară la TV cu o bere, ca el. Sau când te plângi și vezi doar partea negativă a lucrurilor, ca mama.

Se simte uneori ca o transă în care intrăm, cu o senzație de familiaritate, această stare prin care imităm persoane cu care am crescut, mai ales în situații stresante, sau când este vorba de ritualuri zilnice. Ne aduce un anumit confort să facem asta, fiindcă ne salvează energie mentală (nu mai alegem noi pentru noi) și o oarecare siguranță (dacă ei au făcut asta și au supraviețuit, înseamnă că e ok să facem și noi la fel).

Dar cât de bine au ajuns, de fapt? Este de ajuns supraviețuirea, sau vrem să avem o viață împlinită?

Ce putem face, atunci când identificăm comportamente de impersonare, este să vedem unde au ajuns acele persoane, practicându-le. Poate părinții au ajuns la divorț, datorită conflictelor în care se țipa. Poate au ajuns să aibă probleme de sănătate, dacă au exagerat cu viciile. Poate că atitudinea lor față de bani, pe care am adoptat-o și noi, i-a dus la o situație nu prea mulțumitoare. Poate că obiceiul lor de a se izola acasă după fiecare zi de lucru i-a dus la singurătate.

Și atunci, putem fi atenți la modelele cu care am crescut și, dacă avem tendința de a-i imita, să ne dăm seama când facem asta și să spunem STOP! Asta sunt eu, sau altcineva? Eu, dacă m-aș gândi la binele meu pe termen lung, cum aș face?

Spuneam că am putea chiar întoarce acest fenomen în favoarea noastră. Și asta mai ales când vrem să adoptăm obiceiuri noi, putem identifica noi modele pe care le cunoaștem cât de cât bine, din trecut, prezent, din viața de zi cu zi, sau actori, oameni de afaceri, chiar desene animate, sau orice alte personaje care ne inspiră și să ne întrebăm:

Cum ar face X în această situație?

Ceva de genul:

sau

Succes cu impersonarea modelelor pozitive! Și cu construirea propriului mod de gândire, folositor atât pe termen scurt, cât și lung 🙂

Proiectia psihologică: cartoful fierbinte

Posted by admin on in Dezvoltare personală

În psihologie, un alt înțeles dat proiecției decât cel de aici, se referă la lucrurile pe care nu le putem accepta la noi înșine și le proiectăm pe ceilalți.

Observați de câte ori cineva trece de la vorbirea la persoana 1 singular, la persoana a 2-a, sau la 1-a plural.
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Știi cum e, te trezești dimineața, bei o cafea. După prânz mai bei una, că ți se face somn și seara mai ieși în oraș, mai bei ceva, apoi te uiți la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc. Nu știu ce să fac.
Sau
– Așa se întâmplă mereu. Mergem la școală, unde suntem constrânși să învățăm bine. Apoi la job, să venim la program, să facem ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii ne cer mereu câte-ceva. Când să avem timp, să respirăm, să mai facem ceva și pentru noi?

Sesizați ce se întâmplă aici? Hai să vedem cum ar fi fost să vorbească despre ei, fiindcă despre asta era vorba, de fapt:
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Nu știu dacă știi cum e. Eu mă trezesc dimineața și beau o cafea. După prânz mai beau una, fiindcă mi se face somn. Seara mai ies în oraș, mai beau ceva, apoi mă uit la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc.
Sau
– Așa mi s-a întâmplat mereu. Am mers la școală, unde m-am simțit constrâns să învăț bine. Apoi la job, să vin la program, să fac ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii îmi cer mereu câte-ceva. Când să am timp, să respir, să mai fac ceva și pentru mine?

Mie cel puțin mi se pare că în a prima variantă nu pare a exista nicio soluție, fiindcă obiceiurile sunt cumva “date”, iar în a doua variantă, asumată, ies mult mai bine în evidență obiceiurile persoanei respective, ce dacă ar fi puțin modificate, ar ajunge la alte rezultate. Vouă cum vi se pare?

Și acestea sunt cele mai soft cazuri în care putem arunca la celălalt cartoful fierbinte din mâinile noastre.

Alteori, proiecția se poate face mult mai agresiv și mai nefolositor. Când atribuim altora trăsături pe care nu le acceptăm la noi:

  • Când cineva nu se poate relaxa, deși ar vrea și vede pe altcineva relaxându-se: Ce nesimțit, ce leneș!
  • Când cineva e critic și perfecționist, dar nu-și dă seama și urăște aceste două comportamente, iar când le vede la alții se enervează.
  • Când cineva e egoist și spune că toți ceilalți sunt egoiști, cu dispreț.
  • Când cineva îi învinovățește pe ceilalți că nu îi acordă respect, că nu-l apreciază sau includ în grup, dar el nu se respectă, nu se apreciază și se exclude singur.
  • Când cineva nu ascultă când i se dă un feedback și se enervează pe cei care nu-l ascultă când le dă un feedback
  • Când cineva își respinge frumusețea și i se pare că toți ceilalți sunt foarte frumoși
  • Când cineva nu recunoaște că este un bun profesionist, fiind foarte modest și i se pare că toți ceilalți sunt foarte buni și au standarde înalte, rămânând dezamăgit când constată contrariul
    … și așa mai departe.

Psychological projection is a defence mechanism in which the human ego defends itself against unconscious impulses or qualities (both positive and negative) by denying their existence in themselves while attributing them to others. For example, a person who is habitually rude may constantly accuse other people of being rude. It incorporates blame shifting and can manifest as shame dumping.

Practical examples

  • Victim blaming: The victim of someone else’s actions or bad luck may be offered criticism, the theory being that the victim may be at fault for having attracted the other person’s hostility.
  • Projection of marital guilt: Thoughts of infidelity to a partner may be unconsciously projected in self-defence on to the partner in question, so that the guilt attached to the thoughts can be repudiated or turned to blame instead, in a process linked to denial.
  • Bullying: A bully may project his/her own feelings of vulnerability onto the target(s) of the bullying activity. Despite the fact that a bully’s typically denigrating activities are aimed at the bully’s targets, the true source of such negativity is ultimately almost always found in the bully’s own sense of personal insecurity or vulnerability.
  • Projection of general guilt: Projection of a severe conscience is another form of defense, one which may be linked to the making of false accusations, personal or political.
  • Projection of hope: Also, in a more positive light, a patient may sometimes project his or her feelings of hope onto the therapist.

(Sursa)

Prin urmare, ce putem face, ca să evităm aceste proiecții?

În primul rând, dacă ele au legătură cu atitudinea celorlalți față de noi, ne putem pune întrebarea: “Dar eu fac asta (ce îmi doresc de la ei) față de mine, sau față de ei?”
Dacă ele au legătură cu părerea față de ceilalți în general, ne putem pune întrebarea: “Fac eu cumva același lucru ca ei, uneori?” sau “Aș vrea cumva să fac și eu același lucru, de fapt?”
și, cel mai util: “Arunc eu vina asupra altora, fără să mă uit și la mine, sau la faptul că poate a fost doar un accident?”

Cartoful fierbinte e greu de ținut în mâini. Dar putem găsi o farfurie, pe care să-l punem, în loc să-l aruncăm la alții (ei fiind tentați, evident, să ni-l arunce înapoi, și uite cum se poate crea un conflict). Și chiar să-l răcorim cu niște smântână și parmezan, bacon și chives. Merge și cu ceapă verde 🙂

Poftă bună!

 

 

Proiectia psihologică: transferul

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Poate nu mulți știu, dar majoritatea dintre noi purtăm, zi de zi, un videoproiector mic în buzunar.

Și de fiecare dată când ceva din realitatea exterioară, din prezent, seamănă cu ceva din trecut și are o încărcătură emoțională destul de puternică, băgăm mâna după el, îl scoatem, alegem de pe hard amintirea respectivă, pe care o proiectăm peste ceea ce se întâmplă acum și… Play!

Și proiecția asta vine nu doar cu imaginile din trecut, ci și cu emoțiile din trecut. Uneori și cu gusturi, mirosuri, sunete sau senzații pe piele de atunci. E 4 sau 5D. Și în acest fel, realitatea de acum se combină cu realitatea de atunci, așa cum ne-o amintim, și se crează o nouă realitate:

Realitatea ++

Fenomenul prin care realitatea din prezent se “îmbogățește” cu cea din trecut are la baza o explicație evoluționistă. Și anume, era important în trecut, când aveam mai mulți prădători naturali, să suprapunem Clipul video în care eram atacați de un tigru, peste Clipul video prezent, în care un tigru se apropie de noi, ca să fugim și să avem mai multe șanse de supraviețuire.

Dar ce ne facem acum, când proiectăm amintiri legate de oameni din trecut peste oameni din prezent? Și poate cei din trecut ne-au făcut într-un fel rău, dar cei din prezent nu ar face asta, chiar dacă seamănă, într-un fel sau altul, cu primii. Atacatorii, când e vorba de oameni, sunt fiecare unici, fiecare om e ca dintr-o specie diferită, spre deosebire de tigri, care seamănă între ei ceva mai mult și putem spune cu ceva mai multă siguranță că dacă unul e înfometat și trecem prin fața lui s-ar putea să ne muște de gât.

Ce ne facem când Realitatea ++ nu ne ajută să avem o viață mai bună, chiar dimpotrivă?

În Psihologie, acest fenomen se numește transfer:

Transference is a theoretical phenomenon characterized by unconscious redirection (projection) of the feelings a person has about their parents, as one example, on to the therapist. It usually concerns feelings from a primary relationship during childhood.

It is common for people to transfer feelings about their parents to their partners or children (that is, cross-generational entanglements). For instance, one could mistrust somebody who resembles an ex-spouse in manners, voice, or external appearance, or be overly compliant to someone who resembles a childhood friend.
(sursa)

Ce se întâmplă când am fost victimele unui abuz în trecut din partea unui bărbat cu părul brunet, la costum și apoi de câte ori vedem un om brunet și la costum ne punem platoșa și fluturăm buzduganul? Ce se întâmplă când cineva care ne critica de câte ori avea ocazia folosea expresia “ce-o fi o fi” și de câte ori auzim acum de la cineva asta ni se ridică țepii pe spate față de acea persoană? Dar dacă mama ne bătea și spunea în același timp că face asta fiindcă ne iubește? Ce se întâmplă când cineva spune acum că ne iubește și nu ne bate… ne mai simțim iubiți?

În liceu poate colegii cu bani te respingeau. Ți-ai zis că cei cu bani sunt oameni nașpa și de atunci de câte ori vezi pe cineva cu bani… Play! filmulețul din trecut și astfel îi eviți. Când locuiai cu părinții poate nu aveai voie să sari pe canapea, că erai pedepsit și trimis în camera ta. Acum, de câte ori vezi pe cineva sărind calul… Play! filmulețul din trecut și îl atenționezi, să se liniștească, ca să îl protejezi de fapt de emoțiile tale negative din trecut din urma pedepselor.

Uneori, putem da Play! și unor filmulețe din trecutul mai recent:
– Nu ai spălat vasele, observă el
– Nu ești mulțumit de nimic, niciodată! Ba că n-am făcut patul, ba că n-am curățat pe jos… Mereu ai impresia că nu fac destulă curățenie. Adică nu sunt o soție bună! Găsește-ți alta!
– Dar eu doar…
– (pleacă nervoasă)

Deși și acolo este foarte posibil să avem și o proiecție din trecutul mai îndepărtat, când altcineva se arăta destul de des nemulțumit de noi.

Problema cea mai mare cu aceste proiecții este că ne scapă de cele mai multe ori conștientului. Adică nu ne dăm seama pe moment, sau nici după exact ce s-a întâmplat, de ce ne-am enervat așa de tare, deși avem senzații familiare în corp, sau putem identifica persoane din trecutul nostru cu care seamănă cele prezente. De obicei, ni se pare justificată reacția noastră de respingere, ce poate fi percepută ca fiind foarte agresivă de ceilalți, care nu înțeleg ce s-a întâmplat și cu ce au greșit… sau de ce te porți așa urât – poate că ești un om rău/ nesimțit, de fapt?

De fapt, tot ce ai făcut a fost să dai Play! unei proiecții dureroase, din trecut.

Proiecțiile astea pot avea efect în prezent – să ne apărăm de ceva perceput ca fiind periculos, sau ca bază pentru unele predicții în viitor, fiindcă dacă în trecut s-a întâmplat x și asta a dus la y (nefavorabil), iar situația din prezent seamănă cu x, atunci poate că se va ajunge iarăși la y. Și nu vrem asta.

Și, totuși, revenind, să ne amintim adevărul:

Nicio persoană nu este identică cu alta. Nici chiar gemenii care au trăit majoritatea vieții împreună. Prin urmare, nu putem știi cum este cineva, pe baza experienței cu altcineva.

Nicio situație nu este identică cu alta. Prin urmare, nu putem știi cum se va desfășura ceva, pe baza experienței cu altceva. Putem face doar aproximări și predicții posibile, nu sigure.

Și aici, de obicei, oamenii se gândesc la criminalii în serie, dintr-un motiv sau altul.
– Pei bine, Gia, dacă știi că există criminali în serie și ai văzut filme în care ei mint și manipulează, nu ar fi bine să stăm departe de oamenii care mint și manipulează?
– Poate că putem alege să stăm departe de ei, sau să le spunem ce ne deranjează la ei pentru că nu ne place comportamentul lor, mai bine, nu pentru că ar putea fi criminali? Sunt multe motive ce pot sta în spatele comportamentului lor, uneori poate chiar faptul că îi intimidăm și vor să se facă plăcuți.

Sau, cineva ar putea duce la extrem lucrurile:
– Pei bine, dar dacă soțul meu de câte ori vine acasă intră încălțat și nu se spală pe mâini, să nu-i spun că mereu face asta și mă enervează?
– S-ar putea ca reacția ta să i se pară exagerată, dacă răspunzi unui cumul de situații, în loc să răspunzi situației de față, mai ales dacă e prima oară când o spui.
– Dar dacă îi repet în fiecare dimineață că a uitat să pună capacul la pasta de dinți cu o seară înainte și se usucă pasta? Și NICIODATĂ nu-l pune?
– Cum ar fi să îți mai iei și tu o pastă de dinți și să-l lași pe el cu obiceiul lui? E greu să schimbi obiceiuri, mai ales că poate pentru el a nu pune capacul e o formă de rebeliune, ca o supapă, fiindcă în restul zilei este nevoit să urmeze la job prea multe reguli și are nevoie de asta, ca să se echilibreze. Ce te enervează pe tine de fapt când vezi acea pastă de dinți? La ce te duce cu gândul?

Și așa identificăm proiecțiile pe care le facem.

Și ca să avem o metodă simplă, la îndemână, pentru a identifica dacă am făcut sau nu o proiecție, fiindcă așa cum ziceam mai sus, ele pot scăpa conștientului, vă propun metoda BAROMETRULUI.

De câte ori ne enervăm peste 50%, putem presupune că am făcut și o proiecție, peste situația prezentă, ușor neplăcută. Ni se ridică tensiunea și reacționăm agresiv.

Dacă ne supărăm sub 50%, avem de-a face cu o situație neplăcută, despre care putem discuta deschis, după ce ne alegem cuvintele. Rămânem detașați și răspundem ferm.

Mai avem aici o steluță* și vă las. Este posibil ca în cazul în care nu discutăm deschis și nu răspundem, nu rezolvăm problema, în cea de-a doua variantă, ea să se transforme în prima, fiindcă lucrurile “se adună”. De fapt, începem să facem proiecții cu trecutul recent.

Chiar așa, voi ce proiecții faceți? 🙂

La cât mai puține!

 

 

 

Orice părinte are șase copii

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Chiar dacă face doar unul singur, da 🙂

Am tot observat părinți cu copii la diferite etape ale vieții și ar fi foarte important de văzut cum fiecare etapă este complet diferita de cealaltă, copilul având abilități diferite și nevoi diferite, în funcție de perioada prin care trece. În același timp, este foarte greu, ca părinte, să te adaptezi la aceste schimbări, mai ales dacă nu ți-ai propus asta, fiindcă stai zi de zi cu el și aceste schimbări sunt incrementale.
Pentru a veni în întâmpinarea voastră, vă propun etapele de mai jos:

Primul copil: bebelușul 0-6 luni

Nevoile lui sunt cele mai importante din casă și faci totul pentru el, îi dai tot ce îți cere, când îți cere. Dacă aveți dubii în această privință, puteți consulta acest studiu:  https://www.taylorfrancis.com/books/e/9780203440841

Al doilea copil: bebelușul 6 luni-2 ani

Începe să meargă și atunci începi să îi încurajezi explorarea, îl înveți să comunice. Nevoile lui sunt la fel de importante, dar acum focusul se mută de pe a-i da tot ce îți cere, când îți cere, pe a-i cultiva, încet-încet, independența. Este considerat încă bebeluș fiindcă poate avea încă nevoie de scutece, mai suge degetul, mai este alăptat, etc.

Aici Jordan Peterson pune foarte bine problema și ne îndeamnă Să nu facem nimic (ca părinți, îngrijitori, manageri) din ce poate celălalt să facă și singur.

Poți cultiva independența adaptând casa copilului – să fie cât mai child-friendly și cu cât mai multe lucruri la înălțimea lui, după recomandările Montessori. Poate să se urce singur în pătuț, să își ia apă, să stea la masă și la bucătărie cu adulții, să se ducă la WC, etc., cu puțină inginerie și încurajări.

Al treilea copil: copilașul 2-6 ani

Nevoile lui de bază sunt ca și la primii – să îi fie împlinite cele de bază (hrană, apă, somn, igienă), de siguranță (să nu fie victima sau martorul violenței), de apartenență și afecțiune (mediul familial și cu prieteni), dar acum se pune mult mai mult focusul pe cultivarea independenței și pe joacă, față de alte etape ale vieții. Mai ales pe joaca cu alți copii, dacă în primii doi ani joaca era mai mult alături de părinți.

Cum poți pune copilului limite fără să folosești recompense și pedepse? În primul rând prin a te juca cu el, așa cum ne recomandă și metoda daneza de creștere a copilului, fiindcă asta îl face să vadă că îi înțelegi lumea și îl înțelegi pe el. Apoi, prin a-i explica consecințele acțiunilor lui. În al treilea rând, prin a-l lăsa să facă anumite lucruri pentru a simți pe pielea lui ce se întâmplă (de exemplu, că se udă la pantofi dacă intră în baltă și apoi îi poate fi frig).

De avut grijă la profeții: “dacă alergi o să cazi”, ceea ce nu transmit decât o frică nejustificată și încurajează și crearea de scenarii, în locul gândirii critice. Poți înlocui mereu cu “atunci când alergi foarte repede, e mai greu să îți controlezi picioarele și poți cădea. Cum ar fi să alergi mai încet și să crești viteza pe măsură ce te obișnuiești cu ea?” Ca exemplu, fiindcă nu e neapărat rău să cadă, pentru a simți singur cum e.

Al patrulea copil: copilul de 7-14 ani

Aici copilul este destul de similar cu cel precedent, doar că merge la școală, ceea ce îi va schimba mult din atitudine. Se va intensifica nevoia de apartenență, fiindcă apare grupul de colegi și va avea din ce în ce mai mult nevoia de recunoaștere socială și stimă de sine, mai ales că la școală primește calificative pentru efortul depus.

Aici se pot întâmpla câteva fenomene de care e bine să fim conștienți:

  1. este copilul acceptat de grupul de colegi, sau nu? este victima bullying-ului, este bully, sau este de partea sigură a baricadelor? intervine dacă un coleg este pus în dificultate, sau nu? este grupul din care face parte unul bazat pe cooperare, prietenie sau competiție agresivă? este dintre cei populari sau nu? grupul din care face parte este unul cu copii bine-crescuți, echilibrați, sau atrași către dependențe și dezinteres față de școală? Oricare ar fi răspunsurile, putem afla care este realitatea și veni în sprijinul copilului, cu deschidere, atunci când ni-l cere.
  2. are profesori bine pregătiți sau care le cer copiiilor să învețe pe de rost/ să facă lucruri prea complicate pentru nivelul lor? au răbdare profesorii sau nu? sunt ei asertivi în comunicare sau agresivi? cunosc bine materia pe care o predau, folosesc mijloace noi de comunicare și creativitate în expunere, sau îi învață aceleași lucruri care se predau acum 30 de ani? La fel, e bine de văzut cum stau lucrurile și vorbi despre asta la ședințele cu părinții.
  3. are destul timp liber de relaxare și joacă? trecerea la școală poate fi cu dificultăți, mai ales dacă nu a fost înainte la grădiniță sau nu a fost implicat în treburile casei. e important să existe și aceste faze intermediare, ca școala să nu fie văzută ca o privare de libertate, ci dimpotrivă ca un nou spațiu de joacă cu alte reguli și unde îți poți pune în funcțiune curiozitatea, pentru a afla lucruri noi atât despre lumea în care trăim, cât și despre ceilalți (observând colegii) și despre noi înșine (observându-ne reacțiile).

Al cincilea copil: adolescentul 14-23 de ani 🙂

Aici părerile pot fi împărțite, dar din ce am observat de pe la 14 ani cam încep copiii să fie interesați de a avea relații și cam până la 23 de ani locuiesc cu părinții, dacă sunt din același oraș cu facultatea și nu stau la cămin. Așadar, aș pune liceul și facultatea în aceeași perioadă. Aici independența crește treptat, ajungând până la 100%, după terminarea facultății. În cazul celor care nu fac facultate, adolescența se poate încheia mai repede, dacă se angajează și se mută de acasă la 18-19 ani.

În această perioadă, în mod ideal, rolul părintelui devine acela al unui consultant, care răspunde la cerere sau intervine atunci când observă că chiar ar fi nevoie de o direcție, cu multă delicatețe, pentru a nu știrbi independența fragilă a copilului. De asemenea, este și perioada la care nevoia de recunoaștere socială și stimă de sine e la cel mai înalt nivel de până atunci, începând să se contureze și nevoia de auto-realizare.

Fiind o perioadă în care se încearcă primele relații de cuplu, ar fi de dorit să fie îndemnat să caute informații în cărți despre asta sau să discute cu un psiholog, fiindcă sunt multe lucruri de învățat în acest domeniu și momentan sistemul educațional nu le include. Poate învăța despre comunicarea asertivă, despre limbajele iubirii și ale scuzelor, despre diferite tipuri de personalitate, despre managementul conflictelor, formarea credințelor, șamd.

Poți avea în această perioadă, ca și în cele dinainte excursii împreună, cu familia, și mese în familie, în funcție și de disponibilitatea și dorința copilului, fără a fi nimic obligatoriu în această direcție.

Al șaselea copil: adultul 23-XX ani 🙂 

Din acest moment copilul nu mai e copil, de fapt este un adult. Poți învăța lucruri de la el din prima zi de viață, ca părinte, dar acum, cu atât mai mult, cu cât este și capabil de expuneri mai articulate. Acum, devine și el consultant pentru tine, fiindcă are acces la medii noi și informații la care tu poate ai mai puțin și poți să-i ceri sfatul cu încredere sau îl poți lăsa să intervină în viața ta, atunci când crede că ai avea nevoie.

Excursiile și mesele în familie pot continua, la fel, în funcție de disponibilitatea și dorința lui.

Relațiile cu partenerii lui de cuplu pot deveni mai strânse, mai apropiate, mai ales dacă își formează o nouă familie. Iar aici apar alte fenomene de care avem nevoie să avem grijă:

  • ce se întâmplă când nu ne plac partenerii copiiilor noștri? ce facem dacă avem credințe despre viață total diferite de ale lor? Atâta timp cât nu suntem martorii unui abuz, e bine să îi tratăm pe ceilalți ca pe noi prieteni cu care putem schimba opinii, și față de care, uneori, putem accepta un “agree to disagree”, dacă diferențele sunt prea mari. Putem apela și la un consultant, sau terapeut, dacă relațiile devin prea dificile și suntem nevoiți totuși să interacționăm, atunci când împărțim o casă sau creșterea unui copil. Dacă nu împărțim aceste lucruri putem, în cazul conflictelor, să limităm contactul.

Cam asta ar fi, sper că vi se par utile aceste delimitări între copii, ca să putem să ne raportăm diferit la fiecare, în funcție de nevoile lor. Aștept în comentarii și alte păreri dacă aveți, sau experiența voastră cu ei 🙂


—
Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

 

 

 

Magie albă, Magie neagră

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Ce caută un titlu legat de magie pe un site de dezvoltare personală? 🙂

Nu vom învăța, din păcate, să facem vrăji și poțiuni, să folosim baghete și gesturi cu mâna care să deschidă uși (deși asta se poate, la intrarea în supermarketuri). Vom afla însă mai multe despre controlul psihologic (magia neagră) și empatia (magia albă).

Hai să vedem în primul rând ce definiție dăm magiei. Magia este o acțiune orientată spre altcineva cu scopul de a-l ajuta sau, dimpotrivă, a-l face pe el să te ajute, ce constă în anumite cuvinte sau gesturi, care determină schimbarea comportamentului sau a stării de spirit a celuilalt. 

Magia albă are la bază empatia și ca scop ajutorul: a-i da celuilalt ce are el nevoie – a spune ce trebuie la momentul potrivit, a-i arăta înțelegere, a face gesturi vindecătoare (îmbrățișări, mângâieri) și în general a-l face să se simtă în siguranță. Poți să îl ajuți să proceseze un eveniment cu încărcătură emoțională negativă, să îl încurajezi să meargă mai departe pe drumul ales sau să îi arăți un drum nou, dacă se simte pierdut și nu vede nicio ieșire. Poți să îi arăți acceptare, apreciere și iubire.

Tehnicile magiei albe: 
* ascultarea (când asculți ca să înțelegi, nu ca să spui ceva sau să te afirmi pe tine)
* rezonanța (când rezonezi cu starea de spirit a celuilalt și o resimți și tu, arătându-i asta)
* încurajarea (cuvintele și gesturile de încurajare)
* învățarea (când îl duci pas cu pas, din întrebare în întrebare pe celălalt spre mai multă claritate și o idee salvatoare)
* aprecierea (cuvintele și gesturile de apreciere)
* entuziasmul (când molipsești și pe ceilalți cu starea ta de spirit pozitivă)
* blândețea (cu care vorbești, spui ce-ți dorești sau pui limite)
* gesturile iubitoare

Magia neagră, pe de altă parte, are la bază controlul și ca scop satisfacerea propriilor nevoi. Este sinonimă cu manipularea, iar tehnicile ei sunt:

* minciuna (când deformezi, schimbi, ocolești sau eviți adevărul cu bună știință, pentru a obține ce vrei)
* înșelătoria (când promiți ceva și faci altceva, când vorbești pe cineva pe la spate, când furi, sau păcălești “la cântar” pentru a obține un avantaj)
* minimizarea (când îl faci pe celălalt din cuvinte sau gesturi să se simtă mic și incapabil)
* învinovățirea (când îl faci pe celălalt să se simtă vinovat pentru a-l face să te ajute, nu pentru că ar fi)
* rușinarea (când îl faci pe celălalt să se simtă rușinat de ceva ce a făcut pentru a-ți urma ordinele, nu pentru că ar fi făcut ceva rău)
* șantajul (când ameninți și impui condiții pentru a obține doar tu ceea ce vrei)
* insistența (când insiști să se întâmple ce vrei, cu prețul suferinței celuilalt)
* ignorarea (când îi ignori celuilalt dorințele și sentimentele pentru a-ți afirma puterea)
* gaslighting-ul (când îl faci pe celălalt să se considere nebun pentru că îi contrazici și respingi orice feedback)
* gesturile sfidătoare

Partea proastă cu magia neagră este că de multe ori funcționează, cel puțin pe moment, cel care o practică poate obține ce își dorește. Uneori chiar pe termen mediu și lung, dacă este foarte abil.
Doar că costurile sunt foarte mari: poate începe să fie paranoic (să nu pățească și el același lucru), să își piardă încrederea în ceilalți și de multe ori să îi piardă cu totul, când ei se satură de tratamentul primit. De asemenea, poate începe cu lucruri mici, dar care în timp să ajungă foarte grave, fiindcă toleranța la rău crește, pe modelul “azi furi un ou, mâine un bou”.
Nici stima de sine nu o duce prea bine, în momentele de sinceritate interioară și mai ales dacă la un moment dat magicianul cu pălărie neagră “se trezește”, renunță la justificările pe care și le crease, pentru a-și motiva acțiunile, începe să simtă, să fie empatic și se uită cu groază la tot ce a distrus.
În ultimul rând, atunci când faci rău, răul ți se va întoarce. Și asta nu printr-o “lege karmică”, ci fiindcă ajungi să relaționezi cu oameni ca tine, caz în care și ei folosesc magia neagră și e foarte probabil să o folosească și asupra ta.

Este foarte tentant să folosești magia neagră, fiindcă seamănă cel mai mult cu forțarea/ constrângerea fizică și dacă nevoia pe care o resimți e mare, simți că nu poți altfel. Doar că o alternativă mereu există. Să alegi să fii bun e mereu o opțiune, chiar dacă durează mai mult sau e mai greu, efectele pozitive pe termen lung sunt incomparabile, te simți bine, împlinit și curat sufletește, iar asta te face să te poți iubi cu adevărat.

Iar dacă ai pălărie albă și cineva te atacă, poți învăța să te protejezi, prin comunicarea asertivă, să pui limite cu blândețe și fermitate, arătându-i că nu e ok ce face:

Motivele pentru care cineva ajunge să folosească magia neagră:
* are anumite nevoi emoționale foarte mari, neîmplinite
* a avut modele de la care a învățat acest tip de magie (eventual au aplicat-o asupra lui)
* folosește o dată întâmplător, vede că funcționează și continuă, găsindu-și scuze

Cum ar putea să nu o mai folosească? Să își dea seama de efectele ei negative asupra altora și sieși, să vadă cum își poate împlini acele nevoi emoționale și altfel, să vadă că modelele pe care le-a avut nu au fost unele bune, să înceapă să exerseze magia albă.

Temă: de observat persoanele cu adevărat fericite pe care le întâlnești – ele ce fel de magie folosesc, cum se comportă cu ceilalți?

Experiența ta cu cele două tipuri de magie care e? Lasă povestea ta în comentarii 🙂

—
Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Normal, anormal

Posted by admin on in Dezvoltare personală

“Normal” este un cuvânt pe care psihologii îl evită cu bună știință de câte ori pot. Dacă îl rostesc din greșeală se corectează, dacă îl gândesc reformulează, dacă altcineva îl rostește au tendința de a-l evidenția și a oferi instant un subsitut.

Iar asta e firesc (ca să nu zic normal), fiindcă în mod tradițional și neștiințific oamenii au împărțit de-alungul timpului pe alți oameni în normali/ anormali, sau s-au referit la diferite comportamente ca fiind normale (vezi heterosexualitatea) și anormale (vezi a-ți vopsi părul în verde). Pe când psihologia studiază diferite tipuri de personaliți, care toate au o logică a formării și dreptul de a se manifesta. Așa cum nu există o personalitate ideală, nu există nici o normalitate… normală. Fiecare personalitate își poate găsi un mediu potrivit, fiecare om își poate găsi “tribul”, pe cei asemenea lui.

Distribuția normală din teoria probabilității se poate aplica la grupuri și ne arată cum avem o majoritate (68.26%), o medie (27.18%), o minoritate 4.28% și o extremă de 0.26%. Și toți au aceleași drepturi. Nu e nimeni anormal, de fapt, doar diferit.

Numeroase teorii împart oamenii în categorii, în funcție de anumite criterii, evidențiind tocmai caracterul lor divers:

Sau valorile/ interesele lor deosebite:

Fiecare a crescut într-un mediu diferit de ceilalți, care l-a creat, prin urmare, diferit.

Totuși, aș vrea să reabilitez diada NORMAL/ ANORMAL pentru o anumită categorie de comportamente. Și anume, cele care țin de AGRESIVITATE. Și asta mai ales pentru că aceia dintre noi care au crescut cu violență se obișnuiesc cu ea și nu o mai recunosc, ni se pare “normală”, iar când creștem ne trezim în aceleași tipuri de relații toxice care sună familiar, nu ne dăm seama ce e toxic și ce nu, sau nu știm să spunem NU, să ne protejăm, să ne creăm și impunem Respectul de sine. Prin urmare, e OK să fim diferiți, DAR:

Este anormal să critici și să fii criticat, cu regularitate

Este anormal să controlezi, sau să te lași controlat

Este anormal să insulți, sau să te lași insultat

Este anormal să lovești altă persoană, sau să te lași lovit

Este anormal să țipi la cineva, sau să permiți să ți se vorbească pe un ton ridicat, cu regularitate

Este anormal să arunci cu obiecte în oameni, la furie, sau să permiți ca ei să arunce cu obiecte în tine

Este anormal să pedepsești pe cineva prin ignorare, sau să te lași ignorat, cu regularitate

Este anormal să invadezi intimitatea cuiva (să îi cotrobăi prin lucruri, prin telefon, să intri peste el în cameră fără să întrebi dacă e ok să intri, etc.) sau să te lași invadat

Este anormal să minți, să înșeli, să manipulezi, să insiști, să ordonezi, să ameninți, sau se te lași supus acestor tratamente, cu regularitate

Este anormal să refuzi cooperarea, când ești într-o relație, pe motiv că așa ești tu și nu vrei să faci nicio schimbare, cu regularitate

Este anormal să șantajezi, sau să te lași șantajat

Este anormal să forțezi pe cineva să facă ce vrei tu, pentru binele tău, sau să te lași forțat

Este anormal să faci mișto/ să fii ironic/ să iei în batjocură pe cineva, sau să te lași batjocorit, cu regularitate

Este anormal să simți vinovăție, rușine, responsabilitate în mod continuu, sau să învinovățești, rușinezi, responsabilizezi pe alții, cu regularitate

Este anormal să îți spui ție lucruri jignitoare și dureroase, cu regularitate (nu sunt bun de nimic/ ceilalți nu mă iubesc de fapt, etc.)
… (cam atât momentan, dacă mai aveți și alte idei, le puteți lăsa în comentarii)
Notă: vedeți și ce spune legea, referitor la violența domestică

După cum se poate observa, am adăugat la unele dintre cele de mai sus “cu regularitate”, iar la altele nu. Și asta pentru că uneori poți țipa, critica, ignora, minți/ înșela/ manipula/ insista/ ordona/ amenința/ refuza cooperarea/ face mișto de cineva, fiindcă nu știi altfel cum să te porți, la acel moment. Doar când acest comportament se repetă devine toxic.

De asemenea, hai să vedem ce înseamnă, de fapt, toxic. Din perspectiva mea toxic este orice comportament care duce la scăderea stimei de sine sau a stimei de sine a celuilalt. De pildă, criticile pot face pe cineva să se simtă incapabil/ prost/ nu destul de bun, iar asta îi scade stima de sine și cu o stimă de sine mică șansele să devină mai capabil, mai deștept, mai bun, sunt mici. Avem mai degrabă nevoie de încurajări, încredere și susținere pentru a face schimbări pozitive.
Hai să vedem acum și ce ar fi normal:

Este normal să citești psihologie, să mergi la terapie/ consiliere, pentru a te cunoaște mai bine și a-ți depăși eventualele blocaje, pentru a-i cunoaște și pe alții mai bine și a învăța cum să te porți cu ei

Este normal să fii cooperant, să te schimbi, să fii receptiv, înțelegător, să asculți cu atenție

Este normal să îți spui punctul de vedere, cu blândețe și atenție și la nevoile celorlalți

Este normal să crezi despre tine că ești OK, că meriți tot ce e mai bine și să încerci să obții fericirea, fără a știrbi fericirea celorlalți

Este normal să înveți să comunici asertiv, să îți reglezi emoțiile, să îți oferi alinare și compasiune, să îți crești reziliența și empatia

Este normal să îți depășești fricile – să faci acele lucruri de care ți-e teamă, pentru a le depăși

Este normal să îți crești rezistența fizică – să treci prin experiențe care să te ajute în acest sens (un maraton)

Este normal să stai cu tine, fără să faci nimic, pentru a procesa gândurile și emoțiile pe care le ai, a te reconecta cu tine

Este normal, în cuplu, să aveți și activități separate

Este normal să ieși și singur în oraș, dacă asta vrei

Este normal să îți cauți fericirea, chiar dacă nu știi cum arată și nu ai întâlnit-o până acum

Este normal să îi explici unui copil cu blândețe efectele acțiunilor lui, consecințele, în loc să îl pedepsești

Este normal să stai cu stările tale negative, emoțiile tristețe, furie, frică, dezgust, ca să vezi ce mesaj au pentru tine și să le dai spațiu de exprimare

Este normal să încurajezi, susții, oferi feedback pozitiv, să arăți încredere în ceilalți, pentru a-i motiva să devină mai buni, să reușească, să facă schimbări pozitive în ei și viața lor

(… ați mai adăuga ceva?)

După cum se poate vedea, cele care țin de ANORMAL au legătură cu agresivitatea împotriva celorlalți și a ta, iar cele care țin de NORMAL au legătură cu blândețea față de ceilalți și față de tine.

Voi ce ziceți, vi se pare întemeiată folosirea cuplului de cuvinte în situațiile descrise mai sus?

 

Razboiul s-a terminat, lupta continua

Posted by admin on in Dezvoltare personală

In psihologie exista doi termeni, cu referire la comportament, numai buni de invatat:

Adaptativ

Dezadaptativ

Simplu de inteles, Comportamentul Adaptativ este unul care te ajuta intr-o situatie data, e functional, potrivit, util, prin el ajungi la rezultatul dorit, iar celalalt, Comportamentul Dezadaptativ face exact opusul – nu te ajuta, nu e functional, nu e potrivit, nu e util, nu-ti atingi scopurile prin el.

Si daca e asa simplu, de ce nu avem mereu un comportament adaptativ? Pentru ca, bineinteles, comportamentul nostru are in spate emotii, care au in spate ganduri, care au in spate credinte, care au in spate evenimente care ne-au format. Nu e ca si cand il alegem. Daca la un moment dat evenimentele prin care am trecut au fost extreme, intr-un fel sau altul, fortandu-ne sa ne adaptam la ele foarte specific, tendinta este sa ramanem in acel fel, desi mai tarziu trecem prin alte evenimente si contextul s-a schimbat. Uneori radical.

Exemple:

* cresti cu lipsa banilor sau a sprijinului. Trebuie sa muncesti ca sa intretii familia. Devii perseverent, responsabil, rezistent. Apoi cresti. Ajungi sa nu mai duci lipsa banilor si a sprijinului. Dar ritmul in care muncesti este acelasi. Razboiul s-a oprit, lupta continua.

* cresti intr-un mediu cu multa agresivitate. Ai parte de violenta verbala si fizica. Te inchizi in tine, nu-ti expui sentimentele, fugi emotional cat mai departe. Cresti apoi si te muti in alta parte, agresorii din viata ta nu-ti mai sunt aproape. Ramai inchis, retras, fugi in continuare, in toate relatiile. Razboiul s-a oprit, lupta continua.

* cresti alaturi de un parinte dependent. Esti la voia lui, sa ii faci pe plac, sa ii faci bine, fiindca e vulnerabil si nu vrei sa il pierzi. Te muti de acasa. Parintele nu mai depinde de tine. Dar cauti in jur persoane vulnerabile, pe care sa le salvezi. Razboiul s-a terminat, lupta continua.

Te invit acum sa te gandesti putin la tine. Care comportamente din cele pe care le manifesti observi ca sunt nepotrivite situatiilor prin care treci? Care iti aduc o stare de rau si rezultate proaste? Urmeaza apoi firul rosu:

* ce emotii au ele in spate? Frica / Furie / Tristete / Dezgust

* ce ganduri au emotiile identificate in spate? “Nu sunt destul de bun”/ ” Nu sunt perfect” “Nu pot” “Merit mai mult”, etc

* ce credinte au aceste ganduri in spate? ” Sunt plictisitor” / “Nu trebuie sa ai in incredere in nimeni” / “Merit sa fiu respins” / “Daca te indragostesti, o sa o patesti”

* unde ai invatat credintele astea? Care sunt primele amintiri legate de ele?

Exemplu:

Comportament – nu-mi vine sa ma angajez

Emotie – teama ca voi gasi ceva ce nu-mi va placea, unde voi simi ca pierd timpul

Gandul – timpul meu e pretios

Credinte – sunt o persoana speciala, care nu trebuie sa se supuna acelorasi reguli ca ceilalti si a carei timp liber e foarte important, fiindca poate crea ceva genial, din starea de relaxare. Corpul meu merita sa se relaxeze.

Evenimente – bullying in scoala generala, care s-a continuat cu relatii proaste la locul de munca. Critica in copilarie, care a generat sensibilitate la critica si la autoritate (sefi autoritari)

Si apoi lucreaza in terapie/ consiliere cu aceste amintiri/ evenimente prin care ai trecut, pentru a le procesa emotia aferenta si a te elibera de influenta lor negativa. Una din cele mai eficiente terapii pentru asta este: EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing:

What is EMDR?

Razboiul s-a incheiat, poti lasa armura si armele jos. Poti pastra cu tine doar un scut usor, care sa te fereasca de atacurile celorlalti, cand e nevoie de el. Un scut pe care scrie: “Multumesc pentru parere” 🙂

Si asa poti raspunde Adaptativ, fiecarei situatii in parte, specific ei, fara modele invechite. #modernizare #updates 🙂

PS, modelele teoretice:

Schimbarea = Constientizare + Motivatie + Obiectiv + Metoda

Succes! 🙂

Cum sa te detasezi cand ai o obsesie

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Pentru toți cei pe care îi preocupă excesiv ceva:
* o dorință neîmplinită
* un eșec
* o prezentare/ examen
* orice temă care apare obsesiv în gând, accentuează starea de anxietate și provoacă durere emoțională
În psihologie, acest fenomen se numește ruminație.

rumination consists of repetitively thinking about the causes, consequences, and symptoms of one’s negative affect

De aici: A roadmap to rumination: A review of the definition, assessment, and conceptualization of this multifaceted construct

Ok, și ce e de făcut mai exact? Să ne distanțăm de acea temă, să luăm o pauză, să ne concentrăm pe altceva, să ne detașăm. Cum – vedem mai jos. De ce? Avem aici alt studiu: From a distance: Implications of spontaneous self-distancing for adaptive self-reflection

Self-distancing was associated with more problem-solving behavior and less reciprocation of negativity during conflicts among couples in ongoing relationships.

In social psychology more than three decades of research on delay of gratification has shown that children’s use of psychological distancing strategies directly influences their ability to forgo immediate gratification for the sake of long-term goals.

Una peste alta, distanțarea este bună. Te ajută să te simți mai bine, să te eliberezi de gândurile negative repetitive și să dai mai multe șanse lucrurilor să se întâmple de la sine. Ca atunci când faci duș: te relaxezi, deconectezi și tocmai atunci îți vin idei geniale. Sau ca atunci când nu vrei neapărat ceva și se întâmplă. Jobul ăla? Relația aia? Îți amintești.

Și acum ce facem mai exact? Ieși afară, mergi din punctul A în punctul B și dă drumul camerei de filmat din ochii și mintea ta:

Acesta este asfaltul. Acestea sunt picioarele mele. Pașii mei. Merg. Acestea sunt mașini. Acestea sunt faruri. Ele fac lumină. Oare cum funcționează? Aceasta e o pasăre, care cântă. Se aude o sirenă. Acesta e un gard viu, acestea sunt plante, acestea sunt frunze. Aceasta e respirația mea. Merg la o întânire. Aceasta e o întâlnire importantă. Aceasta e o emoție. Acestea e soarele. Aceasta e o femeie, în rochie roșie. Pașii ei se aud pe asfalt. Acesta este un semafor. Acesta e un glas de copil. Aceasta e o trecere. Acest om cu care mă văd e un om important. Foarte important. Acesta este un gând. Mi-aș dori să merg la mare. Aceasta este o dorință. Acesta e un parc. Aceștia sunt copaci. Aceasta e lumina soarelui, printre frunze, pe asfalt. Miroase a tei. În aer se simte umezeală. Acesta este un câine. Acestea sunt mâinile mele. Aceasta este o bancă…

Și cam așa te ancorezi în prezent și iei o pauză de la gândurile tale. Observând realitatea din jur (acesta este asfaltul, aceasta este o mașină), sau realitatea ta interioară (aceasta este o emoție, acesta este un gând).

Deconotând lucrurile și oamenii (acesta este un om important, aceasta este o întâlnire cu miză mare) te distanțezi de ele și le poți aborda cu mult mai multă lejeritate. Și de câte ori, chiar în timpul întâlnirii, simți că îți apar iarăși gânduri negative și anxietate – revino la poziția de observator, dă drumul la camera de filmat (aceasta este o gură, aceasta este o opinie, aceasta este o dorință, aceasta este o bluză).

Cu plăcere! 🙂

 

Tulburările de personalitate

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Bună ziua,

Am tulburare de personalitate narcisică, așa că este posibil ca uneori să pun nevoile mele pe primul loc, să nu dau dovadă de prea multă empatie și să mă cred specială, că totul mi se cuvine și ceilalți trebuie să îmi împlinească dorințele. S-ar putea să devin manipulatoare, atunci când îmi doresc mult ceva. Și să caut admirația celorlalți, destul de des. În rest sunt ok și lucrez la a fi mai bună 🙂

Cum ar fi să auzim asta de la un prieten, un partener, sau un coleg? Sau chiar la angajare?

Personality disorders (PD) are a class of mental disorders characterized by enduring maladaptive patterns of behavior, cognition, and inner experience, exhibited across many contexts and deviating from those accepted by the individual’s culture.

Tulburările de personalitate actuale sunt cele desemnate în DSM 5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) și sunt împărțite în următoarele 3 categorii (sursa):

Cluster A (ciudat și excentric)
Tulburarea de personalitate paranoidă: suspicioși, neîncrezători, ostili, iritabili, geloși, colecționari de nedreptăți sau procesomani.
Tulburarea de personalitate schizoidă: izolați, fără vreo manifestare către ceilalți, contact vizual deficitar, neadecvat de serioși, procupați de obiecte neînsuflețite sau constructe metafizice.
Tulburarea de personalitate schizotipală: multiple ciudățenii ale prezentării, vorbirii, limbaj și gândire excentrică, magică, uneori chiar iluzii și idei de referință, lipsa prietenilor.

Cluster B (dramatic, emotional și imprevizibil)
Tulburarea de personalitate antisocială: de la 15 ani există un comportament de ignorare și încălcare a drepturilor altora, agresivi, iritabili, impulsivi, iresponsabili, fără remușcări, mincinoși, înșală și escrochează.
Tulburarea de personalitate borderline: manipulativi, cu sentimentul de gol lăuntric, impulsivi, relații personale instabile și intense cu oscilarea între idealizare și devalorizare, amenințări sau gesturi suicidare, automutilare.
Tulburarea de personalitate histrionică: dramatici, emoționali, superficiali, seductivi sau provocatori sexual, sugestionabili.
Tulburarea de personalitate narcisică: plini de ei, cu fantezii nelimitate de succes, putere, strălucire sau iubire ideală, lipsiți de empatie, invidioși, exploatativi în preocuparea de a-și atinge propriile țeluri.

Cluster C (anxios sau temător)
Tulburarea de personalitate evitantă: rușinoși, timizi, inhibați în relațiile interpersonale, temători de critică, dezaprobare și rejecție. Se privesc ca inadecvați, inferiori altora.
Tulburarea de personalitate dependentă: dependenți, au nevoie de sfaturi și reasigurări de la cei din jur, cu dificultăți în exprimarea dezacordului de teama să nu piardă sprijinul, inițiază greu proiecte și lucruri pe care să le facă singuri.
Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă: perfecționiști, ordonați, rigizi, preocupați de ordine și de reguli, lipsiți de spontaneitate, prea serioși, perseverenți, încăpățânați.

În ICD 11 (International Classification of Diseases) termenul de tulburare se înlocuiește și

there will be specifiers called “prominent personality traits” and the possibility to classify degrees of severity ranging from “mild”, “moderate”, and “severe” based on the dysfunction in interpersonal relationships and everyday life

Ce se întâmplă de fapt este că avem cu toții un procent mai mare sau mai mic pe fiecare dintre aceste trăsături de personalitate, problemele apărând atunci când procentul crește peste un anumit prag, în funcție de evaluarea făcută, devenind de intensitate clinică.

Ce se întâmplă din păcate este că cei mai mulți din cei care au sărit de pragul clinic nu își dau seama de asta și, prin urmare, nici nu lucrează la a se echilibra. Modul în care văd ei lumea este perfect justificabil, interior. Însă câteva aspecte ar putea motiva pe cineva să meargă să își facă o evaluare clinică și să urmeze apoi un plan de psihoterapie:

  • Dacă ai primit același feedback (negativ) de la persoane diferite, în contexte diferite, pe o perioadă mai lungă de timp
  • Dacă relațiile pe care le ai avut au avut de suferit în moduri similate, repetat
  • Dacă la nivel profesional, personal (relațiile cu prietenii, familia) și interior (starea de bine) lucrurile nu stau nici pe departe așa cum ți-ai dori (și eventual ceilalți spun că responsabilitatea îți aparține)

Atunci poți căuta un psiholog clinician care să te ajute cu o evaluare, dacă nu vrei să mergi direct la psihiatru (doar el poate pune un diagnostic final) și apoi un psihoterapeut potrivit.