Care e treaba cu sănătatea mintală

Descoperirile în domeniul sănătății mintale sunt mai recente, așa cum spuneam și în articolul precedent, dar asta nu le face mai puțin valoroase. Avem deja destule studii pe care ne putem baza și, încet-încet, putem spune “pa-pa” vizunii deja desuete despre mersul la psiholog, confundat cu psihiatrul, la care merg doar “nebunii”, sau cei cu “probleme” (de care, bineînțeles, cine vorbește nu are).

Și asta e minunat, pentru că sănătatea mintală este foarte importantă. Atât de importantă încât lipsa ei se află la baza multor afecțiuni fizice (dacă nu chiar a majorității), cum sunt cele cardiace sau de piele, prin fenomenul denumit psihosomatizare. Și, încă un detaliu minor, se află la baza depresiei – cea mai importantă cauză a sinuciderilor. Și nici nu trebuie să mergem atât de extrem – lipsa sănătății mintale duce și la o calitate a vieții scăzută, la dependențe și sentimentul de neîmplinire.

Ce înseamnă sănătate mintală?

Pei lucrurile stau cam la fel ca în cazul sănătății fizice: toate analizele îți ies normale, te simți bine, nu te doare nimic, ai bujori în obrăjori și strălucești. Hai să vedem câteva corespondențe:

Sistemul tău imunitar, cel care luptă cu pericolele externe este Stima ta de sine. La fel ca sistemul imunitar, care învață din contactul cu virusuri sau bacterii nepoftite să se lupte cu ele, la fel și Stima noastră de sine învață din experiență. În cazul sănătății mintale, virusurile și bacteriile sunt cuvintele și acțiunile agresive pe care le primim din exterior, sau gândurile negative care ne apar în interior. Astfel, Stima noastră de sine poate veni să le contracareze și să pună în loc cuvinte, acțiuni și gânduri pozitive: “ești ok”, “o să treacă”, “știi ce ai de făcut”, “ești bine”, “poți face tot ce-ți propui”, “te iubesc”, “hai la Therme”, etc.

Igiena personală, cea care din punct de vedere medical preîntâmpină apariția infecțiilor, este asemănătoare cu meditația, prin care ne luăm timp liber în care să procesăm gândurile și emoțiile de peste zi, să le dăm un sens, ca ele să nu se adune și să ne influențeze fără să știm.

Analizele care ies în parametri sunt chestionarele și testele de personalitate care ies echilibrate. De pildă, Millon® Clinical Multiaxial Inventory – III îți arată cum stai pe cele mai importante psihopatologii – narcisism, histrionism, tulburare bipolară, borderline, depresie, paranoia, etc. Un scor de peste 75% înseamnă că trăsătura e dominantă, un scor de peste 85% înseamnă că e clinic semnificativă. Și ca el mai sunt și altele.

Buna funcționare a organelor tale de simț, cele cu ajutorul cărora primești informații din mediu (ochi, urechi, nas, limbă, piele) este buna funcționare a Empatiei (capacitatea de a simți ce simte celălalt). Cu ajutorul ei putem comunica la nivel emoțional, stabili relații durabile și putem învăța abilități noi de la ceilalți. Când suntem miopi ne punem ochelari, când nu auzim bine aparat auditiv, acestea fiind și cele mai importante organe de simț (după piele, fără de care nu prea poți trăi). La fel și în cazul Empatiei – ne putem exersa calitățile de buni Observatori și Ascultarea activă.

Se zice “l-am mirosit eu ce fel de om e”, cu alte cuvinte – mi-am dat seama, am intuit. E genul de om care “ți se bagă sub piele” – adică trece de barierele tale (fiindcă da, Empatia are nevoie și de bariere, ca să ne putem păstra integri – altfel, psihologii nu ar putea ajuta clienții pe care îi au fiindcă ar plânge încontinuu alături de ei). E un “dulce”, un “acrișor”, mi-a lăsat “un gust amar” – toate acestea sunt etichete pe care le punem oamenilor sau experiențelor în care intrăm cu Empatie, simțind amprenta pe care au lăsat-o asupra noastră.

Afecțiunile pot fi ușoare, tratabile, sau grave, aproape incurabile.

O răceală poate fi tratată simplu, acasă, cu ceai de mușețel și lămâie, miere cu ghimbir, Fervex, Coldrex, Nurofen răceală și gripă, Netflix&Chill. La fel și frustrarea legată de faptul că partenerul tău întârzie tot timpul, poate fi tratată cu gânduri pozitive: “nu face asta fiindcă nu mă iubește, ci fiindcă îi ia mai mult timp să se organizeze”, “întârzie, dar mereu când ajunge e cu zâmbetul pe buze și mă pupă, e vesel și propune activități interesante”. Sau cu conștientizări: “mă deranjează că întârzie fiindcă eu mereu mă străduiesc să fiu punctuală și fac asta uneori cu sacrificii”, “când eram mică mama mereu îmi zicea să mă grăbesc, iar tata mă sfătuia să fiu mereu punctuală, fiindcă asta e o dovadă de respect”.

O rană poate fi și ea tratată: curățăm locul, dezinfectăm, aplicăm eventual o pudră sau un unguent cu antibiotic, ferim de exterior printr-un bandaj sau leucoplast. La fel și o respingere din partea cuiva important poate fi tratată și, la fel ca rana fizică, dacă nu o tratăm se poate infecta și poate degenera în alte complicații, dacă sistemul nostru imunitar (stima de sine) nu e destul de puternic. Curățăm astfel locul: vedem dacă sunt și alți factori – de mediu, sau context implicați și îi eliminăm. Dezinfectăm: analizăm modul în care e acea persoană și motivele ei – dacă e o persoană toxică, dacă a vrut să obțină ceva prin a ne face rău, dacă ne-a rănit din greșeală sau dacă ne-a spus doar un adevăr care ne doare (a deschis o rană pe care o aveam deja). Antibiotic: gânduri pozitive, care să ne ajute sistemul imunitar, contactul cu persoane care ne apreciază, pentru a ne reumple paharul cu apreciere, limite pentru persoana care ne-a respins, ca să nu ne mai poată răni (mai puțin în cazul în care ne spusese un adevăr dureros – ca un chirurg care ne taie, ca să ne facă bine). Și, la final, leucoplast: ne luăm o mică pauză de la lumea din jur, ca să ne revenim, să medităm, să ne regrupăm.

Dependența de alcool, droguri, țigări? Seamănă cu o despărțire…
Dacă îndrăgostirea semănă cu o beție, senzațiile după o despărțire dureroasă seamănă cu sevrajul. Și dacă pentru dependenții de droguri există clinici specializate, pentru dependenții de o persoană nu prea… cel puțin nu la noi. Și aici, pentru vindecare, e nevoie de multe lucruri: să nu mai idealizezi persoana respectivă, să te înfurii chiar pe ea, să oprești gândurile la ea (fiindcă e ca o autoadministrare a drogului), și altele. Pentru dependența de heroină se administrează morfină – la fel și oamenii după o despărțire caută în mod natural un re-bound, de unde și melodia.

Atacul de panică și atacul de inimă nu sunt prea diferite. Ambele survin în urma unui stres foarte mare sau acumulat în timp și sunt periculoase. La primul te poți arunca pe geam, sau în fața mașinii, la al doilea inima ta poate să nu mai bată din nou. Morala? Vezi ce faci cu stresul.

Și că tot veni vorba, stresul e cum e colesterolul. Apare pe fondul unui regim de viață “nesănătos”, haotic, de tip fast food, fast moving și se depune, se depune… până se blochează un vas de sânge și nu e prea drăguț. Seamănă și cu cocaina – bagi, bagi, până inima cedează…

Și că tot suntem la lucruri serioase – depresia poate fi la fel de gravă cum este cancerul… unde celule care seamănă foarte mult cu cele normale se dezvoltă necontrolat – vezi gândurile obsesive, sau când ai HIV sistemul imunitar este anihilat – vezi gândurile negative la adresa ta care îți omoară încet stima de sine.

Ambele duc la incapacitate și chiar la moarte… Prin chimioterapie se pot omorî celulele canceroase și prin chirurgie se pot îndepărta, dar uneori asta se face prin afectarea întregului corp, fiindcă nu ai cum să omori ceva rău fără să afectezi și ceva bun – lucrurile pe care vrem să le eliminăm, ne și hrăneau, e nevoie să găsim noi surse de hrană sufletească.

Bolile mintale, cum este schizofrenia, sunt foarte greu tratabile la acest moment, la fel ca unele boli fizice.

Și așa putem continua la nesfârșit… Important e să începem să ne dăm seama de importanța sănătății mintale. În încheiere vă lăsăm cu un TED:

 

La multi ani cu sănătate și fericire

Acum ceva timp am fost în parc, la o petrecere inițiată de Itsy Bitsy, unde am creat o activare: Șotronul părinților. Am desenat cu creta pe jos un șotron lung, mult mai lung decât cel normal și unduitor, ca drumul din Vrăjitorul din Oz, la final am scris, bineînțeles, Orașul de Smarald. Am printat și niște diplome, pentru părinții curajoși, care veneau să se joace, cu 4 locuri libere, pentru 4 răspunsuri la întrebările:

  1. Care e dorința ta cea mai mare?
  2. Care e calitatea ta cea mai importantă?
  3. De ce ți-e frică cel mai mult?
  4. Cine ar fi o persoană importantă, din viața ta, care te simți că te sprijină?

Aproximativ 80% dintre cei care au participat, au spus că cea mai mare dorința a lor e sănătatea. Să fie sănătoși, ei și familia lor.

La final primeau dimploma, care spunea ceva de genul:

Se acordă lui –Marian– care a reușit să –fie sănătos, el și familia lui– fiindcă a fost –priceput la gătit– și și-a învins cea mai mare frică –de înălțime– cu ajutorul –Marianei-.

Uneori aveau mai mult sens, alteori mai puțin, dar oricum erau amuzante și îți dădeau de gândit. Ei plecau veseli și eu rămâneam cu întrebarea – Ce e cu dorința asta, de a fi sănătos? fiindcă sincer, ne așteptam să își dorească mai degrabă fericire, sau o vacanță undeva, sau armonie în familie, mai mult timp liber/ relaxare, lucruri care te apropie de ceva – bun (plăcere), mai degrabă decât ceva ce te îndepărează de ceva – rău (boală).

Să fii sănătos înseamnă să nu ai nicio afecțiune îți afectează viața, să nu ai nicio durere. Să fie ceilalți sănătoși înseamnă să te poți bucura de ei 100%, fără nicio teamă (că ar putea păți ceva). Prin urmare, chiar dacă nouă ni se părea prea de bază, prea puțin să vrei doar să fii sănătos, prea modest și lipsit de perspectivă, era de fapt ceva foarte profund în strânsă legătură cu frica de moarte (ce stă la baza tuturor celorlalte frici umane).

Pe de altă parte, sistemul este dual. Pe lângă frica – de moarte, la baza motivațiilor noastre se află și o nevoie – de a fi iubit (ce stă la baza tuturor nevoilor și dorințelor pe care le avem). Făcând o paralelă, ar fi instinctul de supraviețuire și cel de reproducere. Din piramida nevoilor – primele trei (fiziologice, de securitate, de integrare socială) corespund primului instinct și ultimele trei (de integrare socială, recunoaștere și autorealizare) corespund celui de-al doilea. Nevoia de socializare corespunde astfel ambelor instincte, fiindcă avem mai multe șanse să supraviețuim în grup (avem acces la mai multe resurse) și mai multe șanse să ne reproducem (avem acces la mai mulți potențiali parteneri).

Dacă sănătatea e valoarea asociată fricii de moarte și instinctului de supraviețuire, ce valoare ar fi asociată nevoii de iubire și instinctului de reproducere? Cea mai populară și la îndemână ar fi fericirea, tradusă prin starea de bine, armonie cu ceilalți, senzația de împlinire (că reușești să obții ce îți propui) și bucuria pe care o simți în suflet. Cineva poate fi sănătos, dar să nu se simtă iubit și astfel să se simtă nefericit.

Și de aici lucrurile se complică… Poți fi iubit de cei din jur și să te simți nefericit (fiindcă nu îi crezi), sau poți fi singur și fericit (fiindcă îți oferi singur iubire). Dar dacă ești singur, sănătos și fericit – ce legătură are asta cu instinctul de reproducere? Sau dacă nu poți face copii? Sau dacă nu îți dorești copii? Sau dacă ai făcut deja copii – ce se întâmplă cu instinctul tău? Sau dacă ești la menopauză? Ei bine, instinctul de reproducere se pare că are legătură nu doar cu nașterea copiilor, dar și cu creșterea lor sau cu orice alt proiect care te pasionează. 

Poate ați auzit mulți oameni foarte atașați de un proiect la care lucrează că vorbesc despre el ca despre “copilul lor”. La fel, oameni care nu au copii și niciun proiect important care simt că nu-și găsesc “sensul”. Sensul vieții este creația. Și asta se poate demonstra foarte ușor – cei care au un copil sau un proiect simt că și-au găsit sensul în viață, ceilalți care nu au așa ceva simt că nu și ceva lipsește.

Creația asta poate fi și ea de mai multe feluri – poți avea un proiect artistic, sau o carieră sportivă, poți avea o afacere, un proiect la job/ un departament de condus, sau un plan – de a călători și descoperi mereu ceva nou, de a citi, a scrie, a te implica social, a te dezvolta personal. Cu cât e mai bine definit proiectul la care lucrezi, cu cât lucrezi mai mult în fiecare zi la construcția lui, cu pasiune și îți aduce împlinire, cu atât te simți mai… fericit și instinctul tău de reproducere e satisfăcut. 

Pasiunea e un element cheie în această poveste, fiindcă înseamnă iubire. Iubire față de tine (fiindcă meriți să ai ce e mai bun) și iubire față de proiectul la care lucrezi. Și asta îți satisface nevoia de bază, corespondenta celor 3 nevoi din vârful piramidei.

Prin urmare – cei care au zis că își doresc sănătate (nu și fericire) poate că aveau deja fericire (cei mai mulți aveau un copil). De asemenea, e posibil să își dorească sănătate fiindcă poate părea ceva ce nu ține de noi, sau care ține de noi într-o mică măsură.

Sigur, accidente se pot întâmpla oricând, din păcate, și aici intervine relația cu divinitatea – din încercarea noastră de a controla lumea în care trăim (dacă îmbunăm divinitatea, prin rugăciunile noastre și respectarea tradițiilor, poate va fi bună cu noi și nu ne va aduce necazuri în fața cărora să fim complet lipsiți de putere – invaliditate sau moarte subită). Totuși, asupra multor aspecte din viața noastră avem control, și aici intervine relația cu știința, ce se dezvoltă pe zi ce trece. Studiile explică fenomene (probleme cu care ne confruntăm) și generează metode de tratament cu o viteză uimitoare. Datoria noastră de acum este doar să ne informăm, să găsim criterii de filtrare a informațiilor (care sunt valide, care ni se aplică) și să urmăm un tratament sau altul, pentru a ne îmbunătăți viața.

Și asta se aplică atunci când e vorba de sănătate – fizică (cu tehnici și metode mai clar și mai demult instaurate) și psihică (mai nouă și cu mai puține drumuri bătute). Dacă la început religia explica și avea remedii pentru toate bolile fizice și mentale, acum știința explică și are remedii pentru majoritatea bolilor fizice și câteva dintre tulburările mentale/ emoționale.

Cumva este destul de clar că, din punct de vedere fizic avem nevoie să:

Din punct de vedere psihic:

  • să evităm stresul
  • să ne dezvoltăm relații armonioase cu cei din jur
  • să ne relaxăm (timp liber, de meditație)
  • să avem activități plăcute (care ne cresc nivelul de endorfine)
  • să ne dezvoltăm abilitățile, stima de sine, empatia
  • să descoperim ce ne dorim, să ne facem un plan și să îl urmăm

Și cumva – pentru primele știm exact ce să facem ca să le obținem, iar pentru cele din a doua categorie nu prea, sau nu e destul de clar. În orice caz, nu prea ne învață nimeni la școală sau acasă cum să ne creștem stima de sine sau empatia, de pildă. De asemenea, cele din prima categorie nu prea le putem face dacă nu ne simțim motivați și în putere, lucruri care au legătură cu a doua.

Uneori, apar și afecțiuni. Din punct de vedere fizic știm ce să facem cu:

  • Răceala – luăm paracetamol/ ibuprofen, ceai cald, miere, lămâie, vitamina C, stăm acasă, feriți de curent și frig
  • Infecțiile – antibiotice
  • Tăieturile – betadină/ rivanol, plasture
  • Diabet – insulină
  • Cancer – intervenție chirurgicală, chimioterapie/ alte terapii alternative
  • Apendicită – intervenție chirurgicală
  • Fractură – ghips
  • etc

Din punct de vedere psihic:

  • Respingere – ?!
  • Despărțire -?!
  • Violență verbală – ?!
  • Conflict – ?!
  • Deces – ?!
  • Singurătate – ?!
  • Frică – ?!
  • Fobii – ?! terapie
  • Anxietate socială – ?! terapie
  • Depresie – ?! terapie, antidepresive
  • Tulburare Borderline – ?! terapie
  • Tulburare narcisică – ?!
  • Comportament obsesiv-compulsiv – ?!
  • Paranoia – ?!
  • etc

Și terapia asta – de care să fie? cu cine? individuală sau de grup? cât timp? cât de des?

Mai multe răspunsuri într-un episod viitor 🙂

Ce spui, aia e

Cine spune ăla e… sau ce spui aia e… pentru copilul tău.

Pentru copii totul e nou. De la masa din bucătărie, la nori și ploaie. Așa că se bazează pe tine pentru explicații despre cum funcționează lucrurile.

(vânzătoarea dintr-un magazin de haine): Din ce țară ești tu? Din Egipt?
(un copil a cărui mamă purta burca): Nu sunt din Egipt, sunt din România.
(vânzătoarea): E, din România. Așa sunt și eu din America.
(copilul, cu ochi mari): Pe bune, ești din America?
(vânzătoarea, râzând mândră de ea): Da, sunt din America

(copilul, după un timp): Și cum e în America?

Aș fi vrut să îi zic să nu mai mintă copilul fiindcă așa capătă frică de străini, că pot să îl păcălească, dar era prea târziu.
Copiii te cred când le spui că plouă fiindcă atunci când e cald apa din mare se ridică în sus, la cer și când se răcește cade înapoi, că dacă se aproprie de aragaz pot să se ardă, că laptele vine de la vacă și cadourile de sub brad de la Moș Crăciun.
Tot așa te cred și când le spui că sunt răi, nesimțiți, nesuferiți și ar fi bine să tacă din gură, să nu se facă de râs. Te cred când le spui că sunt proști, așa că nu mai încearcă, sau cei mai deștepți, frumoși, geniali, așa că nu se mai străduiesc.

Vocea ta, atunci când repeți în fiecare zi aceleași lucruri legate de modul în care ei sunt, devine vocea lor interioară ce le va vorbi în minte toată viața.
Vezi cu ce cuvinte le creezi vocea.

Georgiana Codrescu
consilier pentru dezvoltare personală

Legăturile dintre aici, acum și acolo, mai încolo

Când vine vorba de creșterea copilului lucrurile nu par foarte clare. Ce legătură există între experiențele prin care trece acum copilul și dezvoltarea lui ulterioară? Când ești prins, ca părinte, în 10.000 de lucruri de făcut zi de zi e greu să vezi imaginea de ansamblu. Trăiești cu el și schimbările care apar sunt atât de subtile, încât nu ai cum să le observi, fiindcă te obișnuiești cu ele.

Așa că nu ai cum să vezi că dacă de fiecare dată când ia o notă proastă îl compari cu ceilalți colegi, care au luat note mai bune, pentru a-l motiva să muncească mai mult, șansele ca el să se compare mereu cu alții când va fi mare sunt foarte mari. Gândul că ceilalți colegi fac mai mult, te poate face să ajungi în burn-out, la un serviciu cu un manager demanding. Gândul că ceilalți au casa, mașina, iubita, corpul, vacanțele pe care tu nu le ai te poate face să fii foarte nefericit.

Așa că, dacă nu putem vedea viitorul, hai să vedem trecutul. Pe el îl cunoaștem și ne putem baza pentru a trage niște concluzii. De fapt, hai să începem cu prezentul. Ce ne doare, ce ne supără, ce nu e așa cum ne dorim acum? Apoi, după ce am făcut o listă cu toate aceste lucruri, să vedem de unde vin ele. Și de obicei, lucrurile stau cam așa:

  • Copilul nu mă ascultă. Pe tatăl lui îl ascultă, că se joacă cu el. Eu nu mă joc cu el, că mă plictisesc și simt că pierd timpul, că am multe de făcut. Când eram mică mama îmi zicea mereu “ce stai degeaba, ca o leneșă? treci la treabă, că viața e grea, fii serioasă, nu te mai prosti, ce o să zică lumea?”.
  • Văd mereu partea negativă, judec oamenii și îi critic, vreau să fiu perfectă și mă plâng mereu, nu pot să mă bucur de ce am. Tata mereu mă critica dacă greșeam, dacă nu eram destul de bună, de curată, de frumoasă, dacă nu aveam note mari.
  • Nu reușesc să comunic celorlalți nevoile pe care le am. Nici eu nu îmi dau seama că le am uneori. Mama de câte ori spuneam ce vreau și nu era de acord, îmi zicea să vorbesc mai încet, că îi supăr pe ceilalți, sau pur și simplu se făcea că nu mă aude și nu mai vorbea cu mine.

Cumva problemele de acum și aici pe care nu reușim să le rezolvăm, își au rădăcina în acolo, demult. Și de aici putem să ne dăm seama cum ce experimentează acum, aici un copil, poate avea legătură cu acolo, mai încolo, în același mod în care noi am parcus drumul nostru.

Ar fi o ecuație simplă a ceea ce poate influența negativ, în viitor, un copil. Poate, fiindcă se poate să nu se întâmple asta, doar că șansele sunt foarte mari:

  • O suferință repetată, generată de părinți sau îngrijitori; o nevoie neîmplinită în mod constant (de apreciere, respect, iubire, ascultare, iertare, limite, etc.)
  • Un model de părinte/ îngrijitor sau relație în familie nesănătoase (vicii, conflicte permanente, violență, pasivitate, paranoia, depresie netratată, etc.)

Dacă însă un copil a trecut prin una sau amândouă din cele de mai sus, el poate să ajungă să fie fericit urmând un proces terapeutic (sau de auto-terapie) sau sublimând în artă sau sport emoțiile pe care le are, ajungând să facă performanță într-unul dintre aceste domenii. Sau nu… și poate ajunge la izolare, burn out, boală, depresie, vicii sau chiar sinucidere.

E posibil să fie și invers? Un copil să nu treacă prin cele două scenarii de mai sus, să îi fie împlinite nevoile de bază, să aibă un model pozitiv și totuși să ajungă să fie nefericit la maturitate? Nu am auzit/ întâlnit cazuri. Dacă voi știți… e interesant de văzut cum s-a ajuns acolo. De obicei dacă în copilărie se întrunesc cele două criterii se formează o bază solidă de încredere de sine și empatie, cu ajutorul cărora poți naviga prin viață pe orice ape.

Sfatul nostru pentru părinții care au avut fie un model negativ în familie, fie simt că nu li s-a împlinit vreo nevoie de bază este să vină la cel puțin o oră de consiliere, pentru a vedea ce ar avea de lucru cu ei, cum și dacă nu pentru fericirea lor, măcar pentru a reuși să nu transmită mai departe aceleași modele și copiiilor lor.

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Cum să limitezi statul în fata ecranelor a copiilor

Mulți părinți se plâng de copiii lor de peste 6-7 ani că preferă să stea pe telefon, tabletă, laptop, la televizor, decât să facă orice altceva:
alte activități recreative, dar care presupun mișcarea și socializarea (fizică), sau
alte activități educative, care să le aducă în viitor diverse beneficii (o meserie de succes – școlare, un hobby din care să câștige bani, relaxare, prieteni sau faimă – artistice, ori un corp mai bine lucrat – sportive).

Prima întrebare care se pune în acest caz este: cum mă comport eu, ca părinte? Cât de mult stau eu pe telefon/ tabletă/ laptop/ la televizor, ca activitate recreativă? Fiindcă, așa cum se știe, copiii învață cel mai mult prin asimilarea modelului parental. Inconștient, ei vor să fie ca mama sau ca tata, fiindcă de mici îi văd aproape ca pe niște zei (“ei pot face tot ce nu pot face eu sau mult mai bine”). Astfel, dacă vrem să schimbăm comportamentul copiiilor noștri, primul lucru este observarea comportamentului propriu și găsirea de noi metode de distracție, care să nu implice ecranele. Avem mai jos câteva exemple.

A doua întrebare pe care ne-o putem pune este: are voie copilul meu să exploreze lumea, în libertate? Fiindcă mulți părinți, din teama ca cel mic să nu pățească ceva, îl țin mai mult în casă, nu-l lasă în parcul din apropiere, nu ies cu el la activități în aer liber (patinuar, cu bicicleta, fotbal, parc de aventuri, la munte, etc), ca nu cumva să cadă și să pățească ceva. Prin urmare, preferă subconștient ca el să stea acasă, chiar dacă asta înseamnă să intre în lumea virtuală a jocurilor, sau să se uite la desene. Ce putem face, dacă avem aceste frici, este să căutăm ajutorul unui terapeut, care să ne ghideze spre a le liniști, fiindcă ele sunt cele care impun multe blocaje în dezvoltarea copilului. Frica noastră devine frica lui, fiindcă emoțiile circulă liber între părinți și copii.

A treia întrebare este: ce părere am eu despre relațiile cu ceilalți, despre prietenie? Statul la calculator este o activitate solitară, chiar dacă poți avea nenumărați cunoscuți în Multiplayer. Cu ei însă nu poți împărtăși problemele pe care le ai, nu le simți limbajul trupului, nu poți crea prietenii profunde și de durată, decât în cazuri excepționale. Prin urmare, dacă un copil stă mult la calculator, e posibil ca el să nu aibă prieteni. La fel ca la prima întrebare: dar noi, ca părinți, avem prieteni? Ieșim cu ei în oraș, ne vedem regulat, îi invităm pe acasă, mergem la ei? Sau ni se pare că nu știm cum să ne apropiem de ceilalți, care au interesele lor și e mai sigur să stăm acasă? Și aici, primul pas este să ne deschidem noi spre ideea de prietenie, să învățăm, dacă nu știm, din cărți sau în cadrul consilierii cum se face și apoi să îl încurajăm și pe cel mic spre asta, 80% prin propriul exemplu, 20% prin a organiza petreceri acasă, sau în aer liber.

A patra și ultima întrebare: cât de importante sunt învățătura, asumarea responsabilităților, disciplina și corectitudinea în educația copilului? Dacă te-ai bucurat văzând această întrebare și ai răspuns cu mândrie “Cele mai importante!”, ai putea începe să îți pui un semn de întrebare.
* Sigur, poate că părinții tăi așa te-au crescut, cerând mereu mai mult și perfect de la tine, iar asta te-a împins să excelezi. Dar cum te-ai simțit? Când resimți în copilărie lipsa aprecierii și iubirii, asta te poate face să nu te apreciezi și iubești nici tu necondiționat și nici să poți oferi asta mai departe. Furia sau lipsa ta de plăcere și motivație pot avea legătură cu aceste sentimente.
* Sau te uiți la lumea în care trăim și crezi că doar cel mai bun poate supraviețui. Dar ce senzație ai văzând lumea așa? Lumea e și rea și bună, la fel ca apa sau focul. Contează cum gestinionezi tu relația cu ea. Poți trăi cu frica de apă sau poți învăța să înoți.
* Vrei să oferi copilului tău un viitor sigur, mergând pe o rețetă imbatabilă. Dar crezi că toți suntem la fel? Poate copilul tău are potențialul de a deveni un toboșar genial, de succes și fericit, sau un programator mediocru și nefericit.
Și totuși, ce nu e în regulă? Doar îi vrei binele. Așa că, atunci când nu vrea, e prea lent sau face dinadins totul într-o doară, alegi să-l forțezi și mai tare. De fapt, educația care formează adulți de succes, studiată și exemplificată de țările nordice, sau de psihologii specializați în parenting din toată lumea este aceea care îmbină Libertatea cu Limitele (nu prea multe și puse cu blândețe). Cele mai importante limite sunt:
* nu-ți face rău ție
* nu face rău altora
* nu face rău obiectelor
* e ok să te distrezi, dar și învață
* e ok să greșești, dar cere-ți scuze/ remediază pe viitor
* e ok să faci dezordine/ murdar, dar fă și ordine/ curat la final
Cam astea ar fi generale și se referă la propria dezvoltare, la relația cu ceilalți și cu obiectele din jur. De aici, fiecare familie își poate crea propriile limite. Ideea e să nu fie prea multe și să fie spuse că blândețe, răbdare, explicând motivele și folosind puterea propriului exemplu. E ok și noi să ne enervăm, dar ne putem cere scuze copilului.

Libetatea aduce plăcere, Limitele aduc lipsa durerii (de acum sau de mai târziu). Când copilul se joacă pe calculator se simte liber și asta îi aduce plăcere. Întrebarea e: ce altă activitate îi propunem astfel încât să îi aducă cel puțin la fel de multă plăcere? Sau cum îi punem limite, astfel încât să îl responsabilizăm?

Echilibrul între Libertate și Limite este foarte important. Dacă lipsește Libertatea, copilul poate fugi în jocuri video, se poate îndrepta spre a fi teribilist, extrem, rebel (fără cauză) sau dimpotrivă, excesiv de timid, retras, neîncrezător în el și în ceilalți. Dacă lipsesc Limitele el poate simți confuzie, să nu știe ce e bine sau rău, să nu aibă o direcție și să nu poată lucra în cooperare cu ceilalți, fiindcă nu poate accepta un lider și nici el nu poate fi un lider complet. Prin urmare, ultimul și cel mai important pas este să trecem, din nou, peste fricile noastre (cu ajutor specializat, de preferat) și să oferim copilului mai multă Libertate – de a fi el însuși, chiar dacă diferit de noi și de a pune câteva Limite sănătoase, cu blândețe, iubire, înțelegere și prin propriul exemplu.

După toate acestea, care pot fi implementate în decursul a 3-4 luni (lucrul cu noi înșine – conștientizarea și liniștirea fricilor) și apoi încă 2-3 luni (pentru a se finaliza adaptarea la noul stil de viață) ne auzim să aflăm cum stau lucrurile 🙂

Mai jos am adunat câteva idei despre ce activități puteți avea în familie, care să favorizeze conectarea între voi, diversificarea și conectarea cu ceilalți. E foarte important să alegeți ceva ce v-ar făcea și vouă, părinților plăcere, nu doar pentru copil, ca să faceți lucrurile cu bucurie și să funcționeze pe termen lung.

Pentru a face mai ușoară trecerea de la jocurile pe calculator la cele de afară:

  • Escape rooms:https://escapeadvisor.ro/categorie/escape-rooms-deschise/nivel-de-dificultate/incepatori/
  • Virtual reality:https://www.vrstudio.ro/
  • Aventura Park:https://www.facebook.com/parcaventuracomana/
  • Therme – Galaxy:https://therme.ro/ro/zone/galaxy/

Pentru a-ți face noi prieteni:

  • Cercetași:http://scout.ro/
  • Voluntariat:https://www.ajungemmari.ro/contact/
  • Cursuri de teatru de improvizație:http://www.improvisneyland.ro/academia-de-improvizatie/cursuri-de-improvizatie-pentru-copii/
  • Seri de boardgames:https://www.facebook.com/pg/CreativeBoardGaming/events/
  • Cursuri diverse:https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/category/ateliere-copii/

Gratuite:

  • (ai nevoie doar de palete/minge) Ping-pong în parc 🙂 Sau fotbal, tenis, badminton, etc.
  • Jocul stânga-dreapta: ieșiți din casă și la fiecare intersecție, pe rând alegeți stânga sau dreapta și vedeți unde ajungeți 🙂
  • Photowalking tour (ca aici:https://www.facebook.com/events/394846824384428/)
  • Tururi ghidate (ca aici:https://www.facebook.com/events/1856053361202781/)
  • (costă doar jocul) Seri de boardgames acasă:https://www.redgoblin.ro/ (mergeți în magazin și vă recomandă ei)
  • Exerciții de râs (găsim motive de râs și râdem), minutul de gâdilat, jocul cu șosetele (încercăm să ne scoatem unii altora șosetele din picioare (via @Lavinia Sîrboiu)

Voi la ce v-ați mai putea gândi? 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Land of Oz la Petrecerea Itsy Bitsy!

Pe 8 septembrie, sâmbătă, de la 10-20, în Parcul Lumea copiilor, vom fi și noi prezenți cu activități pentru părinți, dacă toți ceilalți s-au pregătit cu distracție pentru copii 🙂

Credem că și părinții au nevoie de joacă, relaxare, învățare, nu doar copiii, așa că vom veni cu mai multe materiale și exerciții amuzante pentru ei, printre care un șotron în forma drumului galben din Land of Oz, la finalul căruia îți îndeplinești cea mai mare dorință, un mini-workshop de zbor și mai multe lecții ad-hoc, de parenting ușor.

Am povestit aici mai multe:

Evenimentul: https://www.facebook.com/events/2175446639368478/

Vă așteptăm!

De ce să citim cărti de psihologie?

În primul rând pentru că avem întrebări. Iar ele oferă răspunsuri 🙂

Răspunsuri putem găsi în multe locuri: la prieteni, în familie, în diverse articole pe Internet găsite la o căutare pe Google, în articole de specialitate, în filme, documentare, la preot, psiholog, un necunoscut, un om în vârstă de la țară, de la cer, copaci și așa mai departe. Sau din cărți.

Ce oferă cărțile deosebit față de toate cele de mai sus este combinația între neimplicarea celui care îți oferă răspunsurile – autorul nu te cunoaște,  stimularea imaginației – ești determinat să vizualizezi când citești, experiența celui care a scris-o – relevantă pentru subiectul în cauză si amplitudinea tratării problemei – mai mult decât într-un articol, din mai multe puncte de vedere și cu exemple.

Astfel, cărțile reprezintă un candidat important la creșterea cunoașterii, oferindu-ne instrumente pe care să le folosim apoi pentru a ajunge să fim cum ne dorim, prin exercițiu.

A existat mult timp o conotație negativă a conceptului de Self Help. Cărțile de psihologie sunt într-adevăr, ca toate celelalte cărți sau forme de educație: bine construite, utile, sau mai puțin. Sunt multe cărți care nici nu sunt scrise de psihologi, care nu au în spate experiența lor de la cabinet, sau studii de specialitate. Sau sunt cărți scrise parcă de un om de vânzări, unde aceeași idee e întoarsă pe toate părțile și răsucită în fraze pompoase, cu sclipici, care să îți atragă atenția și care nu îți oferă nimic, de fapt.

Dar sunt și multe cărți de psihologie scrise de psihologi cu experiență, bazate pe observație sau studii și care sunt construite logic și frumos, ghidându-te pas cu pas, oferindu-ți din înțelepciunea și rezultatele lor, pentru ca tu să înveți. De unde și proverbul: Deşteptul învaţă din greşeala altuia 🙂

Toate aceste lucruri au stat și în spatele creării Clubului de Carte de Psihologie. Fiindcă nu știam să mai existe altul și fiindcă uneori avem nevoie de un mic impuls, pentru a fi motivați să citim și câteva recomandări, de la cei care au citit mai mult și pot face o selecție. Am ales unele dintre cele mai aplicabile cărți citite, dintre cele care reușesc, dacă le lași, să îți schimbe perspectiva asupra vieții și să te ajute să fii mai bine.

Te așteptăm și pe tine să ni te alături! 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

 

 

Educatia copiilor – între școală și acasă

Statul a propus educarea copiiilor într-o formă structurată și prelungită – de la grădiniță până la postdoctorat – cu scopul formării acestora spre a avea o meserie. În ultimul timp însă, odată cu dezvoltarea Internetului, meseriile ce presupun utilizarea unui computer pot fi învățate și fără profesor, de acasă, în aproximativ un an, dacă le acorzi destul timp în fiecare zi – meserii cum sunt cea de programator, analist, designer, editor video, advertiser, manager de proiect, contabil, șamd.

De asemenea, meseriile artistice pot fi și ele învățate de pe Internet: desenul, pictura, sculptura, literatura, muzica, fotografia. Multe meserii tehnice la fel: instalator, zugrav, mecanic, grădinar, arhitect… Acum găsești tutoriale pentru aproape orice.

Și atunci: de ce mai suntem obligați de stat să ne dăm copilul la școală? În loc să îl dăm la diverse cursuri practice, școli de vară, să facă voluntariat, sau să citească el singur ce îi place sau să vadă filme? În România nu există opțiunea de homeschooling, așa cum există în țări precum Austria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Ungaria, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Elveţia, Ucraina, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii. La noi: Potrivit Codului Penal (Art.377 aliniatul 1) “părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.

Hai să vedem o justificare, din partea unei autorități de la noi:

Fostul ministru al Educaţiei Mircea Miclea a declarat pentru MEDIAFAX că, în această dezbatere, “etic vorbind, trebuie luată partea copilului”. “Dacă noi vrem să-i pregătim pentru viaţa de adult, mediul şcolar este locul unde acest lucru se întâmplă. Acolo învaţă să se apere, învaţă ce înseamnă competiţia, leadershipul. Competenţele socio-emoţionale sunt esenţiale pentru dezvoltarea copilului şi se referă la interacţiuni sociale, la leadership, competiţie, capacitatea de a face faţă conflictelor. Aceste competenţe nu se pot dezvolta prin homeschooling” a declarat fostul Miclea. – Sursa

Dacă analizăm puțin cuvintele cheie subliniate mai sus, din discursul fostului nostru ministru, vedem că nu avem nimic legat de: cooperare, lucru în echipă, empatie, simț civic, comunicare asertivită, creativitate, deschidere, cunoaștere de sine, compasiune, iubire de sine, generozitate. O serie de valori, credem noi, ce duc la o viață echilibrată și fericită, fiindcă te ajută să creezi conexiuni sănătoase cu ceilalți și ele sunt cele care ne împlinesc cel mai mult.

Prin urmare, trăind în România și ducându-ne copiii la școală, fie ea de stat sau privată, mai avem de completat cumva educația lor cu cele de mai sus. Cum facem asta? Cu foarte mulți bani pentru activități extra-școlare care aglomerează programul copilului? Așa cum știm cu toții, copiii învață cel mai mult prin imitare. Învață să vorbească prin imitare, să meargă, să zâmbească și învață să comunice și să se comporte de la cei cu care trăiește, cu care are o legătură emoțională. Prin urmare, tot ce avem de făcut este ca noi să cooperăm, lucrăm în echipă, fim empatici, să ne implicăm în proiecte cu caracter civic, să comunicăm asertiv, să fim creativi, deschiși, să ne cunoaștem, să avem compasiune și iubire de sine, să fim generoși și astfel vor deveni și ei. Cum facem asta? Printr-un proces de dezvoltare personală 🙂

Tu când începi să fii bine cu tine cu adevărat? Sau mai mereu?
Sau dacă ești – cum ai ajuns să fii și cum se simte?

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Experiente

De-a lungul timpului am fost la multe cursuri, workshopuri, conferințe. Multe informații, la unele dintre ele zici “wow!” și apoi, când ajungi acasă și te regăsești, după un timp, în situația despre care ai învățat ce să faci, parcă uiți tot, sau pur și simplu nu poți aplica ce știi fiindcă emoțiile preiau controlul și îți dictează ele comportamentul, care uneori, cu mintea ta rațională, nici nu îți place. Și ai vrea să te oprești, dar nu poți.

În situații de stres și emoții puternice, de frică sau furie, intrăm în mod obișnuit pe un pilot automat care vrea să ne scoată vii din acea situație, un pilot automat programat de obicei în copilărie, așa că imităm modul în care părinții noștri reacționau în acele situații. Sau intrăm în modul luptă sau fugi, mai exact “fii agresiv” sau “fii pasiv” și iar nu e bine. Un pilot automat care acționează, pe termen lung, împotriva noastră.

Am trecut și eu prin asta și încă mi se mai întâmplă, din ce în ce mai puțin. Ce s-a schimbat? Am descoperit că există și workshopuri sau terapie care chiar funcționează. Care ajunge în profunzime, la cauzele problemelor și repară chiar acolo ce a fost avariat 🙂 Care identifică și schimbă convingeri care nu îmi folosesc. Care identifică momente din trecut când am resimțit o lipsă foarte mare, pe care acum o pot eu singură umple. Care m-au ajutat să îmi descopăr puterea de a răspunde situațiilor care apar, nu doar de a reacționa. Adică de a rămâne la volan, a nu mai lăsa pilotul automat să intre în acțiune.

De exemplu, acum, atunci când mă înfurii, pot sări în poziția observatorului. Mă dau la o parte și observ ce se întâmplă – ce simt, de ce simt așa? ce face celălalt, ce poate fi în spatele acțiunilor lui? Îmi iau un moment de respiro și încerc să înțeleg, mă calmez, îi zic celuilalt “și eu te iubesc” 🙂 Fiindcă așa e și el chiar mă iubește, altfel nu ar fi furios, și după ce trec toate emoțiile pot răspunde calm, ceea ce cred.

Furia e minunată și poate fi exprimată, mai ales dacă o direcționezi spre adevărata cauză a lucrurilor – asupra unei probleme, nu a unei persoane dragi, asupra unui eveniment trecut, care te face să simți ceea ce simți, nu asupra celui prezent, care e doar un reminder de fapt, de cele mai multe ori. E o descărcare de energie, ca o furtună, care poate face rău, dacă e îndreptată spre cine nu trebuie, sau poate face bine, dacă te ajută să vindeci o durere, sau să corectezi o nedreptate – cum ar fi să obții de la o companie aeriană daune dacă ți-au emis greșit un bilet de zbor, ceea ce nu ai obține dacă ai fi prea calm 🙂 Sau ai obține, dar mult mai lent probabil.

Frica e o emoție pe care rareori o conștientizăm. Recunosc că mi-e teamă să îi spun partenerului meu ce mă deranjează, fiindcă am convingerea că nu o să mă asculte, sau că trebuie mereu să fiu drăguță, sau, mai bine, îmi spun că nu e genul meu să spun ce mă deranjează? Recunosc că mi-e teamă să merg la ski de frică să nu cad și să pățesc ceva, sau zic că nu îmi place, nu mă pasionează? Frica ne determină să eliminăm din identitatea noastră lucruri care ne sperie, pe care dacă le-am încerca poate ne-ar ajuta să avem o părere mai bună despre noi, să cunoaștem oameni cu care să ne împrietenim, să avem o viață mai bună. Recunosc că mi-e teamă să mă deschid în fața străinilor, fiindcă cred că îmi pot face rău, sau să văd ce aș putea descoperi neplăcut la mine, sau spun că nu vreau să merg la workshopuri, fiindcă nu mi se potrivesc?

Tristețea este altă emoție văzută ca negativă și din păcate este una foarte reprimată la băieți, așa cum furia este reprimată la fete. Un băiat mare nu “se smiorcăie”, o fată nu “face urât”. Tristețea vine din empatie. Poți simți tristețe pentru cineva, dacă pățește ceva, ca această fetiță:

sau poți simți tristețe pentru tine, când ai pierdut ceva. Atunci când îți blochezi tristețea îți blochezi, de fapt, și empatia ceea ce e destul de grav pentru relațiile pe care vrei să le ai, fiindcă celălalt se va simți neînțeles. În plus, fără tristețe exprimată, nici bucuria nu se mai simte la fel de puternic, cele două comportându-se ca un binom, ca două fețe ale aceleiași monede.

Reprimarea furiei la fetițe generează un comportament pasiv mai târziu, sau pasiv-agresiv, crescând riscul abuzului din partea altora, ce ar putea profita de atitudinea lor. Reprimarea tristeții la băieți poate duce la lipsă de empatie în relații și nevoia de supra-stimulare pentru a simți bucurie. Nerecunoașterea fricilor pe care le avem poate duce la o viață limitată, unde ele ne conduc acțiunile, în spatele măștii lui “așa sunt eu/ nu e genul meu”.

Reprimarea bucuriei nu prea există în cultura noastră, sau foarte rar. Poate doar atunci când mamele țipă la copii să nu mai alerge prin parc, ca să nu se împiedice, ceea ce îi face probabil să asocieze bucuria cu frica (dacă mi se întâmplă ceva bun acum, sigur urmează ceva rău după). Dar, spre deosebire de țări cum sunt Japonia, India, Iran, Corea de Sud, sau Rusia, unde râsul sau zâmbetul sunt semn de prostie, stăm bine 🙂 Ar fi interesant de asociat această tendință a lor spre seriozitate și muncă fără distracție cu ratele de depresie și sinucidere: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_suicide_rate Pare că se leagă.

Bottom line: emoțiile nu sunt bune sau rele, doar sunt 🙂

Vă doresc să aveți parte de cât mai multă claritate și control asupra a ceea ce faceți (mai puțin pilot automat), emoții manifestate, cu acțiuni direcționate spre adevăratele cauze, dacă vrem să restabilim un echilibru, și… multă bucurie! 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală