Frica de… emoții

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Am observat că există unele concepții greșite despre emoții, pe care aș vrea să le lămurim acum împreună. Am selectat aici câteva:

  1. “Urmează să țin o prezentare și am emoții”
  2. “Psihopații nu au emoții”
  3. “Femeile sunt mai emoționale, bărbații sunt mai raționali”
  4. “Are tantrumuri foarte des la vârsta asta”
  5. “La vârsta ta ar trebui să fii mai matur/ Te porți ca un copil”

Hai să le luăm pe rând:

1. “Urmează să țin o prezentare și am emoții”

Aici avem pluralul emoții fiindcă ce simte acea persoană este de obicei un mix de emoții: frică, combinată cu bucurie (excitement) sau pentru că are mai multe senzații diferite în corp și mai multe gânduri asociate cu stresul și anxietatea (de performanță): palme transpirate, puls crescut, respirație superficială și rapidă, senzația de răceală sau căldură în extremitățile corpului, multitudine de gânduri negative sau dimpotrivă blocaj mental, etc., așa că simte toate astea ca pe o multitudine, mai degrabă decât ca pe o singură emoție (teama de a nu eșua).

Oricum ar fi, avem cu siguranță stres (nivel crescut de cortizol și adrenalină) și cel puțin un gând negativ (dacă nu o să mă descurc/ dacă o să uit tot/ nu am învățat destul/ dacă nu e destul de bine/ dacă o să mă fac de râs/ ce o să zică x, y, z, etc). Aceste gânduri  negative pot fi despre noi (dacă nu o să mă descurc), dar pot fi și despre ceilalți (dacă nu o să le placă) sau lucruri (dacă nu o să meargă proiectorul).

De asemenea, pot fi gânduri negative realiste (poate chiar nu am învățat, poate ceilalți chiar sunt nesuferiți sau poate că chiar e posibil să nu meargă proiectorul) sau gânduri iraționale (când mă critic deși m-am pregătit, când nu-i cunosc pe ceilalți, dar afirm lucruri despre ei sau când nu am dovezi că proiectorul ar putea să nu funcționeze).

În ambele cazuri, puțină compasiune și înțelegere față de sine poate să ne ajute să ne liniștim – se mai întâmplă să nu învățăm, asta e, am făcut alte lucruri, o să facem și noi ce putem sau e ok, am învățat și am făcut ce am putut. Nu știm ce vor zice ceilalți, important e să ne facem noi prezentarea, să iasă așa cum ne dorim noi, să ne simțim bine, etc. Dacă nu merge proiectorul? Ce să facem, asta e, o să încercăm să-l reparăm și dacă nu merge o să rugăm oamenii să acceseze prezentarea pe telefon sau o să o facem fără ea. Până la urmă suntem aici să învățăm împreună ceva. Și să ne simțim bine. Putem muta focusul de pe obiectivul: performanță pe obiectivul: distracție, și atunci nu mai contează ce se întâmplă, atâta timp cât râdem împreună.

2. “Psihopații nu au emoții”

Dacă la punctul anterior prin “emoții” se înțelegea mai mult frică și excitement, aici oamenii se referă mai mult la empatie și compasiune, unde emoția primară ar fi tristețea, dar se pot referi și la frică, mai ales de consecințe, dacă persoanele respective își asumă riscuri foarte mari sau adoptă atitudini anti-sociale. Bineînțeles, nu este adevărat că “psihopații nu au emoții”, pentru că dacă cineva ar fi într-adevăr incapabil să simtă emoții în general, atunci nici nu ar avea nicio motivație să facă nimic. Oamenii care au suferit accidente în care sistemul limbic le-a fost afectat și-au pierdut și capacitatea de a lua decizii.

Creierul persoanelor cu psihopatie/ tulburare de personalitate antisocială, arată diferit în medie la un RMN, dar în alte zone decât sistemul limbic: poate să aibă probleme în cortexul prefrontal, în zonele care ajută la reglarea emoțiilor, recunoașterea și expresia lor. Ei sunt perfect capabili totuși să simtă și să exprime furia și bucuria (chiar prin sadism), dar evită să simtă frică sau tristețe. Și ce înseamnă că evită? Înseamnă că le e, cel mai probabil, frică să simtă tristețe sau frică (legată de asumarea unor riscuri), fiiindcă sunt prea dureroase și în timp au învățat să disocieze.

Fenomenul acesta apare la toată lumea episodic, în condiții extreme. De exemplu atunci când un părinte are copilul în pericol poate să devină foarte focalizat și curajos, să nu mai simtă frică pentru o perioadă scurtă, până îl salvează (de la înec/ de o haită de câini/ dacă a căzut pe o pantă în pădure și trebuie să îl scoată de acolo, etc.)

De asemenea, un medic chirurg nu trebuie să simtă empatie pentru pacient atunci când îl taie, fiindcă altfel nu l-ar mai putea ajuta. Sau în cazul altor diferitor proceduri medicale ce împlică disconfort pentru pacient. Ce se întâmplă similar în cazul persoanelor considerate psihopate, este că și ele fac același lucru, dar din alte motive, sau fără să vrea. De obicei în urma unor traume prelungite pot să se disocieze de frică sau empatie, fiindcă corpul lor nu mai poate îndura nivelul de suferință la care este expus.

3. “Femeile sunt mai emoționale, bărbații sunt mai raționali”

Probabil ați realizat că și aici este vorba de anumite emoții, nu toate. Pentru că bărbații sunt recunoscuți că se înfurie des și furia este o emoție. De asemenea, e vorba în mare parte despre expresia emoțională: femeile pot să țipe, atunci când sunt furioase, iar bărbații pot să strângă din dinți, să dea ocazionalul pumn în perete, sau să disocieze, ceea ce poate duce la dureri de cap, probleme cu inima sau dependențe de substanțe sau jocuri (acting out vs. acting in) Femeile pot să se plângă, atunci când le e frică, bărbații pot să disocieze, din frica de frică. Să nu fie percepuți ca fiind slabi.

Partea cu bărbații sunt mai raționali e și ceva cultural, identitar. Femeile, istoric, nu au fost lăsate să meargă la școală, la facultate, au fost excluse din meseriile “intelectuale” și în prezent misoginia este extrem de elevată în continuare. Și așa ajung mai puține fete să urmeze meserii tehnice (și aici includem și chirurgie, aviație, sau anumite instrumente muzicale – tobe, bass, chitară electrică) sau să facă strategie (ca manageri sau în politică) – mai ales pentru că sunt crescute cu idee că aceste domenii nu sunt pentru ele – deopotrivă de părinți sau media, nu pentru că nu ar avea aptitudinile necesare.

Exemplu: procentul cel mai mare de femei pilot este 12%

Și atunci, având în vedere această mentalitate cu care cresc fetele, versus băieții, se întâmplă niște lucruri:
* femeile în general caută ajutorul bărbaților când e vorba de reparații în casă, alegerea unor electronice, instalarea unor softuri, etc în loc să învețe și ele cum se fac acele lucruri, fiindcă au impresia că nu pot/ nu știu/ nu se pricep, sau pentru că nu are cine să le învețe (tații le discreditează, mamele nu știu, iar cursurile se adresează mai mult bărbaților și o fată poate primi un tratament discriminatoriu atunci se înscrie la unul)
* pot să nu aibă timp să citească știrile, pentru că se ocupă de copil și casă și atunci să nu fie destul de bine informate pentru a purta discuții complexe pe aceste teme (vezi imaginea clasică din filmele americane în care ea pregătește micul dejun și el citește ziarul)
* există în continuare ideea că bărbatul este cel responsabil cu banii, deși într-un cuplu ambii au job, pentru că bărbații în general sunt plătiți mai mult sau ajung să aibă meserii care se plătesc mai bine.
Și cum aptitudinile tehnice, discuțiile politice sau abilitățile financiare sunt asociate cu rațiunea, bărbații sunt văzuți ca fiind mai raționali.

Totuși, ce înseamnă să fii rațional?

Înseamnă, de obicei

  • să poți vedea atât imaginea de ansamblu, cât și importanța detaliilor
  • să poți lua în calcul mai multe aspecte și perspective atunci când analizezi un fenomen
  • să ai un bun pattern recognition
  • să poți distinge între argumente raționale, întemeiate, logice și argumente iraționale, neîntemeiate, ilogice (vezi cognitive biases index)
  • să iei în considerare toate tipurile de efecte care pot decurge dintr-o cauză
  • să poți face predicții și extrapolări cât mai precise, bazate pe informațiile date
  • să poți organiza informațiile pe care le ai, să le sortezi în relevante/ irelevante și să știi ce lipsește, pentru a putea obține acele informații de care mai ai nevoie
  • să poți face legături logice între informații (connecting the dots) pentru a formula teorii cât mai bune, pentru a explica un fenomen sau altul (fără generalizare pripită)

După cum vedem, toate aceste abilități sunt abstracte, generale și nu depind, de fapt, de niciun domeniu (tehnic/politic/financiar). Poți aplica cele de mai sus la fel de bine atunci când faci o prăjitură sau când organizezi o petrecere pentru copii. Și de multe ori, femeile se pricep foarte bine la aceste lucruri, tocmai fiindcă sunt raționale. Similar, unii bărbați se pricep foarte puțin la strategii pe termen lung și așa se ajunge la inegalitate socială, schimbare climatică, foamete și război, fiindcă nu sunt destul de raționali.

4. “Are tantrumuri foarte des la vârsta asta”

Când aud de “tantrumuri” deja îmi dau seama că vorbesc cu cineva care nu înțelege foarte bine copiii. Cuvântul “tantrum” presupune deja o manifestare emoțională irațională. Pei cum adică manifestare emoțională irațională? Nu există manifestare emoțională rațională. Dacă manifestarea ta e rațională, atunci emoțiile deja nu mai sunt puternice: ori fiindcă ai disociat, ori fiindcă le-ai prelucrat și te-ai calmat, ori fiindcă nu erau acolo de la început. Oricum, aici vorbim de furie de obicei, ca emoție principală, combinată cu frică și tristețe profundă (abandon), iar la nivel fiziologic avem de-a face cu stres, la o intensitate foarte mare. Cu activarea sistemului nervos. Copilul se aruncă pe jos și plânge, lovește, țipă.

Problema cu adulții, atunci când face asta, e că discreditează cauza pentru care el ajunge în distres. Poate fi de la faptul că nu-i plac șosetele, la faptul că vrea să fie îmbrăcat de un anumit părinte, de la faptul că iarba înțeapă, la faptul că nu se încarcă mai repede un joc pe calculator, că nu vrea să îl dai cu cremă solară, că nu îl lași la desene 24/7, sau că se ating două alimente în farfurie . Acestea trebuie să le vedem ca pe probleme foarte importante, fiindcă în lumea copiiilor ele sunt în general importante, plus că sunt importante pentru acel copil, iar asta oricum ar trebui să fie de ajuns. Așa cum în lumea adulților există alte lucruri care ne pot enerva foarte tare: de la faptul că cineva a parcat pe locul nostru, la faptul că chelnerul ne-a încurcat comanda sau că ni s-a ars mâncarea.

Există metode nesănătoase de a reacționa la distresul unui copil:

  • să îl ignori
  • să îl tragi/ iei pe sus
  • să îl bați/ țipi la el/ jignești
  • să îi transmiți ideea că reacțiile lui sunt exagerate
  • să negi existența problemei
  • să încerci să îl distragi cu altceva
  • să faci mișto de el
  • să îl ameninți
  • să îl pedepsești
  • să îi interzici să plângă

Și câteva metode sănătoase de a răspunde la distresul lui:

  • să încerci să empatizezi cu el
  • să îți amintești de momente similare prin care ai trecut și tu
  • să îi arăți că îl înțelegi
  • să încerci, dacă se arată interesat, să îi explici cum funcționează lucrurile (de ce avem nevoie de șosete/ de ce iarba e mai uscată vara/ de ce avem nevoie de cremă solară/ cum este creat un joc, etc) – asta îl poate ajuta să accepte mai ușor realitatea
  • dacă vrea: să îi oferi afecțiune fizică (să îl iei în brațe), în timp ce îl asiguri că e normal și e ok să fie supărat
  • să îi oferi o alternativă, dacă e posibil, la ceea ce își dorește
  • să îți ceri scuze și să-i zici că are dreptate, dacă ai greșit: de exeplu dacă știai că nu îi plac alimentele care se ating și ai uitat/ nu ai luat în considerare când i-ai pus masa
  • să identifici și să numești problema pe care o are copilul, fiindcă uneori poate să nu fie conștient de ceea ce simte sau cum se numește (de exemplu dacă e gelos, invidios sau suprastimulat)
  • să stai pe lângă el până se liniștește, cu compasiune, dacă refuză alte propuneri
  • să te ferești sau să te protejezi de exemplu cu o pernă, dacă vrea să te lovească, sau să îi arăți că te doare/ nu îți place, în loc să-i ții atunci o prelegere despre cum nu e frumos să lovească când e supărat
  • să încerci să-i redirecționezi furia: gen în loc să te lovească pe tine, să lovească într-o pernă (țipetele, plânsetul, loviturile, sunt acțiuni care îi calmează sistemul nervos și de aceea le face), dar evident că nu este în regulă să recurgă la ele: puteți discuta după ce se liniștește despre aceste lucruri
  • să faci alternativele propuse interesante: nu ne mai uităm la desene, dar hai la o plimbare afară, mergem în parc, luăm o înghețată, etc., plecăm acum din parc, dar venim și mâine și hai acasă să facem băiță cu spumă și să ne jucăm în cadă, etc.
  • de evitat: să îi dai lucrul pe care îl cere, pe care mai devreme i l-ai refuzat, dacă este ceva ce îi face rău sau cu care nu ești de acord (mai multe desene, mai multe jucării, mai multe dulciuri, etc) – asta poate să îl învețe că dacă insistă primește până la urmă orice vrea.

De cele mai multe ori, după oricare din cele de mai sus, copilul poate ajunge să se liniștească, uneori într-un timp foarte scurt.

De reținut: tantrumurile sunt manifestări emoționale datorate unui stres pronunțat. Mereu cauza este validă și e nevoie să fie înțeleasă pentru ca să poți empatiza cu copilul. Când ai reușit să empatizezi și să-i transmiți asta, de obicei copilul se liniștește.

5. “La vârsta ta ar trebui să fii mai matur/ Te porți ca un copil”

Și adulții au tantrumuri. De ce nu ar avea? Și ei pot experimenta un distres puternic și capacitatea de a-l procesa depinde foarte mult de norocul avut în copilărie, atunci când se formează cortexul prefrontal, partea din creier care se ocupă cu gestionarea emoțiilor. Studiile arată că un copil crescut într-o stare de stres continuu are un cortex prefrontal subdezvoltat, ceea ce rezultă în și mai mult stres mai târziu.

De asemenea, studiile arată că în prezent în situații de stres foarte puternic, cel puțin pe moment nu ne mai funcționează cortexul prefrontal. Și atunci e perfect normal ca un adult, atunci când se enervează foarte tare, să semene cu un copil. Principala diferență între adulți și copii, la nivelul creierului, este tocmai dezvoltarea cortexului prefrontal.

Un factor major de stres este situația financiară. Familiile cu venituri mici pot experimenta un stres mai puternic, care să se reflecte apoi în dezvoltarea copiilor. Evident, pot exista excepții, dacă părinții din acele familii reușesc să le ofere totuși destulă iubire copiilor. Similar, pot exista familii foarte înstărite, unde copiii să crească într-o stare de stres continuu fiindcă sunt invalidați de părinți sau neglijați. Dar, în medie, există o corelație pozitivă între situația financiară bună și creșterea armonioasă a copiilor. Și atunci, familia în care crește un copil ține în totalitate de noroc. Dacă mai este martorul sau subiectul unor accidente sau traume, asta iar îi va influența viața și e ceva ce ține tot de noroc.

Faptul că mai târziu cineva poate ajunge să se dezvolte și e responsabilitatea fiecăruia să facă asta: prin a procesa trecutul, a învăța lucruri utile din el și a acumula în timp instrumente noi de gestionare a emoțiilor, expresie și comunicare – desigur. Totuși, și capacitatea de a face aceste lucruri depinde de modul în care cineva a fost crescut și de oportunitățile întâlnite mai târziu. Inclusiv de situația financiară: terapia e scumpă. Sunt multe variabile în ecuație.

Totuși, ideea este că putem ajuta și un adult să se liniștească, sau îl putem enerva mai tare. Cele de mai jos se aplică atunci când cineva este în distres, dar nu este agresiv/ violent cu noi. Dacă devine violent e nevoie să ne punem pe primul loc și să ieșim cât mai repede din contact cu acea persoană, pentru a ne proteja. Dar, dacă doar e supărat, ca un copil care are un tantrum, putem să facem câteva lucruri.

Metode nesănătoase de a reacționa la distresul unui adult:

  • Agresivitate: “Calmează-te!”. Cineva poate ajunge să se calmeze, doar dacă ajunge să fie calm… și cineva care îți ordonă lucruri nu are cum să te ajute să devii calm.
  • Minimizare: “Hai că nu e așa rău”. Este o invalidare care nu ajută. Dimpotrivă, ajută să încercă să empatizezi cu celălalt și să te gândești la situații similare prin care ai trecut și tu, ca să îl poți înțelege. Poate și ție ți-a fost foarte rău altă dată, de la altceva și ce ai simțit e similar, efectul a fost cam același.
  • Empatizare cu cealaltă parte: “Poate a vrut și el să…”. Și asta e invalidare și nu ajută. Să încerci să expui motivele persoanei care a generat enervarea ai crede că îl poate face pe celălalt să o înțeleagă și astfel să îi treacă supărarea: dar nu prea se întâmplă asta. Are nevoie să fie supărat pe moment și să fie aprobat în supărarea lui. Dacă vrei să ajuți pe cineva să se liniștească, empatizează cu el, nu cu alții.
  • Falsă empatizare: “Eu dacă aș fi în locul tău…”

Metode sănătoase de a răspunde la distresul lui:

  • Înțelegere și empatizare. Atât. Asta de obicei ajută, dar să fie sincer, nu de genul: “Da, te înțeleg, dar și tu ai făcut x, y, z”. Asta e doar o înțelegere mentală. E nevoie de o conectare emoțională – când în alte situații te-ai simțit și tu similar? Situațiile pot fi foarte diferite, dar rezultatul să fie același. De exemplu:
    • Cineva se enervează foarte tare că a găsit închis la un magazin, deși i se promisese că cineva va fi acolo, mai ales că era în timpul programului anunțat
    • Poți să te gândești: când te-ai enervat și tu când cineva ți-a promis ceva și nu și-a respectat cuvântul? Poate un părinte care a promis că mergeți în parc și nu s-a ținut de cuvânt. Sau poate un partener care a promis că mergeți într-o vacanță și nu a mai vrut. Situațiile pot fi extrem de diferite, dar au în comun trădarea și efectul ei.

Cam așa legat de emoții, expresii care le conțin și cum putem să le înțelegem mai bine. Tu cum ai experimentat cele de mai sus? Ai și alte exemple?

 

Egalitate de șanse — inegalitate de… mentalitate

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Se tot vorbește de egalitatea de șanse între femei și bărbați sau între oameni care provin din diferite clase sociale, grupuri etnice și alte minorități vs. majoritate. Mai exact, despre interzicerea dicriminării:

Articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale interzice discriminarea pe orice motiv: sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate națională, naștere, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală. (sursa)

Ce înseamnă mai exact asta: dacă cineva vrea să se angajeze pe un anumit post, de pildă, și face parte dintr-o anumită minoritate sau este femeie ar trebui să aibă aceleași șanse cu un alt candidat, care face parte din majoritate sau este bărbat. Criteriile de angajare ar trebui să includă doar ce ține de personalitatea și competențele persoanei respective, nu de alte criterii cum sunt cele menționate mai sus.

Egalitatea de șanse nu se referă doar la angajare, ci și la orice contact pe care îl avem cu “societatea”: de la serviciile sociale sau administrative pe care le primim din partea statului, la a merge să bem o cafea liniștiți în oraș, a primi îngrijiri medicale, un contract de închiriere sau un credit ipotecar.

Dar ce este discriminarea pozitivă? Uneori, unele instituții de învățământ, administrativ-politice sau companii rezervă anumite locuri special pentru: persoane de etnie romă de exemplu, persoane cu dizabilități sau pentru femei. Ce înseamnă asta mai exact? Înseamnă că au realizat că egalitatea de șanse nu se aplică, deși ar fi trebuit și diversitatea este în continuare foarte scăzută, așa că o echilibrează prin locuri special destinate. Practic, încearcă să combată discriminarea nu doar prin regulament (care poate fi ignorat), ci și prin alte măsuri, cum sunt cotele de gen.

(sursa)

Și aici apare uneori o controversă, fiindcă unii spun că acele locuri sunt ocupate de oameni incompetenți/ care nu merită acel loc (pe criterii strict profesionale), că au ajuns acolo doar pentru că fac parte din acea minoritate/ sunt femei. Totuși, criteriile de competență există în continuare, fiindcă pentru acele locuri de la facultate pentru persoanele de etnie romă, de exemplu, tot se face un concurs de dosare între toți candidații, sau dacă există cote de gen într-o companie sau instituție nu înseamnă că primele femei care candidează sunt și admise, ci se face o selecție, la fel ca în cazul bărbaților.

Cumva, am putea spune că există deja discriminare pozitivă legată de bărbați, persoane care fac parte din majoritate sau persoane privilegiate economic, iar cei care ajung să fie selectați dintre ei împlinesc (în mod ideal) și criterii profesionale. Așa că, de ce nu ar face-o și ceilalți?

Există deja discriminare pozitivă și cote de gen pentru bărbați

Întrebarea care se poate pune acum: cum s-a ajuns la discriminarea pozitivă pentru primii (bărbați în special)? Pentru că unii oameni ar putea crede că e naturală și că ei sunt cu adevărat superiori și atunci e normal să fie favorizați. În primul rând e important să vedem că nu peste tot sau în toate timpurile aceste grupuri de oameni au fost favorizați. Au existat și există mai multe societăți matriarhale sau egalitare.

În al doilea rând, nu neapărat sunt superiori, uneori e doar imaginea pe care și-au făcut-o, dacă ne uităm la studii: Women more effective than men in all leadership measures, Female leaders of diverse countries were significantly more likely than male leaders to have fast-growing economies, etc.

Putem presupune că s-a ajuns la această discriminare pozitivă a bărbaților prin instaurarea societății patriarhale. Întrebarea care apare aici ar fi: s-a ajuns la societatea patriarhală fiindcă are ea valori superioare și este eficientă pentru toți membri ei pe termen lung, sau pentru că a fost instaurată cu forța pentru beneficiul conducătorilor? Fiindcă în general societățile matriarhale și cele egalitare (native american tribes) nu și-au impus tipul de conducere prin război și legislație, ci cultural, prin aderare la aceleași valori.

Societățile matriarhale sau egalitare, cum au fost multe dintre triburile native americane, au evoluat printr-o combinație de factori culturali și organizaționali, mai degrabă decât prin forță sau impunerea unui cadru legislativ. Deși fiecare trib are propria sa istorie și structură socială unică, există câteva caracteristici comune care au contribuit la acest tip de organizație socială.

  • Cultură și valori fundamentale: În multe triburi native americane, egalitatea între sexe și rolurile complementare ale bărbaților și femeilor erau văzute ca esențiale pentru buna funcționare a comunității. Femeile aveau adesea roluri importante în luarea deciziilor, în special în ceea ce privește familia, resursele și educația. De exemplu, în triburile din Confederația Irochezilor, femeile aveau puterea de a alege liderii, iar în multe triburi, sfaturile consiliilor erau o practică importantă.
  • Structura socială și politică: Triburile care aveau o structură egalitară se bazau adesea pe consilii de lideri sau pe decizii colective, în care fiecare membru al comunității avea un cuvânt de spus, indiferent de sex. Aceste consilii erau considerate un loc de dialog și de consens, nu un loc de impunere a unei autorități absolute. Liderii erau adesea aleși pe baza respectului pe care îl aveau în comunitate, nu pe baza forței sau a statutului militar.
  • Rolul femeilor în economie: În multe dintre aceste societăți, femeile erau implicate activ în producția alimentară și în gestionarea resurselor, având adesea un control semnificativ asupra economiei tribale. De exemplu, femeile aveau responsabilități majore în agricultura triburilor, ceea ce le oferea un rol important în menținerea stabilității economice și sociale a comunității.
  • Absența militarizării: Multe dintre aceste triburi nu aveau o structură militară ierarhică puternică sau nu puneau accent pe agresiune sau pe folosirea forței pentru a obține putere. Deși, în anumite contexte, existau conflicte între triburi, războiul nu era perceput ca principalul mijloc de obținere a puterii politice sau sociale. În schimb, legăturile interpersonale și consiliile tribale erau mijloacele prin care se lua decizia.

În multe civilizații antice, structurile politice și religioase au fost organizate pe principii patriarhale. În Grecia antică, Roma, și în multe alte culturi clasice, liderii religioși și politici erau bărbați, iar rolurile femeilor erau limitate la sfera domestică.

  • Religia a jucat un rol semnificativ în consolidarea patriarhatului, deoarece multe religii tradiționale erau organizate ierarhic, cu divinități masculine care erau asociate cu puterea și autoritatea supremă. Aceste structuri religioase și politice au legitimat și consolidat ideea că bărbații trebuie să aibă control asupra guvernării și deciziilor fundamentale.
  • Ideologii și norme sociale: pe măsură ce patriarhatul a devenit normativ, au început să se contureze și ideologii care justificau subordonarea femeilor. Unele dintre aceste ideologii s-au bazat pe ideea că bărbații sunt „mai raționali” și „mai capabili” de a conduce, în timp ce femeile erau considerate „mai emoționale” și „mai potrivite pentru roluri domestice”. Aceste stereotipuri au fost folosite pentru a menține femeile în poziții subordonate. De asemenea, a apărut ideea că rolul femeilor este să fie mame și soții, iar bărbații să fie protectori și furnizori.
  • Stabilirea unor norme legale și economice: societățile patriarhale au impus treptat norme legale care au consolidat subordonarea femeilor. De exemplu, în multe dintre civilizațiile antice (dar și în unele societăți actuale), femeile nu aveau drepturi legale de proprietate sau de moștenire, iar controlul asupra bunurilor și averii era exclusiv al bărbaților. În cazul căsătoriilor, femeile erau adesea tratate ca „proprietăți” ale bărbaților, iar bărbatul avea autoritate asupra întregii familii. Aceste norme legale au creat un sistem în care bărbații aveau controlul economic și social, ceea ce le permitea să își păstreze pozițiile de putere.
  • Schimbările demografice și urbanizarea: pe măsură ce populațiile au crescut și societățile au devenit mai urbanizate, s-a dezvoltat o distincție mai clară între sfera publică și cea privată. În multe culturi, sfera publică (politica, comerțul, administrația) a fost asociată cu bărbații, iar sfera privată (familia, gospodăria) a fost rezervată femeilor. Această separare a dus la o ierarhie clară între bărbați și femei, iar bărbații au obținut și menținut controlul asupra sferelor care erau esențiale pentru putere și influență în societate.
  • Colonizarea și impunerea structurii patriarhale: în contextul colonizării, multe dintre triburile și culturile care practicau structuri egalitare sau matriarhale au fost supuse unor structuri patriarhale impuse de coloniștii europeni. Aceasta s-a întâmplat prin intermediul educației, religiei, dreptului și prin forță militară. De exemplu, în timpul colonizării Americii, multe dintre societățile native americane care aveau structuri egalitare sau matriarhale au fost reorganizate de către coloniști în conformitate cu norme patriarhale europene, care puneau bărbații în poziții de putere, în special în ceea ce privește proprietatea și legislația.

(sursa: chatGPT)

Prin urmare, discriminarea pozitivă a bărbaților nu este neapărat una legitimă, pe când discriminarea pozitivă a femeilor (acolo unde se aplică) vine doar ca răspuns la prima și este legitimă din perspectiva în care femeile sunt cel puțin la fel de capabile ca bărbații, dacă nu mai capabile în unele roluri (mediere, aplanare a conflictelor, cooperare), conform studiilor.

Cum rămâne cu discriminarea pozitivă pentru alte categorii de persoane? De exemplu, persoane cu dizabilități. Aici există o sferă foarte largă, fiindcă dizabilitățile pot fi de foarte multe feluri. Ce se întâmplă de obicei aici este că există o lipsă de educație și (în continuare) multe prejudecăți. Și ca persoanele de decizie “să nu-și bată capul”, preferă să evite colaborarea cu aceste persoane și să aleagă candidați able-body sau neurotipici, deși pentru diverse poziții dizabilitatea respectivă nu face nicio diferență. Și la fel se întâmplă și cu celelalte grupuri, intervin tot felul de prejudecăți personale ale celor care decid accesul și ca asta să nu se mai întâmple, egalitatea de șanse e uneori protejată prin locuri speciale.

Inegalitatea de… mentalitate

Aș vrea să vorbim acum despre a doua parte a titlului — inegalitatea de… mentalitate. La ce vreau să mă refer aici este observația unora care spun ceva de genul: pei nu sunt mai mulți lideri femei, sau politicieni sau CEO, etc, pentru că nu vor să fie. Că dacă ar vrea nu le-ar opri nimeni. Dar nu le interesează, așa cum pe bărbați nu-i interesează în general să lucreze la Resurse umane sau în PR.

Industries for men:

O primă observație este că mai sus se compară un job (Resurse umane, PR) cu o funcție (top management/ guvernare). E ca și când ai spune: pei femeilor nu le place să ia decizii, ele preferă să li se spună ce să facă. Și e ok, că uite există domenii în care bărbaților nu le place să fie (exemple de diverse joburi). Nu prea sunt, de fapt, echivalente cele două.

Dacă reluăm puțin ce am citit mai sus:

  • Ideologii și norme sociale: pe măsură ce patriarhatul a devenit normativ, au început să se contureze și ideologii care justificau subordonarea femeilor. Unele dintre aceste ideologii s-au bazat pe ideea că bărbații sunt „mai raționali” și „mai capabili” de a conduce, în timp ce femeile erau considerate „mai emoționale” și „mai potrivite pentru roluri domestice”. Aceste stereotipuri au fost folosite pentru a menține femeile în poziții subordonate. De asemenea, a apărut ideea că rolul femeilor este să fie mame și soții, iar bărbații să fie protectori și furnizori.

Vedem deja o corelație și ajungem la partea de mentalitate. Dacă cineva este crescut de părinți și profesori care susțin ideologia patriarhală, atunci e foarte posibil să integreze în propria identitate acele principii. Mai exact, bărbații să ajungă să creadă despre ei că sunt mai raționali și mai capabili de a conduce și femeile să creadă despre ele că sunt mai emoționale și mai potrivite pentru roluri domestice (deși acum știm foarte bine că furia este și ea o emoție, manifestată foarte des de bărbați, care ascunde de cele mai multe ori o frică (de a pierde anumite privilegii poate), așa că și ei sunt emoționali, în aceeași măsură).

Și totuși, ce efecte are această mentalitate creată prin educație? Ea stă la baza alegerii unui domeniu sau altuia de activitate, ce se traduce apoi în stabilitate sau instabilitate financiară, în împlinirea viselor sau în renunțarea la ele.

Un exemplu:

Dacă ne uităm puțin din nou la industriile în dominate de bărbați sau femei de mai sus vedem și o discrepanță foarte mare de niveluri salariale. Industriile în care poți ajunge cu ușurință să câștigi poate peste 10k eur/ lună ar fi:

  • Industries for women:
    • ?
  • Industries for men:
    • architecture
    • piloting
    • finance
    • software developement

Pe lângă cele din administrație publică.

Prin urmare, atunci când auzim acest argument: pei nu sunt mai mulți lideri femei, sau politicieni sau CEO, etc, pentru că nu vor să fie. Că dacă ar vrea nu le-ar opri nimeni.

(referindu-se la egalitatea de șanse)

trebuie să ne gândim și la educația bazată pe valori patriarhale prin care au trecut acei oameni și astfel la diferența de mentalitate, care face pe cineva să creadă că e capabil sau nu de anumite lucruri (i se formează o anumită identitate personală).

Prin urmare, poate merită să ne întrebăm: în ce fel modul în care am crescut, am fost educați sau am văzut ca exemple în media ne-a creat identitatea pe care o avem? Sentimentul că putem face sau nu ceva (că ne pricepem sau nu la tehnologie, că ne pricepem sau nu să conducem, să facem știință sau artă, că merităm un salariu mai mare, mai puțin timp de lucru sau o poziție mai bună). Poate nu e timpul pierdut și putem învăța singuri ceea ce nu am fost învățați. Sau cel puțin să nu mai credem că e vina noastră dacă nu reușim să facem ce ne dorim.

 

Educatia unui psihoterapeut

Posted by admin on in Dezvoltare personală

În acest articol m-am gândit să ofer câteva informații pentru cine ar fi interesat despre ce presupune de obicei educația unui psihoterapeut și să exemplific cu traseul meu academic.

În principal, pentru a deveni psihoterapeut, cineva trebuie să:

  • fie licențiat în Psihologie (sau altă facultate acceptată de Colegiul Psihologilor – Medicină, Asistență Socială, Filosofie, etc.),
  • să aibă un Master în domeniu,
  • să absolve o școală de formare de 2-4 ani de obicei (similare cu școlile de gândire din articolul precedent),
  • să parcurgă un număr de ore de dezvoltare personală (150)
  • și un număr de ore de supervizare (100-200, în funcție de școală).
  • Uneori se adaugă și un număr minim de ore de practică (100-200), tot în funcție de școală.

Unele școli durează mai mult – cum e cea de psihanaliză, care poate dura până la 8 ani, sau mai puțin, cum e cea de terapie cognitiv-comportamentală care durează 2 ani.

Apoi, pentru cei care se înscriu în Colegiul Psihologilor, va fi nevoie de un proces de formare continuă, existând obligativitatea de a strânge anual un număr de credite (10) ce pot fi obținute prin participarea la diverse conferințe, workshopuri, evenimente acreditate.

În cazul meu, educația formală a fost așa:

  • Licență în Filosofie
  • Master în psihoterapie cognitiv-comportamentală (care se consideră a fi și formare)
  • Dezvoltare personală în psihoterapie cognitiv-comportamentală
  • Workshopuri de art-terapie, psihodramă, terapie centrată pe persoană
  • Practică: workshopuri de comunicare asertivă, club de carte de psihologie, alte conferințe și evenimente
  • Studiu personal (diverse workshopuri de dezvoltare personală, cărți, etc)

În cazul unui consilier pentru dezvoltare personală (life coach) educația formală minimă presupune doar un curs acreditat de Ministerul Educației care durează de obicei o săptămână, sau chiar doar un weekend. Unele se pot face doar online, având astfel o calitate și mai slabă.

În cazul meu, am absolvit și un curs de consilier de dezvoltare personală și unul de formator (training of trainers).

Dar, mai presus de toate, ce cred eu că face un terapeut să fie bun este pasiunea pentru domeniu, ambiția de a deveni un om mai bun, timpul alocat pentru introspecție și experimentarea unei palete cât mai largi de momente, cât mai diferite, pentru a putea apoi să relaționeze cu oameni cât mai diverși și poveștile lor, plăcerea de a face research în profunzime despre orice subiect. Curiozitatea și energia de a afla mai mult.

Sper că aveți parte de experiențe revelatoare în cabinet!

 

Școli de gândire în psihoterapie

Posted by admin on in Dezvoltare personală

În psihologie avem multe școli de gândire. Adică tipuri de psihoterapie, care la bază au o anumită filosofie distinctă. Câteva exemple:

  1. Terapia Cognitiv-Comportamentală 
    • Cauza disfuncționalității: Credințele negative și distorsionate despre sine, lume și viitor duc la emoții negative și comportamente disfuncționale.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin identificarea și restructurarea gândurilor disfuncționale, combinată cu activări comportamentale care să întărească credințe realiste și funcționale.
  2. Terapia Centrată pe Persoană (Rogersiană)
    • Cauza disfuncționalității: Discrepanța între sinele autentic și sinele perceput, cauzată de lipsa acceptării de sine necondiționate.
    • Cum devine cineva funcțional: Printr-un mediu terapeutic empatic, autentic și acceptant, individul se redescoperă și își actualizează potențialul natural.
  3. Psihanaliza 
    • Cauza disfuncționalității: Conflictele inconștiente din copilărie și traumele nerecunoscute care influențează comportamentele și emoțiile prezente.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin aducerea în conștiință a acestor conflicte, analizarea lor și rezolvarea tensiunilor psihice prin trăirea emoțiilor conștientizate.
  4. Terapia Adleriană 
    • Cauza disfuncționalității: Sentimentul de inferioritate și lipsa scopului în viață.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin conștientizarea și dezvoltarea unui sentiment sănătos de apartenență și scop personal, orientat spre binele comunității.
  5. Terapia Gestalt 
    • Cauza disfuncționalității: Fragmentarea experienței umane și lipsa conștientizării momentului prezent.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin integrarea completă a gândurilor, emoțiilor și senzațiilor corpului, pentru a trăi mai autentic în „aici și acum”.
  6. Terapia Sistemică 
    • Cauza disfuncționalității: Dezechilibrele din dinamica relațiilor familiale sau din alte sisteme sociale.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin înțelegerea și modificarea tiparelor relaționale și comunicării din cadrul sistemului.
  7. Logoterapia 
    • Cauza disfuncționalității: Lipsa unui sens personal în viață și sentimentul de gol existențial.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin identificarea și urmărirea unui sens al vieții prin creație, relații semnificative sau acceptarea suferinței ca parte inevitabilă a vieții.
  8. Terapia Existentială 
    • Cauza disfuncționalității: Conflictul cu certitudinile existențiale (moarte, libertate, izolare, lipsa sensului).
    • Cum devine cineva funcțional: Prin acceptarea acestor condiții și asumarea responsabilității de a-și crea un sens autentic.
  9. Terapia Comportamentală 
    • Cauza disfuncționalității: Învățarea unor comportamente disfuncționale prin condiționare.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin reînvățarea unor comportamente funcționale prin tehnici de condiționare clasică și operantă.
  10. Terapia Dialectic-Comportamentală 
    • Cauza disfuncționalității: Dificultățile de reglare emoțională și răspunsurile disfuncționale la stres.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin dezvoltarea abilităților de mindfulness, toleranță la stres, reglare emoțională și relaționare eficientă.
  11. Terapia Narativă 
    • Cauza disfuncționalității: Poveștile dominante despre viața proprie care limitează oportunitățile și identitatea.
    • Cum devine cineva funcțional: Prin rescrierea poveștilor personale într-un mod care reflectă resursele, speranțele și posibilitățile individului.
  12. Analiza Tranzacțională 
    • Cauza disfuncționalității: Scripturile de viață disfuncționale („nu ești suficient de bun,” „nu poți avea încredere în oameni,” „trebuie să fii perfect ca să fii iubit.”, etc.) și tiparele de comunicare rigide între Stările Eului (Părinte, Adult, Copil).
    • Cum devine cineva funcțional: Prin conștientizarea și schimbarea scripturilor și interacțiunilor către o poziție „Eu sunt OK, Tu ești OK”.

Și mai sunt multe, cele de mai sus sunt doar cele mai cunoscute. După cum putem vedea, fiecare școală de gândire cam susține că alta este cauza și alta soluția în cazurile problemelor de natură psihologică.

Asta ne poate face să ne pierdem încrederea în disciplină în sine – cum ar fi ca pentru răceală, în funcție de doctor să primești tratamente complet opuse? Unul să zică să stai la cald și să bei ceaiuri fierbinți, altul să zică să faci băi cu gheață, unul să recomande paracetamol și altul să zică că paracetamolul e cea mai proastă idee?

Și în cazul psihoterapiei se întâmplă la fel: un terapeut din congnitiv-comportamentală poate zice – să începem cu psihodiagnoza, să avem un diagnostic mai întâi, un psihanalist poate zice – nu folosim niciodată diagnostice ca pot face mult mai rău decât bine și oricum sunt irelevante. Și tot așa.

Sau, în loc să ne pierdem încrederea, putem să le vedem pe toate în ansamblu și să aplicăm ce simțim că ni se potrivește, sau să luăm mai multe în considerare: să ne uităm și la sensul și scopul vieții, și la abilitățile de gestionare a stresului pe care le putem dezvolta, și la credințele pe care le avem despre sine, lume, viitor, și la acceptarea de sine necondiționată. Cam asta își propune să facă psihoterapia integrativă.

În continuare aș vrea să vorbim puțin despre primele două școli de gândire menționate mai sus: Cognitiv-Comportamentală și Centrată pe persoană. Hai să vedem mai în detaliu câteva diferențe:

Aspect Terapia Cognitiv-Comportamentală (CBT) Terapia Centrată pe Persoană (TCP)
Fondator Aaron T. Beck (pentru componenta cognitivă); influențe timpurii din B.F. Skinner și Albert Ellis (comportamental). Carl Rogers
Viziunea despre cauza disfuncționalității Credințele iraționale și gândurile distorsionate duc la emoții negative și comportamente disfuncționale. Lipsa unui mediu acceptant și empatic împiedică dezvoltarea personală și actualizarea potențialului.
Obiectivul terapiei Schimbarea gândurilor disfuncționale și modificarea comportamentelor problematice. Crearea unui spațiu sigur și acceptant în care clientul să-și descopere propriile soluții și să se actualizeze.
Rolul terapeutului Este un ghid activ care ajută clientul să identifice și să schimbe gândurile și comportamentele disfuncționale. Este un facilitator empatic și non-directiv, care oferă suport și acceptare necondiționată.
Metode principale – Restructurarea cognitivă (identificarea și schimbarea gândurilor negative).
– Activare comportamentală.
– Expunere graduală.		 – Ascultare activă.
– Empatie.
– Acceptare necondiționată.
– Congruență (autenticitatea terapeutului).
Abordare Directivă și orientată spre soluții; axată pe rezolvarea problemelor specifice și măsurabile. Non-directivă și centrată pe client; accent pe explorarea emoțiilor și creșterea personală.
Perspective asupra clientului Clientul are nevoie de instrumente pentru a învăța să-și schimbe modul de gândire și comportament. Clientul are în mod natural resursele necesare pentru creștere și auto-îmbunătățire, dacă primește suportul potrivit.
Durata terapiei De obicei, pe termen scurt (8-20 ședințe), cu obiective clare și bine definite. Poate varia în funcție de client, adesea fără o limitare clară; ritmul este dictat de nevoile clientului.
Populație țintă Persoane cu anxietate, depresie, fobii, tulburări obsesiv-compulsive, stres post-traumatic sau alte tulburări emoționale și comportamentale. Persoane care caută creștere personală, îmbunătățirea relațiilor, reducerea anxietății sau claritate emoțională.
Teoria de bază Emoțiile și comportamentele sunt determinate de gânduri; schimbarea cognitivă și comportamentală poate transforma emoțiile. Fiecare persoană are o tendință înnăscută spre actualizare și creștere, dar aceasta poate fi blocată de experiențe negative și lipsa acceptării.
Stilul relației terapeutice Colaborativ, dar mai structurat, cu sarcini și teme pentru acasă. Egalitar și empatic, cu accent pe construirea unei relații autentice și sigure.

Aceste sunt aspectele cele mai importante ale celor două școli, însă aș vrea să observăm ceva fundamental. În prima școală omul este total responsabil de ceea ce i se întâmplă și capabil să facă schimbările necesare. În a doua școală omul este victima lipsei de acceptare necondiționate din exterior și incapabil să facă orice schimbare, până la momentul în care primește destulă acceptare necondiționată din exterior, ce este apoi interiorizată și transformată în acceptare de sine. Locul controlului în primul caz este interior, în al doilea este exterior.

Chiar dacă se recunoaște în prima școală că credințele pe care le avem sunt rezultatul evenimentelor exterioare și am ajuns la acele credințe mai degrabă în copilărie, când nu aveam prea mult discernământ, tot este cumva responsabilitatea noastră că le avem, că încă credem în ele și doar de noi depinde să le schimbăm.

Pe când, în a doua școală, noi nu avem absolut nicio vină și nicio putere, iar schimbările în bine apar automat, fiindcă este natura noastră să ajungem să fim bine, dacă scăpăm de condiționări și adoptăm (pasiv) acceptarea de sine. Zic pasiv fiindcă nu e ceva la care să putem ajunge conștient sau prin vreun efort propriu, doar prin contactul cu un terapeut care ne acceptă (sau altă persoană apropiată) putem ajunge să ne acceptăm și noi pe noi.

De asemenea, rolul terapeutului în prima școală este una de specialist, profesionist, care te învață metode și tehnici, iar a doua este de om, care oferă înțelegere și acceptare și poate să facă asta pentru că a ajuns să se înțeleagă și accepte pe sine. Putem să oferim empatie atunci când suntem disponibili emoțional, când putem simți orice emoții fără să ne disociem de ele și suntem și destul de puternici să le susținem, să nu ne copleșească, pentru că acceptarea de sine vine la pachet și cu ideea că suntem valoroși, iar asta oferă putere.

Într-un fel, în prima școală de gândire clientul este văzut ca un roboțel, care a venit în service și terapeutul-programator se uită la softul lui și face bug-fixing, iar în a doua școală clientul este ca o plantă și terapeutul-plantă îi oferă atâta lumină și apă (din ale lui) cât are nevoie ca să își revină și apoi să își dezvolte și el un soare și ploaie proprii.

Ce concluzie putem trage din toate acestea? Cred că e bine să știm că există mai multe paradigme și să alegem ce simțim că ne face bine,

Succes!

 

Nu avem liber arbitru: cum ne ajută ideea asta?

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Din cartea lui Robert Sapolski, Determined, în 500+ de pagini, aflăm demonstrația științifică a faptului că nu avem deloc liber arbitru.

Ideea nu e deloc nouă, dar acum e demonstrată științific:

Take-away concepts:
Fate: = our destiny that was written (by gods); we cannot escape it no matter what
Hard determinism: every event has a cause, so no action is free (= without a cause)
Libertarian free will: some human actions are freely chosen
Principle of alternate possibilities: you could have chosen otherwise
Event causation vs Agent causation (= you can start a chain of causality)
It feels like we are free
Reductionism: if you go back enough, you will reach the one final cause of all things

Ca să definim mai exact ce înseamnă free will/ liber arbitru = abilitatea de a alege între (două) opțiuni, doar prin puterea proprie de decizie, fără a fi influențat de nimic altceva (fără a fi predeterminat, fără să existe posibilitatea unui super-calaculator să prevadă ce o să alegi, dacă ar avea acces la toate informațiile din lume, din totdeauna).

Ideea nu e departe nici de ceea ce psihologia (cognitiv-comportamentală) ne-a tot zis de-a lungul timpului: că evenimente traumatice din trecut pot sa influențeze gândurile, emoțiile, comportamentele noastre din prezent, însă aici tușele erau groase:

(Beck, 1976)

Cu excepția că la final între timp s-au mai clarificat lucrurile și sunt tot în linie, nu în cerc:

Thoughts -> Emotions/ Sensations -> Behaviours

Pentru că Senzațiile corporale și Emoțiile nu se pot despărți, sunt același lucru de fapt. Eliberarea cortizolului, de pildă, generează o senzație în corp, creșterea ritmului cardiac la fel, și asta este ceea ce numim furie sau frică. Te poți gândi la o emoție fără a lua în calcul ceva “ce simți”?

De asemenea, Comportamentele nu pot fi generate direct de Gânduri. Dacă nu se activează o Emoție, nici nu există Comportament (Gupta et al, 2011, Fritze et al, 2024).

Și așa, puteam să tragem diverse linii de la comportamentul din prezent, la emoția din spate, la gânduri, la credințe și la evenimentele din copilărie care au dus la acele credințe. Totuși, era vorba cum spuneam de tușe mai groase.

Fiecare secundă

Acum, în cartea lui Sapolski, intrăm în toate detaliile. Tot trecutul ne influențează tot prezentul. Fiecare secundă este influențată de secunda de dinaintea ei. Vedem puțin mai jos ce și cum.

În ceea ce privește viitorul: el s-ar putea prevedea, însă nu avem acel super-calculator destul de puternic care să ia în considerare absolut toate variabilele posibile și absolut tot ce a fost până acum, ca să poată face asta. Ceea ce putem face sunt doar predicțiile statistice și așa funcționează, de pildă, meteorologia sau profiling-ul politic – care poate să spună cam cu cine o să votezi în funcție de personalitatea ta.

Pentru cine nu are timp/ dispoziție să citească cartea, aici e un rezumat bun, povestit de chiar autorul ei:

Și aici o recenzie de carte, pentru prima ei jumătate:

Și un focus pe consecința acceptării faptului că nu avem liber arbitru: nu mai are sens nici conceptul de vină, nici cel de merit. Prin urmare nici pedepsele, nici aprecierile. Nici amenzile, sau închisoarea, nici premiile, sau faima.

Fiindcă tot ce facem este determinat de tot ceea ce a existat anterior, fiecare decizie este singura pe care am fi putut-o lua.

Ce ar însemna să credem că cineva poate lua o decizie în mod liber? Ar însemna să fie rupt lanțul cauzal al evenimentelor, să existe ceva: voința, care nu are nicio cauză. Nu am făcut X pentru că Y, ci pentru că așa am vrut eu. Am făcut, pentru că așa am vrut. De ce am vrut așa? De-aia. 😀 Ajungem așadar la o explicație circulară.

Putină epistemologie

În epistemologie (latura filosofiei care se ocupă cu studiul cunoașterii) avem descrisă problema asta astfel: fiecare credință pe care o avem este justificată de altă credință. Însă unde se opresc ele? Unii au zis că se opresc la anumite credințe care nu mai au nevoie de justificare, fiindcă sunt evidente, unii au spus că se justifică unele pe altele, într-un sistem de referință și alții că se sprijină mereu pe alte credințe, la infinit:

De exemplu:

  • Eu cred că atunci când nu mai e lumină afară e din cauză că apune soarele.
  • Dar cum știu că soarele apune?
  • Știu că Pământul se rotește și când fața lui nu mai e spre soare, atunci zicem că soarele apune.
  • Dar cum știu că Pământul se rotește?
  • Pentru că așa am citit și am învățat (aici Fundaționalistul se oprește de obicei)
  • (ceilalți continuă): Dar cum știu că ce am citit și am învățat e corect?
  • Pentru că oameni de știință au studiat și scris acele lucruri.
  • Dar cum știu că acei oameni de știință au ajuns la ceva corect, sau că nu au mințit?
  • Pentru că așa am citit și am învățat (aici Coerentistul se oprește de obicei)
  • Dar cum știu că ce citesc și învăț e corect?
  • Pentru că a fost demonstrat de mulți oameni diferiți, care au făcut observații și experimente de-a lungul a foarte mult timp.
  • Și cum știu că acele observații și experimente sunt corecte? 
  • Pentru că au urmat metoda științifică.
  • Și cum știu că metoda științifică este corectă? (etc, Infinitistul nu se oprește niciodată)

Astfel, cineva care crede în liber arbitru ar fi Fundaționalist, sau Coerentist (cred că așa e bine să fac/ fiindcă așa cred eu) și cineva care crede în determinism ar fi Infinitist.

La ce ne ajută ideea că nu avem liber arbitru

Poate că nu te-am convins nici eu, nici Sapolski, că nu există, dar hai să vedem la ce ar ajuta ideea, dacă am crede în ea.

1. Am accepta mai ușor un refuz/ o respingere

Nu e ceva ce am făcut noi, care a dus la acel refuz, ci o serie întreagă de lucruri, un lanț cauzal infinit, asupra căruia nu avem nicio influență, sau în care personalitatea, acțiunile noastre au o influență extrem de mică.

2. Am accepta mai ușor o greșeală pe care am făcut-o

Nu e ceva ce am vrut să facem, tot ceea ce ni s-a întâmplat până atunci a dus la alegerea pe care am făcut-o. Deciziile pe care le-am luat erau singurele pe care le-am fi putut lua, în condițiile date.

3. Am putea ajuta cu adevărat oamenii care suferă

Am vedea mai ușor că toți oamenii agresivi sunt așa din suferință, așa cum câinii agresivi sunt așa din cauza traumelor, fricii, sau pentru că au fost învățați să muște, combinat cu selectarea comportamentului agresiv ce se transmite genetic. Astfel, învinovățirea nu are niciun sens: în loc să îi pedepsim pentru ceva ce nu au ales să facă, i-am putea ajuta să se vindece, prin terapie și reintegrare socială.

4. Am renunta la meritocratie și am crea o societate egalitară

Dacă nu există alegeri, atunci nu există nici merit. Cei care “au pornit de jos și s-au ridicat prin forțele proprii” au făcut asta de fapt pentru că au primit un oarecare model, sau sprijin care i-a ajutat “să se ridice”, nu au făcut ei nimic singuri. A fost mereu o bunic care le-a repetat că sunt capabili de orice, un bunic care a reușit singur, bani de la tata, sau un abuz de la mama, care i-a făcut să plece de acasă și să caute indepedența. Prin urmare, recompensa inegala nu are sens, fiindcă nimeni nu e acolo unde e pentru că a făcut el ceva, ci pentru că așa a fost dus de viață.

5. Am face mai mult ce ne dorim și ne e frică să facem

Sună paradoxal, dar am face mai mult din “ce am vrea”, poate, fiindcă ne-am da seama că ce o să iasă la final e mai puțin contribuția noastră și mai mult a multor altor lucruri. Să zicem că avem o idee de roman și tot nu ne apucăm de el, pentru că: dacă n-o să iasă bine? Dacă n-o să iasă bine e pentru că tot ce am trăit noi până acum, nu e vina noastră Și nici meritul nostru, dacă o să aibă totuși succes.

Și cu responsabilitatea cum rămâne?

Conform determinismului nu alegem noi nici să facem bine, nici să facem rău. Nici ce, nici cum, nici cui, nici unde. Totuși, o să vă las cu aceste două idei:

O persoană bună -> va face alegeri bune, așa că merită să facem tot ce putem ca să ajungem să fim buni:

Avem responsabilitatea de a fi bine informați, pentru a lua cele mai bune alegeri:

Sper că aveți parte de un destin favorabil! 😀

 

Psihoterapia centrată pe persoană

Posted by admin on in Dezvoltare personală

De curând am descoperit psihoterapia centrată pe persoană, după o discuție pe care am avut-o cu cineva despre “a da soluții” în cabinet. Eu susțineam că nu este în regulă să facem asta și cealaltă persoană mi-a zis “dar știai că există terapia centrată pe soluții?”. Nu am crezut că există așa ceva, dar am căutat și am găsit:

Psihoterapia scurtă centrată pe soluții

Apoi am căutat care ar fi opusul acestui tip de terapie și am găsit psihoterapia centrată pe persoană, în cadrul căreia nu se dau soluții și nu se folosesc nici măcar tehnici de psihoterapie sau prea multe teorii, ci se oferă, exclusiv, înțelegere – acceptare pozitivă necondiționată, sau unconditional positive regard, cum i-a spus creatorul ei, Carl Rogers și totul se bazează pe teoria că clientul va ajunge automat să fie mai bine, dacă se simte înțeles – cu toții avem ceea ce se numește tendința la actualizare.

În continuare aș vrea să împărtășesc și cu voi cele mai importante aspecte ale paradigmei rogersiene, fiindcă mi se par foarte frumoase, interesante și extrem de utile.

Psihoterapia centrată pe persoană a fost teoretizată de Carl Rogers și se bazează pe observațiile lui clinice. Este o psihoterapie umanistă, așa cum sunt și Gestalt sau psihoterapia existențialistă. Găsiți aici o clasificare dacă vreți să aflați mai multe despre tipurile de psihoterapii:

Tipurile de psihoterapie

În psihoterapia centrată pe persoană cel mai important instrument este chiar psihoterapeutul. Și aici apare conceptul de congruență: ca să poată ajuta, psihoterapeutul trebuie să fie congruent – iar asta înseamnă că ceea ce simte, ceea ce gândește, ceea ce spune este aliniat, iar sinele lui este unul cunoscut, asumat, integrat. Dacă este criticat, de exemplu, nu intră în defensivă sau își dă seama că a intrat în defensivă, nu are de ce să se apere, fiindcă știe cine este, sau dacă află ceva nou își ia timp să integreze feedback-ul primit. Sinceritatea, autenticitatea psihoterapeutului sunt așadar condiții de bază pentru eficiența terapiei.

Dar de ce? De ce trebuie să fie terapeutul așa de sincer? Pentru că clientul va simți incongruența, chiar și inconștient, fiindcă tonul vocii sau limbajul trupului nu se aliniază cu ceea ce zice și atunci o să simtă neîncredere față de el. Și relația terapeutică nu poate să se formeze pe o bază de neîncredere. În plus, terapeutul are și rolul de model pentru client și nu poți fi model dacă ești neautentic. Neautenticitatea în sine demonstrează existența unui sine neintegrat, cu părți neacceptate, ceea ce înseamnă neacceptare de sine, deci o lipsă a celui mai important lucru, la care vrem să ajungem: self positive regard.

Self positive regard este același lucru cu compasiunea de sine și este un lucru la care ajungem automat atunci când un terapeut congruent ne oferă un timp destul de îndelungat pentru noi positive regard.

Positive regard, sau acceptarea pozitivă necondiționată, este înțelegerea pe care o poți oferi cuiva legat de experiența lui subiectivă. Este, într-un fel, luarea experienței celuilalt, asocierea ei cu o experiență proprie similară (trăită de noi, sau la care am fost expuși) și integrarea acelei experiențe în sine, sau recunoașterea ei, dacă a fost deja integrată.

De exemplu:

Client: Simt că nu pot să mă impun în fața șefilor sau a colegilor de serviciu. Nu mă ia nimeni în serios.

Terapeut: (caută o experiență similară pe care a avut-o) (găsește) (verifică) E ca și când părinții îți zic ce să faci și părerea ta nu contează, sau ei iau deciziile și pe tine nu te implică niciodată?

Client: nu… e ca și când vorbesc cu pereții. Ca și când cei din jur nu aud și nu văd. Sau nu mă aud și nu mă văd pe mine.

Terapeut: (caută o experiență similară pe care a avut-o) (găsește) (verifică) E ca și când ești foarte mică, iar ceilalți foarte mari? Sau mai buni decât tine?

Client: da, exact! La fel ca în generală când exista gașca copiilor cool, iar eu nu eram în ea. Eram parcă invizibilă…

Și, de obicei, când clientul se simte înțeles, oricare ar fi experiența lui, se simte apoi mai bine.

Diferența între aprobare și acceptare: există cazuri în care un client ne povestește lucruri cu care nu suntem de acord. Atunci putem să îi oferim înțelegere, fără a-l aproba sau încuraja. De exemplu:

Client: am o colegă la serviciu așa de bună, că aș băga-o-n depozit să o violez puțin (râde)

Terapeut: înțeleg că îți lace foarte mult de ea, că ți se pare foarte atractivă

Client: da, e marfă rău, se mai și îmbracă ca o parașută nebuna (râde) Numai decolteu, tocuri și fusta pân-la cur. Mhhhh!

Terapeut: Și ai vrea să fiți împreună, sau doar să te culci cu ea?

Client: Eh, aș vrea, dar normal că e măritată. Și oricum n-ar avea ochi pentru mine.

Terapeut: Crezi că fantezia ta cu depozitul, ideea de a o forța, apare tocmai pentru că simți că nu ar zice da, dacă i-ai propune să fiți împreună, sau să se culce cu tine?

Client: probabil…

Terapeut: e nasol sentimentul ăla când vrei ceva, dar nu poți avea…

Client: da, e groaznic! Așa mă simțeam și în copilărie când voiam în excursie, sau afară și nu se putea…

Și în acel moment discuția de obicei se mută spre povestea din copilărie și intenția inițială de a forța colega se estompează, fiindcă clientul primește înțelegere. Forțarea era doar un coping pentru experiența imaginată de a fi refuzat, neînțeles. Și așa se întâmplă cu toate comportamentele disfuncționale la nivel personal, inter-personal sau social pe care le avem, din perspectivă rogersiană.

Care e legătura între acceptarea pozitivă necondiționată și empatie? Sunt același lucru, sau, dacă vrem, empatia este ceea ce simte terapeutul pentru client (găsește în sine sentimentul similar experienței clientului, chiar dacă acesta a provenit din altă experiență), iar acceptarea este comunicarea terapeutului cu clientului, prin care el îi arată ce a înțeles – verifică dacă a înțeles bine, prin întrebări, povestește o experiență similară, sau își manifestă sentimentul pe care îl are și este similar cu cel al clientului. Ca mai sus:

Terapeut: e nasol sentimentul ăla când vrei ceva, dar nu poți avea…

În continuare încă câțiva termeni de specialitate din terapia centrată pe persoană:

Tendința la actualizare: tendința înnăscută a organismelor de a-și împlini la maxim potențialul, de a fi bine pe toate planurile

Evaluarea organismică: intuiția/ instinctul/ ceea ce ne vine să facem, ce am vrea să facem ca reacție la ceva din mediu (și nu putem uneori, fiindcă ori nu ascultăm acea voce, ori nu ne lasă cineva, ori nu este ceva acceptat social)

Condițiile de valorizare: condițiile pe care ni le-au pus figurile de autoritate din copilărie sau societatea de tipul “Trebuie să… ca să… (fii acceptat/ă)”. Ca și când dacă nu am face acele lucruri, nu avem valoare.

Primatul subiectivității: fiecare om are cadrul său de referință, fiecare cu subiectivitatea lui, nu există obiectivitate, fiecare e om e unic și subiectiv (lucrurile au sens pentru el).

Defense (distorsiunea și negarea): mecanisme de protecție a sinelui care vin să ne apere imaginea noastră despre noi, atunci când simțim că este atacată. Este un mecanism automat, reactiv, nu vine ca răspuns, rațional. Este ceea ce se întâmplă când cineva e criticat și intră în defensivă, folosind negarea “Nu am făcut așa ceva” sau distorsiunea, care poate fi manipulare (învârtirea adevărului/ gimnastică mentală), etc.

Simbolizarea experiențelor: experiențele sunt orice lucruri pe care le percepem prin simțuri. Pot fi deopotrivă evenimente prin care trecem, sau lucruri pe care doar le vedem sau auzim. SImbolizarea înseamnă înțelegerea lor și integrarea lor în concepția despre sine/ lume, prin opoziție cu negarea sau distorsiunea lor.

Fully functioning person (creativitate, deschiderea la experiențe, a trăi în aici și acum, încrederea în evaluarea organismică, libertatea de a experimenta în conștiință de cauză). Acestea ar fi caracteristicile unei persoane care și-a atins potențialul, la care a ajuns prin manifestarea tendinței la actualizare, prin urmarea evaluării organismice, prin eliminarea condițiilor de valorizare, prin positive self-ragard.

În final, să vi-l las chiar pe el să explice câteva lucruri:

Identitatea socială și trei interviuri

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Pe lângă identitatea personală – care cuprinde caracteristicile pe care percepem că le avem, trăsăturile de personalitate și valorile noastre, fiecare dintre noi avem și o identitate socială – care cuprinde modul în care ne raportăm la problemele de interes social-economic-politic, sau apartenența la un grup social-cultural.

În continuare ne vom ocupa doar de raportarea față de problemele sociale-economice-politice, fiindcă este ceva mai general, lăsând celelalte aspecte ale identității sociale-culturale pentru alte articole:

Acest mod de raportare la problemele sociale-economice-politice există, fie că-l percepem sau nu, așa că putem avea în principiu patru grade de implicare:

1. “nu mă interesează aceste probleme” – apolitic/ neimplicat
2. “am păreri despre aceste probleme, dar nu știu cum se numește poziția mea” – semi-implicat
3. “am păreri despre aceste probleme și știu cum se numește poziția mea” – implicat
4. “am păreri despre aceste probleme, știu cum se numește poziția mea și citesc în mod activ despre asta & fac o formă sau alta de activism” – foarte implicat

Faptul că știm sau nu cum se numește poziția noastră este un indicator important fiindcă arată un anumit grad de conștientizare și informare. Care sunt aceste denumiri? Depinde de țară și de ce înțelegem fiecare prin ele, însă în general sunt denumiri precum: democrat/ republican, socialist/liberal/ capitalist, comunist/fascist, anarho-comunist/anarho-capitalist, conservator/progresist, etc.

Un alt nume pentru aceste lucruri este ideologie – adică ansamblul ideilor pe care le avem legate de problemele sociale-economice-politice. După cum putem vedea nu se poate să nu avem o ideologie – chiar dacă ne aflăm în primul caz în cele de mai sus – tot avem un set de idei care justifică atitudinea de neimplicare, și astfel o ideologie.

De ce este important acest subiect? Fiindcă putem să ne regăsim în viața de zi cu zi în diverse dezbateri pe teme social-economice-politice și să ajungem la conflict. Astfel că auto-cunoașterea și cunoașterea celuilalt în acele momente poate fi utilă, pentru a le naviga cât mai bine, a le gestiona astfel încât să nu provoace suferință. Sau, putem să fim victima unor legi nedrepte – scrise sau nescrise și să nu ne dăm seama – să nu știm de ce viața noastră este afectată. Sau pur și simplu pentru a reuși să ne exercităm mai în cunoștință de cauză rolul civic – fie că este vorba de mersul la vot, sau de implicarea în unele cauze sociale, sau participarea la proteste, referendum, etc.

Cum se formează identitatea socială? În primul rând, ea pornește din identitatea noastră personală, reflectă valorile pe care deja le avem și care își găsesc o reflecție într-un discurs sau altul. Despre valorile personale am mai vorbit și în alte articole, însă mi se par foarte importante, așa că o să le reiau mai jos – folosesc de obicei această teoretizare fiindcă mi se pare cea mai completă și bine făcută, a lui S. H. Schwartz:

În general valorile cu albastru se regăsesc în discursul conservator/republican de exemplu, iar cele cu verde în cel democrat/socialist. Și tot așa, putem regăsi corespondențe.

Este important apoi să vedem, săpând mai adânc, cum s-au creat aceste valori. Valorile personale se crează pe baza experiențelor formatoare – fie că trecem noi prin anumite evenimente din care concluzionăm că o valoare sau alta e mai importantă, fie că suntem educați în familie sau la școală/de mass-media în spiritul unei valori sau alteia. De exemplu: dacă creștem într-o familie foarte religioasă, putem să creștem cu importanța valorilor legate de Tradiție și Conformitate, dacă creștem într-o familie unde părinții pun foarte mult accent pe carieră, în spiritul valorilor de Achevement sau Self-direction/ Power. Dacă trecem prin diverse forme de abuz, putem să valorizăm Security (pentru a ne proteja) sau Benevolence (ca nimeni să nu mai devină abuzator). Și tot așa.

În cadrul terapeutic (sau de unii singuri) de obicei se pot analiza valorile pe care le avem și putem să le flexibilizăm (dacă se manifestă prea extrem, într-un mod care nu ne face bine), să le canalizăm (dacă sunt extreme și ne înfurie foarte mult – putem să canalizăm acea energie în anumite proiecte sociale), sau chiar să le schimbăm (dacă ne dăm seama că am adoptat fără să vrem anumite valori cu care de fapt nu suntem de acord).

Acest proces poate fi foarte util – ca să ieșim de pe un pilot automat pe care mergem, ca să ne creăm o identitate personală proprie, agreată de noi, ca să conștientizăm ce impact au valorile noastre în viața de zi cu zi, de unde vin ele și ce putem face ca să ne fie mai bine și să ne purtăm mai bine cu ceilalți. Fiindcă uneori putem fi abuzatori (cu alții sau cu noi înșine) și să nu ne dăm seama, mai ales dacă am fost victima unui abuz.

Exemplu: familia în care am crescut era foarte axată pe carieră și ne-a ignorat. Noi ca reacție la asta adoptăm Achievement și ne propunem să câștigăm atât de mulți bani, ca să putem să nu mai lucrăm – să fim disponibili pentru propria familie. Asta ne poate duce la burn-out și low skills relaționale, fiindcă ignorăm complet relațiile, fiindcă ne concentrăm pe carieră, iar asta scade șansele de a ne forma o familie fericită, de fapt. În urma analizei putem vedea cum am adoptat valorile din secțiunea Achievement și să le flexibilizăm, să adăugăm și lucruri din categoria Hedonism, pentru a ne relaxa.

În același timp, acest proces poate fi foarte neplăcut: să realizăm că o parte din noi este doar efectul unor experiențe sau a unei educații (lucruri asupra cărora nu am avut control), sau să ne dăm seama că ne-am făcut rău nouă sau altora prin valorile adoptate. Nu e plăcut să recunoaștem toate acestea. De aceea, chiar dacă acest proces poate fi foarte util, el este în același timp deseori respins de oameni – foarte puțini caută să îl facă în mod voluntar, sau refuză să îl facă dacă altcineva le propune asta – printr-un feedback legat de comportamentul lor sau diverse observații.

După cum știm, uneori valorile sunt atât de puternice că simțim să le apărăm cu viața. Iar asta poate avea un efect pozitiv – fiindcă duce la schimbări sociale în urma cărora mulți oameni beneficiază (vezi lupta pentru drepturile femeilor, sau revoluția franceză, când oamenii au vrut să iasă de sub regimul monarhic absolutist abuziv), sau un efect negativ – când mulți oameni au de suferit (vezi fascismul, imperialismul, colonialismul, etc).

Acum, ce tocmai am spus – legat de beneficii sau suferință reprezintă deja o judecată de valoare – poate ați observat.

Fiindcă depinde cu cine empatizăm – în lupta pentru drepturile femeilor unii oameni pot susține că bărbații au avut de suferit, fiindcă nu au mai putut să se bazeze pe ajutorul femeilor ca în trecut, ele dezvoltând alte interese odată cu acceptarea lor în universități, de exemplu, familia regală și nobilimea a avut de suferit și ea în urma căderii monarhiei, sau au fost nevoiți să se adapteze/ renunțe la privilegii, și dacă empatizăm cu Marea Britanie, Spania, Portugalia, Italia, Germania, etc – putem vedea că ele (sau cel puțin o parte a populației) au avut multe beneficii în urma fascismului, imperialismului și colonialismului. Așa că, din nou, depinde unde ne situăm cu identitatea socială ca să vedem cum judecăm lucrurile ce țin de problemele sociale-economice-politice.

Prin urmare, întorcându-ne la identitatea socială, putem vedea că ea se sprijină pe identitatea personală, care se sprijină pe istoria noastră de viață, și/sau pe analiza și adoptarea valorilor care ni se potrivesc, iar aceste valori sunt uneori foarte puternice.

În continuare, cu ocazia zilei de 8 martie (care marchează realizările luptei pentru drepturile femeilor) am realizat o serie de interviuri cu 3 domni:) care se identifică a fi feminiști – pentru a vedea poziția lor față de aceste lucruri și cum au ajuns la ea:

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Într-un cuvânt – egalitate.

În mai multe cuvinte, pentru mine, feminismul este o metodă prin care sunt expuse foarte clar niște inegalități care au loc, în acest moment, în societate. Cu toate că pay gap-ul în România este aproape inexistent în majoritatea cazurilor (ținând cont că avem un procent de 3.6%), însă asta nu înseamnă că există o egalitate a șanselor pentru femei. Astfel, sunt, în continuare, joburi unde se consideră că femeile se descurcă mai bine sau că bărbații sunt mai potriviți pentru un anumit rol, din cauza stereotipurilor de gen.

Cel mai bun exemplu pentru a evidenția ce am spus mai sus cu stereotipurile de gen mi se pare că este fenomenul de: double burden. Prin acest acest fenomen este relevat faptul că femeile au, în majoritatea vieții, mai multe joburi: de prietenă, bucătar, menajeră, asistentă personală, mamă (avut grijă de copil într-o proporție mai mare de copil, față de tată, cum ar fi mersul la medic, dat pastilele la timp sau discutat cu acesta) și soție – pe lângă jobul efectiv prin care își câștigă banii.

Pe lângă asta, adăugăm și faptul că există niște standarde în societate pe care femeile trebuie să le respecte: să nu te îmbraci în fustă și decolteu vara, sau, mai rău, să îți placă sexul, că zice lumea că ești c&*% și că ceri să fii violată; dar să nu te îmbraci nici în măicuță, că după ești considerată prea înțepată. Să te machiezi, să îți faci unghiile, să te duci la salon, să nu vorbești într-un anumit fel, că ești femeie și trebuie să pari într-un anumit fel.

Feminismul mi se pare că este o metodă foarte bună de a deschide ochii la situația cu care femeile se confruntă, în fiecare zi. Prin acest curent de gândire este încercată normalizarea femeii ca om, cu dorințe, aspirații și limite.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Faptul că mă identific cu ideologia feministă, care presupune, printre altele și discutarea liberă despre inegalitățile cu care se confruntă femeile.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

Facultatea este cea care mi-a deschis ochii, dar și persoana cu care eram într-o relație, în acea perioadă. Datorită lecturii feministe am început să observ niște lucruri care mi se părea perfect normale până atunci. Spre exemplu, faptul că mama trebuia să calce, să facă de mâncare, să bage la spălat, să scoată la uscat, să facă curățenie și să-mi facă bagajul mi se părea ceva normal. De-atunci și până în prezent am avut discuții lungi inclusiv cu tata și, deși nu cred că s-ar numi feminist, a început să fie mai atent la aceste lucruri și să nu mai considere anumite activități de femeie și să pună și el mâna pe o cratiță să o spele (fără să mai ceară validare).

Am început cu Simone de Beauvoir care este extrem de relevantă și astăzi, chiar dacă ea a lansat cartea în 1949: To be feminine is to show oneself as weak, futile, passive, and docile. The girl is supposed not only to primp and dress herself up but also to repress her spontaneity and substitute for it the grace and charm she has been taught by her elder sisters. Any self-assertion will take away from her femininity and her seductiveness.

După aceea, am urmărit-o foarte mult pe Mihaela Miroiu, care, prin munca ei, a reușit să demonstreze câteva aspecte ale feminismului și de ce este el necesar, mai ales în România – unde 55% dintre români consideră că violul este justificabil.

Și, în rest, am ascultat femeile din jurul meu care se confruntau cu felurite situații. De la palme la fund primite la 14, 15, 16 ani de la bărbați de 40-50, la fluierături pe stradă, vorbit noaptea la telefon sau aparența aceasta. De la faptul că am auzit de întâmplări cu profesori bărbați (și între timp pensionați) care considerau și spuneau foarte clar și răspicat că femeile nu pot să gândească atât de mult ca un bărbat și de aceea, ca să treci examenul lui, trebuia să te îmbraci să-i placă lui – ceva mulat, cu decolteu cât mai mare.

Aceste lucruri mi-au arătat că există ceva profund incorect în felul în care tratăm femeile în societatea noastră și motivele pentru care mă consider feminist.

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

Aleatoriu trei situații:

Aș vrea ca femeile, dacă fac OnlyFans, să nu mai desconsiderate și considerate ușoare. Pentru că ele nu “ar trăi așa de bine făcând nimic“ dacă nu ar fi bărbații care să le plătească pentru asta.

Aș vrea ca femeile să se poată îmbrăca așa cum vor, pentru că bărbații sunt oameni, nu animale care nu se pot controla.

Aș vrea ca în mariajele din România, bărbații, să preia inițiativa și să participe în mod voit la tot ce ține de casă și familie.

Cred că modalitatea prin care am putea ajunge la aceste chestiuni este să avem cât mai multe discuții, cu persoane de la nivel înalt (aici nu mă refer doar la politicieni, ci și la influenceri), despre aceste chestiuni. Să fie dezbateri reale care după aceea să nască alte discuții în mediul online. Evident, nu cred că o să fie vreodată o acceptare completă a feminismului.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Să vorbească cu partenerele sau femeile din viețile lor și să asculte. Dar să asculte, în mod real. Cu un pic de empatie, o să-și dea seama că modul în care societatea noastră este construită în acest moment se bazează pe un sistem care promovează inegalitatea.

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Ca idee de bază, consider că feminismul este posibilitatea femeilor de a-și putea alege ce, cum, cât și când fac atât cu corpul lor, dar și cu timpul și energia lor. Nu este nimic greșit în a fi a “stay at home mom” sau a femeie de carieră atâta timp cât este alegerea lor pe deplin – unde consider că o femeie ar trebui să primească aceleași resurse sau susținere indiferent de alegerea făcută.

Asta ca și idee de baza, dar consider că feminismul se extinde pe multe planuri unde putem vorbi despre feminismul intersectional în care există conceptul de “not everyone is equally unequal”.

Aici putem vedea exemple concrete când vine vorba de investigații și tratamente medicale unde femeile tind să fie mai puțin luate în serios și multe dintre afecțiunile cu care se prezintă să fie atribuite “problemelor femeiești” (e.g. crampe sau dureri abdominale care nu sunt investigate complet din cauza menstruației, la fel că și stări și oboseli – dar chiar și pe plan psihic și emoțional unde pot fi desconsiderate tot din cauza schimbărilor hormonale).

În același plan putem vedea cum femeile “de etnie” (și “de culoare” în alte țări) sunt discriminate la un nivel mult mai ridicat unde există povești în care la naștere nu li s-a administrat anestezia epidurală la naștere pentru că “oricum ele rezistă la mai multă durere” sau pentru că pur și simplu nu au vrut – cazuri mai extreme în care ajutorul medical li s-a fost refuzat complet.

Putem vedea cazuri și discriminări recente în sport unde femeilor trans le este refuzată participarea sau asistență/îndrumarea necesară. Fapt care duce într-un mod ironic și la discriminarea femeilor cis în caz că o persoană mai extremistă “crede sau știe” că acea femeie cis este de fapt trans.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Țin să menționez că întrebarea asta a rămas ultima la care am răspuns, pentru că am stat să mă gândesc de ce mă consider feminist și adevărul e că nici acum nu cred că am un răspuns concret.

Sunt feminist pentru că sunt de părere că femeile trans sunt femei, pentru că sunt de părere că sex work is work, pentru că consider că victimele discriminării, abuzului sexual, misoginiei trebuie să fie ascultate și ajutate înainte de orice.

În aceeași măsură sunt feminist pentru că este oarecum o eticheta care mi-a fost atribuită sau sub care mă regăsesc cel mai “ușor” deși cumva la bazele mele consider că e relativ the bare minimum și poate de asta îmi e și mai greu să dau un răspuns concret la întrebare.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

Am crescut într-o familie destul de tradițională, din multe puncte de vedere – dar cred că cel mai mare impact l-a avut modul în care vedeam că bărbații adulți din viață mea (tată inclusiv) se raportează la femei – comportament care s-a văzut destul de devreme și în colegii mei de la școală (la unii mai mult la alții mai puțin), comportament care într-un final s-a văzut și în mine.

Pot spune și îmi pot asumă responsabilitatea comportamentului afișat față de femei și modul în care m-am raportat la ele o mare perioada de timp din viață mea – după cum îți poți imagina, nu este o mândrie, însă este ceva ce pot înțelege și la care am lucrat și încă lucrez.

Aș zice că pentru o perioada destul de îndelungată până și în viață mea adultă nu am fost ce se poate consideră feminist – aș zice că undeva pe la 25-26 de ani am început să fiu mai self-aware dar și mult mai aware de experiență femeilor în societate, în relații și în carieră.

Când vorbesc de fel de cum ajuns la aceste concluzii, povestea este mereu cam aceeași, am consumat destul de multă media de toate felurile prin prisma curiozității mele și am auzit și văzut multe experiențe ale femeilor pe care și eu le propagam – lucru pe care nu l-am putut ignora sau cel puțin nu l-am mai putut ignora. De aici am început să pun multe lucruri în aplicare. Unele mai ușor, unele mai greu și unele la care încă mai lucrez

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

În primul rând cred că este important că unele comportamente să fie puse în aplicare de către bărbați chiar dacă poate o idee nu “rezonează” neapărat cu ei. Consider că o parte ascunsă a toxic masculinity-ului e faptul că bărbații sunt destul de self-centered și dacă o idee sau un comportament nu rezonează cu setul lor de valori sau principii nu l-ar pune în aplicare doar pentru altcineva, mai ales pentru un străin.

De asemenea, nu pot sustrage din responsabilitatea femeilor deoarece consider că scopul feminismului este un efort din partea tuturor – și, consider că, în ultimul timp, din cauza multor factori (economici, sociali, chiar și pandemia a avut un mare impact) a început să se creeze o prăpastie din ce în ce mai mare între “tabere”.
Consider că este necesară o oarecare răbdare, poate chiar tandrețe care trebuie arătată în primul rând reciproc dar cu atât mai mult din partea persoanelor feministe către cei care nu sunt.

Sunt de acord, că nu este complet just să ai așteptarea de la o persoană care a fost o victimă a misoginiei sau discriminării să se întoarcă și să încerce să educe persoane și să arate compasiune, însă consider că este responsabilitatea oamenilor care “înțeleg despre ce e vorba” să propage aceste valori și principii, bineînțeles atâta timp cât nu este în detrimentul lor.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Cred că un lucru important care lipsește sau poate nu este crezut pe deplin este faptul că feminismul este și pentru bărbați, feminismul este aici să ajute pe toate lumea.
Cred că o idee preconcepută care și ea la rândul ei adaugă la “prăpastia” menționată la întrebarea precedentă, este faptul că sunt bărbați care cred că feminismul este împotriva lor, că ceva le va fi luat din pricina acestuia – când adevărul este că acesta oferă posibilități femeilor la egalitate socială, economică etc. dar oferă și posibilități bărbaților la egalitate emoțională, psihică etc.

Concluzia de baza ar fi că feminismul nu este aici să ia de la nimeni că să dea altora, feminismul este aici să ofere tuturor lucrurile necesare unei dezvoltări potrivite fiecăruia.

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Feminismul este lupta teoretică și practică care îmbracă lupta pentru emanciparea femeilor, pentru așezarea lor pe picior de egal în relațiile de gen și de clasă cu ceilalți membri ai societății. Cum ader mai mult la feminismul marxist, consider lupta pentru emanciparea femeilor drept o luptă intersecționalistă, centrată pe lupta lor de clasă – cu propriile caracteristici și distincții – alături de cea a întregii clase muncitoare. Nu putem avea libertate pentru toți, fără ca femeile să fie libere.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Presupun că înțelegerea teoretică a feminismului – deși nu este niciodată un proces finalizat – și aplicarea acestei înțelegeri în momente cotidiene și în activitatea politică. Cred că cel mai important ar fi faptul că mă dedic public, în discurs și în fapte, cauzei emancipării femeilor.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

De la alte femei cu care eram amic, coleg sau cunoștință. O amică anume, de pe vremea când făceam amândoi voluntariat, mi-a deschis ochii – cum ar veni – cu privire la feminism, confruntându-mi ignoranța în domeniu și chiar și anumite tendințe reacționare, anti-feministe. De acolo, am preluat eu frâiele propriei educații pro-feministe, ceea m-a și împins într-o direcție ideologică mult mai radicală, de stânga.

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

Lista este extraordinar de lungă și îmbină atât nevoile de clasă, cât și cele particulare de gen și identitate ale femeilor. Fundamental, doresc femeilor emanciparea pe care o doresc pentru toată clasa muncitoare, prin detronarea capitalismului și al patriarhatului la nivel mondial și punerea mijloacelor de producție, a tehnologiei și a bogăției lumii în slujba femeilor și a clasei muncitoare ca un întreg,

Chiar și așa, în societatea actuală, aș vrea să văd, printre multe altele, sprijin financiar și politic pentru sănătatea reproductivă a femeilor, pentru paritatea lor salarială la locul de muncă – atâta vreme cât trăim în capitalism – sprijin financiar și infrastructură publică pentru creșterea copiilor: locuințe, creșe și grădinițe; sprijin financiar și politic pentru sănătatea fizică și mintală a femeilor cis și trans, sprijin financiar și infrastructură publică pentru femeile care sunt victime ale violenței domestice – adăposturi de urgență, asistență psihologică, locativă și de relocare ș.a.m.d.

Despre cum ajungem la ele, ca să n-o lălăi prea mult: implicare, organizare, educație și acțiune radicală.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Să asculte mai mult și mai atent femeile; nu doar să audă cuvintele pe care le rostesc, ci să le înțeleagă și să le ofere timp și considerație. Este greu, ca bărbat cis, să înțelegem dimensiunea dificultăților cu care se confruntă femeile pentru simplu fapt că sunt femei, sau în cazul persoanelor de altă etnie, religie sau queer că sunt și femei. Informațiile și perspectivele de genul nu ne pică în poală, ci le descoperim sprijinind și implicându-ne în lupta feministă.

Mulțumim celor 3 și vouă, că ați citit până la capăt:)

Așteptăm și părerile voastre – în comentarii sau pe social media

 

Când o palmă dată te face să chicotești

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Astăzi aș dori să vorbim despre plăcerea de a fi agresiv. Despre acei oameni care obișnuiesc să își obțină o stare de bine prin a-i face pe ceilalți să se simtă prost, sau despre momentele în care cu toții mai facem asta, fără să vrem.

În psihologie, fenomenul ar putea fi denumit “identificarea cu agresorul” – ai fost agresat și apoi, ca să simți că ai și tu putere, faci același lucru. Sau pur și simplu pentru că ai învățat un model: cum se face ca să “fii șmeker”. Se mai poate numi și psihopatie: dimensiunea tulburărilor de personalitate de tip narcisism, borderline, antisocială, care se referă la lipsa de empatie și remușcări. “Scopul scuză mijloacele” și ceilalți oameni sunt văzuți doar ca niște instrumente, care ne pot ajuta sau nu să ne împlinim nevoile.

Aș vrea să clarificăm puțin aici lucrurile, fiindcă agresivitatea împotriva celorlalți poate veni și din alte locuri, sau poate avea alte scopuri decât cele descrise mai sus. Oamenii pot fi agresivi fiindcă se sperie, sunt obosiți, stresați, sau când protestează, dacă le-au fost încălcate niște drepturi pe care le aveau în mod legitim. Dacă cineva vrea să îți fure din mână geanta poate că e normal să țipi, lovești, faci tot ce poți ca să o obții la loc. Asta dacă era cu adevărat geanta ta și nu ai furat-o și tu la rândul tău.

Dar, cum ziceam, aș vrea să vorbim puțin aici despre oamenii care folosesc agresivitatea ca instrument pentru a-și crește stima de sine, a obține putere, status, a se poziționa deasupra celuilalt sau pur și simplu a obține plăcere/ a-și alina durerea pe care o resimt, poate, constant. A-și demonstra lor că totuși nu sunt proști/ slabi/ neputincioși, a se proteja împotriva unor pericole imaginate, sau a-și menține un status pentru a se simți invulnerabili. Toate astea însă cu prețul umilirii celorlalți.

Sunt acele persoane care din primul minut în care te văd fac un comentariu răutăcios care te face să te simți prost: ați întâlnit genul? Care de câte ori greșești ceva încep să râdă și să fie ironici. Care când le ceri ajutorul sau le mărturisești o emoție se bucură să nu te ajute, sau să răspundă cu răceală. Care te fac să te simți: rușinat, vinovat, că nu ești destul de bun, că tu nu contezi și nu ești important. Știți genul?

Ei bine, acești oameni folosesc agresivitatea ca pe o formă de auto-terapie. Și nu într-un cadru safe, cum e în unele sporturi de contact, sau la șah/ jocuri video: cu reguli și consent, sau în BDSM, ca dominatori, unde iarăși există ideea de spațiu safe, safe-words, consent, ci peste tot, fără reguli, fără limite, fără consent, cu forța și uneori extrem de harmful pentru cei afectați, care se întâmplă să le “cadă în mână”.

Este important de înțeles, pentru victime mai ales, că acești oameni folosesc agresivitatea pentru a se simți puternici tocmai pentru că nu cred despre ei că sunt. Un om care crede despre el că e puternic, care are o stimă de sine crescută, care se iubește autentic pe sine, care e echilibrat și în largul lui în cele mai multe situații nu simte nevoia să demonstreze ceva – lui sau altora.

La câini se vede foarte interesant agresivitatea. Sunt și aici câteva tipuri:
– agresivitate din cauză de anxietate/ frică (ca să se apere)
– agresivitate pentru punerea limitelor (iar asta e light, e doar cât să îi transmită celuilalt că nu e ok ce face – gen să se urce pe el/ să îl deranjeze cumva)
– agresivitate din cauză de obișnuință – așa e stăpânul/ le-a încurajat comportamentul (vezi câinii de luptă/ polițiști)
– agresivitate din nevoia de dominare (mai ales între masculi, mai ales dacă sunt femele în jur, sau e la mijloc mâncare/ jucării pe care simt că vor să nu le împartă, dar și pur și simplu). Aici e interesant fiindcă un câine echilibrat își poate afirma dominanța și foarte subtil, fără să mârâie/ muște. Poate face asta doar prin limbajul nonverbal (să-l pună pe celălalt jos de pildă).

Și cam așa e și la oameni, iar aici vorbeam mai mult despre ultimele două feluri, dar și despre primul tip, mai ales dacă se repetă constant.
În cazul câinilor e mai simplu: un stăpân echilibrat, calm, iubitor poate să ajute un câine, în timp, să își corecteze comportamentul agresiv. În cazul oamenilor e nevoie de un terapeut. Însă, dacă oamenii aceștia folosesc agresivitatea ca auto-terapie: foarte greu ajung la un terapeut. Mai ales când văd că le reușește – se simt mai bine, obțin ce vor și, de multe ori ceilalți continuă să rămână victime (trauma bond).

Nu degeaba avem în povești personaje de genul:

Ei sunt personificarea celor care folosesc agresivitatea: verbală/ fizică/ psihologică pentru a-și impune puterea. Ei când dau o palmă (de orice fel) încep să chicotească.

Ce putem face?

În primul rând să ne dăm seama în ce situație ne aflăm: victime sau agresori. Apoi să ne apărăm, să (ne) punem limite, să scăpăm din trauma bonding, să-i îndemnăm să meargă la terapie sau să mergem și noi, pentru a nu mai folosi agresivitatea ca un relief.

Voi ce experiențe de genul ați avut?

Justificari

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Am de mult timp articolul acesta în minte și abia acum am ajuns la el.

Și asta e deja o justificare pentru “de ce” nu l-am scris mai repede.

Cineva ar putea zice: “Ei, nu ai avut timp, de fapt nu l-ai considerat o prioritate.”, altcineva: “E bine că te-ai apucat acum, better late than never”. Oricum ar fi, există câteva instanțe:
– un comportament
– o justificare internă pentru acel comportament
– modul în care ceilalți percep comportamentul nostru
– modul în care ceilalți înțeleg justificarea noastră

Să le luăm pe rând.

E important de văzut că orice comportament are în spate o justificare internă. Așa cum un iceberg are și o parte sub apă. Putem să îi zicem convingere, credință, motivație, temei, etc.: oricum ar fi, ceva ne-a făcut să adoptăm acel comportament. Oamenii (nici celelalte animale) nu fac lucruri complet random, nici măcar persoanele ce suferă de tulburări mentale. Fac lucruri pentru ca să obțină plăcere cel puțin, sau ca să se ferească de un pericol (orice ar înțelege ei prin asta).

Și aici se întâmplă un fenomen foarte interesant. Uneori, vedem comportamentul cuiva, un comportament care ni se pare ciudat, sau chiar scandalos – nu îi cunoaștem justificarea internă și astfel: nu știm ce să credem sau presupunem o anumită justificare. Unii oameni se gândesc la care ar putea fi justificarea celorlalți, alții întreabă pentru a afla, iar unii nu se gândesc și nici nu întreabă, doar presupun ceva. E posibil să reacționăm la un comportament fără a presupune o justificare pentru el, dacă nu o cunoaștem? Părerea mea este că nu. De fiecare dată când vedem un comportament îl catalogăm ca fiind pozitiv sau negativ (vrea să mă ajute/ îmi provoacă plăcere sau, dimpotrivă vrea să îmi facă rău/ îmi provoacă neplăcere). Când zicem “vrea” vorbim despre intenția celui care face acel comportament, când zicem “îmi provoacă” vorbim despre efectul asupra noastră.

Toate comportamentele ce pot fi percepute de alții au la bază o justificare internă în ceea ce-l privește pe autor. Chiar dacă el știe că nu ar trebui să procedeze așa, sau nu vrea să procedeze așa, sau nu poate altfel, tot are o justificare internă care îi legitimează acțiunile. Când e vorba de un comportament perceput ca pozitiv e mai ușor de înțeles. Ce ne e greu nouă să înțelegem e cazul în care catalogăm un comportament ca fiind negativ: cum se poate ca celălalt să aibă o justificare pentru el? Cumva de multe ori nu înțelegem de ce face acel lucru, sau presupunem că se poate pur și simplu opri. Sau că face acel lucru absolut random. Suntem surprinși să aflăm justificările interne, dacă avem curiozitatea să întrebăm, sau ni se spun direct.

Așadar, avem:

Justificare internă ————-> Comportament ————> Percepția asupra comportamentului/ justificării (dacă o aflăm)

Acum: cum ar fi să nu mai presupunem că ceilalți nu au justificări, sau să nu ne mai imaginăm care sunt justificările lor fără a le verifica?

Poți să nu fii de acord cu justificările celuilalt, după ce le afli, dar asta e abia a doua parte a discuției. Și abia de acolo poate începe un dialog onest: despre valori, principii, reguli de viață, obișnuințe, educație, scopuri, etc.

Personal, cred că am avea o viață mai bună când ne-am da seama că toată lumea are justificări pentru orice ar face și dacă am încerca să le aflăm – și să fim deschiși când ceilalți vor să le afle pe ale noastre. De obicei aceste justificări se construiesc pe experiențe de viață foarte intime și sensibile. Și, atunci când nu reușim să aflăm aceste justificări, măcar să nu mai fim așa de siguri că ceea ce ne imaginăm este cu adevărat și să păstrăm în schimb în minte ideea că cu siguranță, acolo în spate, există niște experiențe de viață foarte intime și sensibile.

Voi cum vedeți lucrurile?

Voodoo Dolls

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Imaginează-ți că ai o păpușă care nu reprezintă un om pe care vrei să îl faci să sufere, ci una care te ajută să scapi de suferința pe care o simți tu, dacă o împungi cu acul.

O păpușă de cârpă în care dacă înfigi ace te simți mai bine. Scapi de suferința pe care o aveai (ca și când ai scoate acul din tine și l-ai înfige în ea).

Ți-ar plăcea să ai și tu una?

Te-ar ajuta să scapi de:

  • furie
  • frică
  • tristețe

Tot ce trebuie să faci e să iei niște ace și să găsești punctul cel mai potrivit în care să le înfigi. Apoi, imediat, o să te simți mai bine. Nu o să-ți mai fie așa de frică, furia o să ți se mai liniștească sau tristețea o să se mai risipească.

Nu ar fi minunat?

Chiar și studiile arată că te simți mai bine dacă faci asta:

https://www.shrm.org/hr-today/news/hr-news/pages/study-voodoo-dolls-help-employees-pinpoint-problem-bosses.aspx

Dar ce ai spune dacă ți-aș zice că, cel mai probabil, ai deja o păpușă Voodoo, pe care ai folosi-o de mai multe ori? Sau că ai fost una chiar tu?

Cum ne calmăm frica cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?

Trebuie doar să găsim pe cineva destul de lipsit de apărare care să ne asculte. Și atunci putem să luam toate fricile noastre (acele din noi) și să le înfigem în el. Cum? Prin a-l speria, a-l pune în gardă, a-i interzice să facă lucrurile care pe noi ne sperie, a-l manipula să stea lângă noi să ne protejeze… și tot așa. Bineînțeles, povestea pe care (ne-)o spunem este că vrem să îl ajutăm, sau că e datoria lui să ne ajute. Dar, în fapt, tot ce vrem este să scăpăm de frica noastră.

Îl ajutăm noi cu adevărat? Sau doar îi transferăm fricile noastre?
Se simte el bine în urma acestei interacțiuni (așa cum se simte un om ajutat), sau nu, dimpotrivă, se simte prost și invalidat? Este cu adevărat datoria lui să aibă grijă de noi tot timpul? Cum pot arata acele astea?

Ai folosit vreodată pe cineva drept “păpușă voodoo”, sau simti că te-a folosit cineva?

Problema e că atunci când se întâmplă asta putem zice: dar nu știam altceva ce să fac! Sau nu putea altfel celălalt, așa e el. Dar, în același timp, care sunt consecințele? E posibil să fi rănit pe cineva, cu grija noastră excesivă, sau cu fricile noastre pe care nu reușeam niciodată să le calmăm, sau, ca celălalt să ne rănească și să ne transfere anxietatea lui. Care apoi devine a noastră și eventual învățăm cum să o dăm și noi mai departe.

E normal să ne exprimăm fricile? Cu siguranță! Dar nu prin a încerca să-i controlezi pe ceilalți, sau să îi sperii. Cum ar atăta o exprimare sănătoasă a fricilor?

Cum ne calmăm furia cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?

Din nou, avem nevoie de cineva lipsit de apărare. Găsit punctul sensibil și… pac! Ne înfigem acul. Scoatem acul furiei din noi și îl înfigem în el. Cum? Prin agresivitate și violență. Și ce bine e după ce ne-am răcorit! Putem să învinovățim, să țipăm, urlăm, jignim, să înjurăm, să facem în toate felurile, sau să fim sadici, ironici, reci, lipsiți de compasiune, răzbunători. Putem să-l lovim unde îl doare mai tare. Și așa mai departe. Și, de multe ori, ne mințim că ce oferim noi e o pedeapsă. Care o să-l învețe minte.
Dar este asta o metodă bună de educare?

Ai țipat vreodată la cineva, ca să te simți mai bine, doar ca să îți dai seama apoi că nu avea nicio vină? Sau ai avut parte de un tratament agresiv (exploziv sau rece) fără să consideri că ai greșit cu ceva? E foarte posibil să fi tratat pe cineva ca pe o “păpușă voodoo” sau altcineva să te fi tratat pe tine așa. E foarte posibil să fi simțit că furia ta e foarte întemeiată în acele momente, când ai fost agresiv/ă sau celălalt să fi simțit același lucru, în raport cu tine. Dar care sunt consecințele? Cum l-ai făcut să se simtă? Sau cum te-ai simțit tu când ți s-a făcut acel lucru?

Cum arată furia exprimată sănătos?

Cum ne crisipim tristețea cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?

Și în acest caz: avem nevoie de cineva care să ne asculte. Cineva apropiat, care să nu poată să ne refuze. Și atunci putem să îi turnăm în cap toate tristețile noastre, fără să ne pese câtuși de puțin de capacitatea lui de înțelegere sau disponibilitatea de a ne ajuta. De starea lui de spirit. De vârsta sau rolul lui. Și nu e vorba așa de o dată, sau de două ori, în decurs de una sau două luni. E vorba de a face asta foarte des. Poate chiar zilnic.

Cu cât ne plângem mai mult, cu atât noi ne simțim mai bine și cei care ne ascultă mai prost. Mai ales că de multe ori nici nu vrem să schimbăm ceva, să găsim o soluție, sau să căutăm un ajutor specializat. Vrem doar să ne împărtășim tristețea. Doar că, ce se întâmplă este că noi ne simțim ceva mai bine la final, iar celălalt ceva mai trist.

Ai folosit vreodată pe cineva drept “păpușă voodoo” în acest fel? Sau simți că cineva te-a folosit așa? Sigur, ai putea crede că doar ai spus ce simți, sau celălalt doar a fost sincer. Dar ce se întâmplă când avem de-a face cu asta constant? Fără niciun remediu? Mereu totul e negru, fără speranță și trist? Sună a depresie, de fapt, și ar fi nevoie de un specialist.

E normal, totuși, să ne exprimăm tristețea față de ceilalți? Cu siguranță! Iar ea ar putea arăta în felul acesta:

Tristețea nu are nevoie de multe cuvinte atunci când vorbești despre ce simți cu adevărat.

Iar răspunsul care ajută, singurul care poate face asta este doar: Înțeleg că ți-e greu. 

Ceva de genul acesta. Poți întreba și: Cu ce te-aș putea ajuta? Uneori celălalt va ști să răspundă. Alteori nu va ști, dar tot îl vei putea ajuta dacă vei tăcea alături de el.

Propunerea mea, așadar, este să identificăm situațiile în care îl folosim pe ceilalți ca pe “păpuși voodoo” sau ceilalți ne folosesc pe noi și să încercăm să schimbăm ceva. Să ne apărăm sau să gasim o cale de a ne exprima emoțiile într-un mod sănătos. De asemenea, să vedem dacă nu cumva, uneori, ne folosim și noi pe noi ca pe niște păpuși… mai ales în ceea ce privește exprimarea furiei.

Cu toții, am fost, vreodată, păpuși la rândul nostru.