Întâlnire cu Mihaela

Avem pe 14 un workshop cu Mihaela și am vrut să aflăm mai multe despre ea. Vezi mai jos discuția la un ceai (de iasomie) cu un terapeut foarte cald și câteva urări la final scrise parcă special pentru tine 🙂

Cine este Mihaela Ruscior? Şi Olimpia (este numele moştenit de la bunica mea). Iar Mihaela pentru că părinţii mei au vrut să îmi sărbătoresc numele împreună cu sora mea mai mare Gabriela. Sunt o tânără femeie căreia îi plac o mulţime de lucruri şi are o grămadă de vise… unele mai îndrăzneţe, altele mai potolite. Îmi place să citesc, să petrec timp frumos împreună cu prieteni dragi, să fac plimbări lungi, să fac sport şi chiar să lenevesc uneori la un film bun.

Am studiat Psihologia pentru că mi-am dorit să lucrez cu oamenii. Am studiat jocul (devenind psihoterapeut prin joc şi dramaterapeut în cadrul Asociaţiei de Terapie prin Joc şi Dramaterapie din România) – da, chiar există o şcoală pentru asta – pentru că am descoperit că prin joc rămânem tineri şi păstrăm copilul interior. Sunt un psiholog  îndrăgostit de joc şi creativitate, cu drag de oameni, cu o experienţă profesională îmbogăţită în cei peste 15 ani de activitate în lucrul cu copii si adulţi proveniţi din medii defavorizate, persoane vârstnice, copii cu diverse dizabilităţi sau cu probleme de dezvoltare, dificultăţi emoţionale şi comportamentale.

Sunt pasionată de mişcare, de dans (şi am studiat cu adevăraţi profesionişti în cadrul Asociaţiei Române de Psihoterapie şi Dans despre cum mişcarea ne pune în contact cu propriul corp), dramaterapie, metode expresive de dezvoltare, pe care le-am explorat pe propria piele si pe care le-am îmbinat în ultimii ani şi le-am împărtăşit în cadrul unor ateliere creative cu oameni dornici să se redescopere.

Cum ai ales drumul psihoterapiei?

În urmă cu câţiva ani am descoperit, pe o tejghea la un târg, o piatră dintr-o mulţime de bijuterii fascinante. Doamna cu bijuteriile mi-a spus: “piatra ta este cea către care te duci şi pe care pui mâna şi o alegi singură”…şi am ales “angelitul”, o piatră despre care nu mai auzisem până atunci, o piatra frumoasă, de culoare  gri – bleu cu nuanţe de albastru – violet. Apoi am citit despre ea şi am aflat că este piatra vindecătorilor şi a terapeuţilor. Curioasă întâmplare… eu chiar cred că nimic nu e întâmplător. Atunci când am ales să fiu terapeut nu m-am gândit că există şi o piatră pentru asta şi că poţi face chiar nişte bijuterii minunate din ele. Eu cred că meseria asta m-a ales pe mine, a fost un parcurs natural.

De ce joc și joacă, artă și dans? Pentru că mie îmi plac lucrurile care se întâmplă natural, lin, curgător, frumos. Cred că arta (şi nu sunt artist), mişcarea şi dansul (şi nu sunt dansatoare), jocul şi teatrul (nu, nu sunt actor) ne pot ajuta să intrăm foarte profund în sufletul nostru, să ne întâlnim cu emoţiile noastre şi să le lăsăm să se exprime liber atunci când sunt pregătite. De-a lungul anilor am întâlnit oameni care nu pot vorbi sau nu se pot opri din vorbit. De multe ori noi, adulţii ne ascundem în spatele cuvintelor, uneori copiii nu pot exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, persoanele cu dizabilităţi nu se pot exprima verbal. Şi atunci, dincolo de cuvinte avem artele, în toate formele sale.

Ce îți place cel mai mult la meseria ta? Oamenii! Şi poveştile lor. Şi faptul că uneori am putut să aduc alinare. În plus, în munca mea, de multe ori mă joc, dansez, modelez, mă joc cu tot felul de texturi. Şi invăţ o muţime de lucruri de la alţi oameni!☺

Cum a fost drumul tău de dezvoltare personală? Spune-ne câteva lucruri pe care le-ai învățat.   Călătoria aceasta către tine nu e niciodată uşoară; odată începută vei vrea să continui (deşi uneori am vrut să fug mâncând pământul). Dar dacă ai răbdare şi curaj să rămâi îţi poate aduce multă alinare. Eu am parcurs un drum lung, care încă mai continuă. Dar am învăţat să fiu blândă şi răbdătoare cu mine, să-mi dau voie să fiu slabă şi vulnerabilă câteodată, să cred în mine.

Care sunt cărțile, filmele, oamenii care te-au inspirat cel mai mult și cum? Sunt multe cărţi care m-au inspirat şi mulţi oameni pe care i-am cunoscut şi care prin poveştile lor de viaţă m-au încurajat, întristat, inspirat – pentru că fiecare viaţă e unică şi fiecare emoţie împărtăşită este valoroasă. Părinţii şi bunicii mei au fost mereu o sursă de inspiraţie pentru mine, prin iubiea pe care au dăruit-o altora, prin bunătatea şi generozitatea lor, prin simplitatea de a vedea şi a trăi viaţa. Ei mi-au clădit încrederea, m-au învăţat să fiu atentă cu ceilalţi şi să respect oamenii.

Recent am am citit “Drama copilului dotat” (Alice Miller) – o carte care m-a răscolit pentru că am înţeles că noi venim de fapt pe lumea asta “dotaţi” cu tot ceea ce ne trebuie ca să fim bine cu noi şi cu ceilalţi.

De ce este important să sărbătorim? “A sărbători” înseamnă a ne manifesta sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de admiraţie faţă de o persoană sau un eveniment. De aceea este pentru mine important să sărbătoresc… pentru a aduce recunoştinţa mea şi pentru a mă bucura împreună cu ceilalţi.

Dacă ai scrie o carte – despre ce ar fi? Bineînţeles de poveşti! Pentru mici şi mari deopotrivă, despre eroi şi eroine, despre crai şi prinţese, despre zmei şi zâne. Pentru că prin poveşti putem să spunem multe, pentru că poveştile sunt vindecatoare.

Lasă-ne câteva urări pentru 2019

Să fiţi buni pentru că bunătatea nu rămâne nerăsplătită, să faceţi în continuare lucrurile cu iubire şi pasiune, să iertaţi şi să păstraţi speranţa pentru că speranţa ne ajută să construim lucruri măreţe!

Vindecare emotională

De obicei începi un parcurs terapeutic când te-ai săturat. Când s-a adunat prea multă suferință în viața ta, pe un anumit subiect și nu-i mai poți face față. Când ajungi să nu mai poți funcționa într-un domeniu sau altul, când plângi foarte mult, relațiile pe care le ai se destramă, te simți neintegrat, nu reușești să faci ce îți propui și toate modalitățile pe care le aveai înainte de “coping” – de a face față, nu te mai ajută. Atunci cauți ajutorul unui specialist.

Nevoia de vindecare vine atunci când există o durere. Durere emoțională, rană emoțională, spune-i cum vrei. Este acel sentiment de gol și disperare care apare când te gândești la ceva anume, de obicei la o lipsă, o despărțire, un “aș vrea să fie și nu e”. La fel ca în medicină, e nevoie de analize, pentru a vedea predispozițiile, investigație, să vezi de unde vine durerea, diagnostic, care poate fi chiar “broken heart”, “singurătate”, “respingere” și apoi de tratament.

Tratamentul poate lua diferite forme, așa cum este și terapia, însă de cele mai multe ori se bazează pe două etape: conștientizare (la nivel mental), când înțelegi cum funcționează lucrurile logic, ce mecanism duce la ce comportament și apoi vindecare (la nivel emoțional), când simți – îți exteriorizezi toate emoțiile, te pui în locul altor persoane cu care interacționezi pentru a le înțelege mai bine, îți oferi ce ți-a lipsit într-un anumit moment și activezi în tine forțe pe care nici nu le știai acolo.

Cum faci asta? Descoperind în primul rând ce crezi că nu poți face. Apoi dându-ți voie să faci acel lucru. Simplu de zis, și mai simplu de făcut. Doar că e nevoie de un cadru sigur, un trainer cu experiență și un grup ca tine, gata să te susțină.

Pe 8-9 decembrie avem un workshop de vindecare: https://www.facebook.com/events/163063527975675/

Dacă te interesează – te așteptăm!

Bullying-ul – o experientă personală

De fiecare dată când e vorba de experiențe negative, oamenii tind să nu spună nimic, sau să spună în anonimat. Fenomenul #metoo a fost unul care a încurajat exprimarea, însă cred că e nevoie de mai mult. Cu cât vorbim mai mult de experiențele noastre, cu atât putem întâlni alți oameni care s-au confruntat cu aceleași probleme – și astfel nu ne mai simțim singuri și ne e mai ușor să nu ne mai învinovățim, ceilalți pot învăța din experiența noastră, sau noi din a lor.

Motivele pentru care să nu spui ceva personal, mai ales în calitate de formator, seamănă cu a nu pune decât poze retușate în Photoshop cu tine pe rețelele de socializare: ca să dai iluzia perfecțiunii. Totuși, nu e o mai mare realizare să treci prin experiențe traumatizante și să le depășești, ajungând să fii bine cu tine, decât să nu fi avut deloc astfel de experiențe?

Oare un psiholog care a trecut printr-o depresie și s-a ridicat, prin divorț și a renăscut, prin creșterea unui copil și a reușit să aibă o relație bună cu el, prin respingerea părinților și i-a iertat, prin acceptarea tuturor calităților și defectelor lui, nu este unul care inspiră mai multă încredere? Cum îi poți ajuta pe alții să se lase de fumat dacă tu ai încercat și nu ai reușit asta? Cum poți inspira pe altcineva să slăbească, dacă și tu ai vrea, dar nu poți?

De asemenea, orice relație presupune reciprocitate. Dacă nu știu nimic personal despre terapeutul meu – cum pot să mă deschid 100% față de el, cum putem stabili o relație autentică? Bineînțeles, nu e nevoie de prea mult. Doar câteva lucruri, care să deschidă conversația.

Astăzi este despre Bullying – o experiență personală. Bullying-ul este o formă de violență fizică sau verbală prin care unul sau mai mulți, de obicei în școală, se leagă de unul sau mai mulți colegi, care devin “ciuca bătăii”. Motivele pot fi multiple: are ochelari, e prea scund, e prea urâtă, are urechile clăpăuge, are părul lung, are sânii prea mari sau prea mici, e un băiat cu gesturi feminine, are coșuri, nasul prea mare, gura prea mare, e prea slabă, prea înalt, prea gras, bâlbâit, scrie cu stânga, e mai nătâng, învață prea bine sau prea prost… pe scurt: e prea sau prea, are ceva în plus sau în minus față de ceilalți colegi. E diferit. Are un “defect” vizibil și de neacceptat pentru ceilalți.

Și ceilalți când observă acel defect încep să testeze: dacă fac un pic mișto de el, cum va reacționa? Și dacă reacționează permisiv, bullying-ul poate începe să crească și să înflorească. Ce înseamnă acest permisiv? Să zicem că cel atacat nu are replică, nu își impresionează atacatorii printr-o ripostă sau o parare și eventual se și supără. Efectul scontat a fost garantat. Atacatorii se bucură și insistă, până la a-și face un obicei zilnic din a se lua de victima care va putea din ce în ce mai greu să iasă din cercul vicios în care a intrat (supărare – atac).

În cazul meu, a fost o combinație de coșuri, ochelari, graba de a răspunde la ore și o părere nu prea excelentă de sine. La bloc aveam mulți prieteni, cu care mă înțelegeam bine, mă jucam, eram apreciată, la școală nu mă puteam integra în niciun grup. Cu greu aveam două fete cu care vorbeam mai deschis. În rest vorbeam cu toată lumea, dar superficial, sau răspundeam mișto-urilor lor. Permisivitatea mea venea din faptul că de multe ori râdeam la glumele lor despre mine, fiindcă mi se păreau amuzante (ceea ce cred că era bine), însă acest râs nu era urmat și de o replică inteligentă (la adresa lor sau a mea), prin care să pun limite comportamentului lor și să îmi afirm personalitatea.

Această poveste s-a prelungit apoi și pe parcursul liceului, aproape până în clasa a 12-a, când am început să mă integrez mai mult și odată cu intrarea la facultate s-a dizolvat cu desăvârșire. Aici am reușit să leg rapid prietenii de durată (unele dintre ele desfășurându-se până în ziua de azi și cărora le sunt tare recunoscătoare).

Totuși, pe toată perioada claselor 1-11, timp de 11 ani, am avut o viață aproape dublă. La școală/ liceu eram oarecum marginalizată, pe când acasă eram în gașca mea de prieteni. La fel s-a întâmplat cumva și la unele job-uri pe care le-am avut. La serviciu marginalizată, cu prietenii în centrul atenției. Aveam cam 1-2 persoane la job cu care mă înțelegeam bine și vorbeam lucruri mai profunde, însă în rest nu prea. Cel puțin în comparație cu ceilalți colegi care aveau gașcă și erau mai deschiși unii cu ceilalți. De obicei pe bază de fumat împreună. Toți acești ani de neintegrare au avut un cuvânt de spus. Nu cred că au creat o parte a identității mele, dar cred că au întărit-o (fiindcă dacă ea nu ar fi fost deja acolo, acest fenomen nu ar fi avut loc). O parte a identității mele care spunea: nu ești destul de bună pentru a fi iubită. Ești neiubibilă. Parte a umbrei.

Pentru cei care nu sunt încă familiarizați cu conceptul de Umbră – ea este acea parte a psihicului uman unde locuiesc toate lucrurile pe care nu le putem accepta despre noi. Dacă în Eu – structura ce include lucrurile cu care ne identificăm – apar anumite calități sau defecte cu care suntem OK, pe care le acceptăm, în Umbră se află celelalte, pe care nu le putem accepta și care sunt de obicei inversul celor din Eu. De pildă, dacă în eu am că sunt: creativă, deșteaptă, frumoasă, genială, un bun partener și iubibilă, în Umbră am: lipsită de imaginație, proastă, urâtă, mediocră, un partener greoi și neiubibilă. Și așa mai departe. Șmecheria este să integrezi Umbra în Eu, adică să accepți tot ce nu poți accepta despre tine. Moment în care nu mai are cum să te supere nimeni, când îți dă de înțeles că ești unul din acele lucruri. Fiindcă tu, de fapt, nu ești nici așa nici așa. Sau amândouă. Depinde de situație. Și atunci râzi și zici, da, sunt uneori așa proastă, habar n-ai! :)))

De fiecare dată când cineva critică ceva la tine, de fapt e vorba despre un lucru din Umbra lui, pe care nu-l poate accepta. Să zicem că cineva e foarte ordonat. Dacă te critică că ești dezordonat, înseamnă că nu poate accepta faptul că EL este dezordonat. Și dacă se gândește puțin poate găsi exemple despre domenii sau momente în care a fost dezordonat. Când va accepta că este și dezordonat, dezordinea ta nu-l va mai deranja. Va pune mâna să facă ordine, fără să aștepte nimic în schimb, sau va trece mai departe, având alte lucruri mai importante la care să se gândească.

Lucrurile din Eu sau Umbră se formează, desigur, în copilărie. Dacă cel puțin unul dintre părinți ne-a repetat destul de des că suntem într-un fel sau altul – pozitiv sau negativ, ajungem să ne identificăm cu acel lucru și opusul lui să îl aruncăm în Umbră. De pildă, mama mi-a repetat mereu: ești frumoasă, ești genială, ești neatentă. Asta înseamnă că mie mi-e foarte greu să accept că aș putea fi și mai puțin frumoasă, mai puțin genială sau destul de atentă. Tata mi-a dat de înțeles că sunt neinteresantă și neiubibilă, lucruri care s-au dus direct în umbră și în Eu mă străduiesc să fiu mereu interesantă și iubibilă.

Și ești cu atât mai liber cu cât accepți toate părțile tale, oricât de multă sau puțină cinste ți-ar aduce. Ești cu adevărat liber când dispoziția ta nu va mai fi influențată de părerea celorlalți despre tine (părere care are mult mai multă legătură cu ei, decât cu tine). Atacatorii responsabili de acțiunea de bullying sunt de obicei copii ce au fost supuși condiționărilor parentale negative, supuși violenței sau care au asistat la violență în familiile lor și au nevoie să se răzbune pe cineva, să se simtă și ei puternici.

Sau au fost mult criticați și nu pot accepta părți la ei oglindite de celălalt, așa că îl resping, respingând astfel acea parte la ei înșiși. Practic, de câte ori respingem pe cineva (ne e foarte antipatic), respingem o parte din noi. Întrebarea care se pune aici e de obicei: Și dacă resping (cu ardoare) un pedofil înseamnă că eu sunt pedofil? Nicidecum. Înseamnă că respingi pe cineva care a încălcat o serie de reguli. Și care și-a urmat dorința, în mod egoist. Pățești în viața ta asta? Să urmezi prea multe reguli și să îți înăbuși dorințele?

Cu cât ești mai sincer atunci când vorbești despre tine, cu atât te vindeci mai mult și mai repede, te accepți și prin acceptare poți ajunge la iubirea necondiționată (sau Sf. Graal) 🙂 Nu ai cum să accepți pe altcineva dacă nu te-ai acceptat pe tine. Nu ai cum să te iubești dacă nu te-ai acceptat. Și nu ai cum să iubești pe altul dacă nu te iubești pe tine.

Iubirea necondiționată vine din prea plin. Dacă ai nevoi neîmplinite, singura iubirea de care vei fi capabil va fi doar cea condiționeată, care așteaptă la schimb ceva. Am stat cu tine azi, stai și tu cu mine mâine. De câte ori apare senzația de gol, frica sau furia poți știi că iubirea adevărată lipsește. Bucuria sau tristețea sunt hainele iubirii adevărate. Ești bucuros că o poți împărtăși, sau ești trist dacă celălalt are alte planuri, dar rămâi în continuare cu tine.

Succes! 🙂

PS: e interesant că bullying-ul a început să fie recunoscut ca o problemă în școli. Dar ce facem cu bullying-ul părinților împotriva copiiilor?

 

Care e treaba cu sănătatea mintală

Descoperirile în domeniul sănătății mintale sunt mai recente, așa cum spuneam și în articolul precedent, dar asta nu le face mai puțin valoroase. Avem deja destule studii pe care ne putem baza și, încet-încet, putem spune “pa-pa” vizunii deja desuete despre mersul la psiholog, confundat cu psihiatrul, la care merg doar “nebunii”, sau cei cu “probleme” (de care, bineînțeles, cine vorbește nu are).

Și asta e minunat, pentru că sănătatea mintală este foarte importantă. Atât de importantă încât lipsa ei se află la baza multor afecțiuni fizice (dacă nu chiar a majorității), cum sunt cele cardiace sau de piele, prin fenomenul denumit psihosomatizare. Și, încă un detaliu minor, se află la baza depresiei – cea mai importantă cauză a sinuciderilor. Și nici nu trebuie să mergem atât de extrem – lipsa sănătății mintale duce și la o calitate a vieții scăzută, la dependențe și sentimentul de neîmplinire.

Ce înseamnă sănătate mintală?

Pei lucrurile stau cam la fel ca în cazul sănătății fizice: toate analizele îți ies normale, te simți bine, nu te doare nimic, ai bujori în obrăjori și strălucești. Hai să vedem câteva corespondențe:

Sistemul tău imunitar, cel care luptă cu pericolele externe este Stima ta de sine. La fel ca sistemul imunitar, care învață din contactul cu virusuri sau bacterii nepoftite să se lupte cu ele, la fel și Stima noastră de sine învață din experiență. În cazul sănătății mintale, virusurile și bacteriile sunt cuvintele și acțiunile agresive pe care le primim din exterior, sau gândurile negative care ne apar în interior. Astfel, Stima noastră de sine poate veni să le contracareze și să pună în loc cuvinte, acțiuni și gânduri pozitive: “ești ok”, “o să treacă”, “știi ce ai de făcut”, “ești bine”, “poți face tot ce-ți propui”, “te iubesc”, “hai la Therme”, etc.

Igiena personală, cea care din punct de vedere medical preîntâmpină apariția infecțiilor, este asemănătoare cu meditația, prin care ne luăm timp liber în care să procesăm gândurile și emoțiile de peste zi, să le dăm un sens, ca ele să nu se adune și să ne influențeze fără să știm.

Analizele care ies în parametri sunt chestionarele și testele de personalitate care ies echilibrate. De pildă, Millon® Clinical Multiaxial Inventory – III îți arată cum stai pe cele mai importante psihopatologii – narcisism, histrionism, tulburare bipolară, borderline, depresie, paranoia, etc. Un scor de peste 75% înseamnă că trăsătura e dominantă, un scor de peste 85% înseamnă că e clinic semnificativă. Și ca el mai sunt și altele.

Buna funcționare a organelor tale de simț, cele cu ajutorul cărora primești informații din mediu (ochi, urechi, nas, limbă, piele) este buna funcționare a Empatiei (capacitatea de a simți ce simte celălalt). Cu ajutorul ei putem comunica la nivel emoțional, stabili relații durabile și putem învăța abilități noi de la ceilalți. Când suntem miopi ne punem ochelari, când nu auzim bine aparat auditiv, acestea fiind și cele mai importante organe de simț (după piele, fără de care nu prea poți trăi). La fel și în cazul Empatiei – ne putem exersa calitățile de buni Observatori și Ascultarea activă.

Se zice “l-am mirosit eu ce fel de om e”, cu alte cuvinte – mi-am dat seama, am intuit. E genul de om care “ți se bagă sub piele” – adică trece de barierele tale (fiindcă da, Empatia are nevoie și de bariere, ca să ne putem păstra integri – altfel, psihologii nu ar putea ajuta clienții pe care îi au fiindcă ar plânge încontinuu alături de ei). E un “dulce”, un “acrișor”, mi-a lăsat “un gust amar” – toate acestea sunt etichete pe care le punem oamenilor sau experiențelor în care intrăm cu Empatie, simțind amprenta pe care au lăsat-o asupra noastră.

Afecțiunile pot fi ușoare, tratabile, sau grave, aproape incurabile.

O răceală poate fi tratată simplu, acasă, cu ceai de mușețel și lămâie, miere cu ghimbir, Fervex, Coldrex, Nurofen răceală și gripă, Netflix&Chill. La fel și frustrarea legată de faptul că partenerul tău întârzie tot timpul, poate fi tratată cu gânduri pozitive: “nu face asta fiindcă nu mă iubește, ci fiindcă îi ia mai mult timp să se organizeze”, “întârzie, dar mereu când ajunge e cu zâmbetul pe buze și mă pupă, e vesel și propune activități interesante”. Sau cu conștientizări: “mă deranjează că întârzie fiindcă eu mereu mă străduiesc să fiu punctuală și fac asta uneori cu sacrificii”, “când eram mică mama mereu îmi zicea să mă grăbesc, iar tata mă sfătuia să fiu mereu punctuală, fiindcă asta e o dovadă de respect”.

O rană poate fi și ea tratată: curățăm locul, dezinfectăm, aplicăm eventual o pudră sau un unguent cu antibiotic, ferim de exterior printr-un bandaj sau leucoplast. La fel și o respingere din partea cuiva important poate fi tratată și, la fel ca rana fizică, dacă nu o tratăm se poate infecta și poate degenera în alte complicații, dacă sistemul nostru imunitar (stima de sine) nu e destul de puternic. Curățăm astfel locul: vedem dacă sunt și alți factori – de mediu, sau context implicați și îi eliminăm. Dezinfectăm: analizăm modul în care e acea persoană și motivele ei – dacă e o persoană toxică, dacă a vrut să obțină ceva prin a ne face rău, dacă ne-a rănit din greșeală sau dacă ne-a spus doar un adevăr care ne doare (a deschis o rană pe care o aveam deja). Antibiotic: gânduri pozitive, care să ne ajute sistemul imunitar, contactul cu persoane care ne apreciază, pentru a ne reumple paharul cu apreciere, limite pentru persoana care ne-a respins, ca să nu ne mai poată răni (mai puțin în cazul în care ne spusese un adevăr dureros – ca un chirurg care ne taie, ca să ne facă bine). Și, la final, leucoplast: ne luăm o mică pauză de la lumea din jur, ca să ne revenim, să medităm, să ne regrupăm.

Dependența de alcool, droguri, țigări? Seamănă cu o despărțire…
Dacă îndrăgostirea semănă cu o beție, senzațiile după o despărțire dureroasă seamănă cu sevrajul. Și dacă pentru dependenții de droguri există clinici specializate, pentru dependenții de o persoană nu prea… cel puțin nu la noi. Și aici, pentru vindecare, e nevoie de multe lucruri: să nu mai idealizezi persoana respectivă, să te înfurii chiar pe ea, să oprești gândurile la ea (fiindcă e ca o autoadministrare a drogului), și altele. Pentru dependența de heroină se administrează morfină – la fel și oamenii după o despărțire caută în mod natural un re-bound, de unde și melodia.

Atacul de panică și atacul de inimă nu sunt prea diferite. Ambele survin în urma unui stres foarte mare sau acumulat în timp și sunt periculoase. La primul te poți arunca pe geam, sau în fața mașinii, la al doilea inima ta poate să nu mai bată din nou. Morala? Vezi ce faci cu stresul.

Și că tot veni vorba, stresul e cum e colesterolul. Apare pe fondul unui regim de viață “nesănătos”, haotic, de tip fast food, fast moving și se depune, se depune… până se blochează un vas de sânge și nu e prea drăguț. Seamănă și cu cocaina – bagi, bagi, până inima cedează…

Și că tot suntem la lucruri serioase – depresia poate fi la fel de gravă cum este cancerul… unde celule care seamănă foarte mult cu cele normale se dezvoltă necontrolat – vezi gândurile obsesive, sau când ai HIV sistemul imunitar este anihilat – vezi gândurile negative la adresa ta care îți omoară încet stima de sine.

Ambele duc la incapacitate și chiar la moarte… Prin chimioterapie se pot omorî celulele canceroase și prin chirurgie se pot îndepărta, dar uneori asta se face prin afectarea întregului corp, fiindcă nu ai cum să omori ceva rău fără să afectezi și ceva bun – lucrurile pe care vrem să le eliminăm, ne și hrăneau, e nevoie să găsim noi surse de hrană sufletească.

Bolile mintale, cum este schizofrenia, sunt foarte greu tratabile la acest moment, la fel ca unele boli fizice.

Și așa putem continua la nesfârșit… Important e să începem să ne dăm seama de importanța sănătății mintale. În încheiere vă lăsăm cu un TED:

 

La multi ani cu sănătate și fericire

Acum ceva timp am fost în parc, la o petrecere inițiată de Itsy Bitsy, unde am creat o activare: Șotronul părinților. Am desenat cu creta pe jos un șotron lung, mult mai lung decât cel normal și unduitor, ca drumul din Vrăjitorul din Oz, la final am scris, bineînțeles, Orașul de Smarald. Am printat și niște diplome, pentru părinții curajoși, care veneau să se joace, cu 4 locuri libere, pentru 4 răspunsuri la întrebările:

  1. Care e dorința ta cea mai mare?
  2. Care e calitatea ta cea mai importantă?
  3. De ce ți-e frică cel mai mult?
  4. Cine ar fi o persoană importantă, din viața ta, care te simți că te sprijină?

Aproximativ 80% dintre cei care au participat, au spus că cea mai mare dorința a lor e sănătatea. Să fie sănătoși, ei și familia lor.

La final primeau dimploma, care spunea ceva de genul:

Se acordă lui –Marian– care a reușit să –fie sănătos, el și familia lui– fiindcă a fost –priceput la gătit– și și-a învins cea mai mare frică –de înălțime– cu ajutorul –Marianei-.

Uneori aveau mai mult sens, alteori mai puțin, dar oricum erau amuzante și îți dădeau de gândit. Ei plecau veseli și eu rămâneam cu întrebarea – Ce e cu dorința asta, de a fi sănătos? fiindcă sincer, ne așteptam să își dorească mai degrabă fericire, sau o vacanță undeva, sau armonie în familie, mai mult timp liber/ relaxare, lucruri care te apropie de ceva – bun (plăcere), mai degrabă decât ceva ce te îndepărează de ceva – rău (boală).

Să fii sănătos înseamnă să nu ai nicio afecțiune îți afectează viața, să nu ai nicio durere. Să fie ceilalți sănătoși înseamnă să te poți bucura de ei 100%, fără nicio teamă (că ar putea păți ceva). Prin urmare, chiar dacă nouă ni se părea prea de bază, prea puțin să vrei doar să fii sănătos, prea modest și lipsit de perspectivă, era de fapt ceva foarte profund în strânsă legătură cu frica de moarte (ce stă la baza tuturor celorlalte frici umane).

Pe de altă parte, sistemul este dual. Pe lângă frica – de moarte, la baza motivațiilor noastre se află și o nevoie – de a fi iubit (ce stă la baza tuturor nevoilor și dorințelor pe care le avem). Făcând o paralelă, ar fi instinctul de supraviețuire și cel de reproducere. Din piramida nevoilor – primele trei (fiziologice, de securitate, de integrare socială) corespund primului instinct și ultimele trei (de integrare socială, recunoaștere și autorealizare) corespund celui de-al doilea. Nevoia de socializare corespunde astfel ambelor instincte, fiindcă avem mai multe șanse să supraviețuim în grup (avem acces la mai multe resurse) și mai multe șanse să ne reproducem (avem acces la mai mulți potențiali parteneri).

Dacă sănătatea e valoarea asociată fricii de moarte și instinctului de supraviețuire, ce valoare ar fi asociată nevoii de iubire și instinctului de reproducere? Cea mai populară și la îndemână ar fi fericirea, tradusă prin starea de bine, armonie cu ceilalți, senzația de împlinire (că reușești să obții ce îți propui) și bucuria pe care o simți în suflet. Cineva poate fi sănătos, dar să nu se simtă iubit și astfel să se simtă nefericit.

Și de aici lucrurile se complică… Poți fi iubit de cei din jur și să te simți nefericit (fiindcă nu îi crezi), sau poți fi singur și fericit (fiindcă îți oferi singur iubire). Dar dacă ești singur, sănătos și fericit – ce legătură are asta cu instinctul de reproducere? Sau dacă nu poți face copii? Sau dacă nu îți dorești copii? Sau dacă ai făcut deja copii – ce se întâmplă cu instinctul tău? Sau dacă ești la menopauză? Ei bine, instinctul de reproducere se pare că are legătură nu doar cu nașterea copiilor, dar și cu creșterea lor sau cu orice alt proiect care te pasionează. 

Poate ați auzit mulți oameni foarte atașați de un proiect la care lucrează că vorbesc despre el ca despre “copilul lor”. La fel, oameni care nu au copii și niciun proiect important care simt că nu-și găsesc “sensul”. Sensul vieții este creația. Și asta se poate demonstra foarte ușor – cei care au un copil sau un proiect simt că și-au găsit sensul în viață, ceilalți care nu au așa ceva simt că nu și ceva lipsește.

Creația asta poate fi și ea de mai multe feluri – poți avea un proiect artistic, sau o carieră sportivă, poți avea o afacere, un proiect la job/ un departament de condus, sau un plan – de a călători și descoperi mereu ceva nou, de a citi, a scrie, a te implica social, a te dezvolta personal. Cu cât e mai bine definit proiectul la care lucrezi, cu cât lucrezi mai mult în fiecare zi la construcția lui, cu pasiune și îți aduce împlinire, cu atât te simți mai… fericit și instinctul tău de reproducere e satisfăcut. 

Pasiunea e un element cheie în această poveste, fiindcă înseamnă iubire. Iubire față de tine (fiindcă meriți să ai ce e mai bun) și iubire față de proiectul la care lucrezi. Și asta îți satisface nevoia de bază, corespondenta celor 3 nevoi din vârful piramidei.

Prin urmare – cei care au zis că își doresc sănătate (nu și fericire) poate că aveau deja fericire (cei mai mulți aveau un copil). De asemenea, e posibil să își dorească sănătate fiindcă poate părea ceva ce nu ține de noi, sau care ține de noi într-o mică măsură.

Sigur, accidente se pot întâmpla oricând, din păcate, și aici intervine relația cu divinitatea – din încercarea noastră de a controla lumea în care trăim (dacă îmbunăm divinitatea, prin rugăciunile noastre și respectarea tradițiilor, poate va fi bună cu noi și nu ne va aduce necazuri în fața cărora să fim complet lipsiți de putere – invaliditate sau moarte subită). Totuși, asupra multor aspecte din viața noastră avem control, și aici intervine relația cu știința, ce se dezvoltă pe zi ce trece. Studiile explică fenomene (probleme cu care ne confruntăm) și generează metode de tratament cu o viteză uimitoare. Datoria noastră de acum este doar să ne informăm, să găsim criterii de filtrare a informațiilor (care sunt valide, care ni se aplică) și să urmăm un tratament sau altul, pentru a ne îmbunătăți viața.

Și asta se aplică atunci când e vorba de sănătate – fizică (cu tehnici și metode mai clar și mai demult instaurate) și psihică (mai nouă și cu mai puține drumuri bătute). Dacă la început religia explica și avea remedii pentru toate bolile fizice și mentale, acum știința explică și are remedii pentru majoritatea bolilor fizice și câteva dintre tulburările mentale/ emoționale.

Cumva este destul de clar că, din punct de vedere fizic avem nevoie să:

Din punct de vedere psihic:

  • să evităm stresul
  • să ne dezvoltăm relații armonioase cu cei din jur
  • să ne relaxăm (timp liber, de meditație)
  • să avem activități plăcute (care ne cresc nivelul de endorfine)
  • să ne dezvoltăm abilitățile, stima de sine, empatia
  • să descoperim ce ne dorim, să ne facem un plan și să îl urmăm

Și cumva – pentru primele știm exact ce să facem ca să le obținem, iar pentru cele din a doua categorie nu prea, sau nu e destul de clar. În orice caz, nu prea ne învață nimeni la școală sau acasă cum să ne creștem stima de sine sau empatia, de pildă. De asemenea, cele din prima categorie nu prea le putem face dacă nu ne simțim motivați și în putere, lucruri care au legătură cu a doua.

Uneori, apar și afecțiuni. Din punct de vedere fizic știm ce să facem cu:

  • Răceala – luăm paracetamol/ ibuprofen, ceai cald, miere, lămâie, vitamina C, stăm acasă, feriți de curent și frig
  • Infecțiile – antibiotice
  • Tăieturile – betadină/ rivanol, plasture
  • Diabet – insulină
  • Cancer – intervenție chirurgicală, chimioterapie/ alte terapii alternative
  • Apendicită – intervenție chirurgicală
  • Fractură – ghips
  • etc

Din punct de vedere psihic:

  • Respingere – ?!
  • Despărțire -?!
  • Violență verbală – ?!
  • Conflict – ?!
  • Deces – ?!
  • Singurătate – ?!
  • Frică – ?!
  • Fobii – ?! terapie
  • Anxietate socială – ?! terapie
  • Depresie – ?! terapie, antidepresive
  • Tulburare Borderline – ?! terapie
  • Tulburare narcisică – ?!
  • Comportament obsesiv-compulsiv – ?!
  • Paranoia – ?!
  • etc

Și terapia asta – de care să fie? cu cine? individuală sau de grup? cât timp? cât de des?

Mai multe răspunsuri într-un episod viitor 🙂

Ce spui, aia e

Cine spune ăla e… sau ce spui aia e… pentru copilul tău.

Pentru copii totul e nou. De la masa din bucătărie, la nori și ploaie. Așa că se bazează pe tine pentru explicații despre cum funcționează lucrurile.

(vânzătoarea dintr-un magazin de haine): Din ce țară ești tu? Din Egipt?
(un copil a cărui mamă purta burca): Nu sunt din Egipt, sunt din România.
(vânzătoarea): E, din România. Așa sunt și eu din America.
(copilul, cu ochi mari): Pe bune, ești din America?
(vânzătoarea, râzând mândră de ea): Da, sunt din America

(copilul, după un timp): Și cum e în America?

Aș fi vrut să îi zic să nu mai mintă copilul fiindcă așa capătă frică de străini, că pot să îl păcălească, dar era prea târziu.
Copiii te cred când le spui că plouă fiindcă atunci când e cald apa din mare se ridică în sus, la cer și când se răcește cade înapoi, că dacă se aproprie de aragaz pot să se ardă, că laptele vine de la vacă și cadourile de sub brad de la Moș Crăciun.
Tot așa te cred și când le spui că sunt răi, nesimțiți, nesuferiți și ar fi bine să tacă din gură, să nu se facă de râs. Te cred când le spui că sunt proști, așa că nu mai încearcă, sau cei mai deștepți, frumoși, geniali, așa că nu se mai străduiesc.

Vocea ta, atunci când repeți în fiecare zi aceleași lucruri legate de modul în care ei sunt, devine vocea lor interioară ce le va vorbi în minte toată viața.
Vezi cu ce cuvinte le creezi vocea.

Georgiana Codrescu
consilier pentru dezvoltare personală

Legăturile dintre aici, acum și acolo, mai încolo

Când vine vorba de creșterea copilului lucrurile nu par foarte clare. Ce legătură există între experiențele prin care trece acum copilul și dezvoltarea lui ulterioară? Când ești prins, ca părinte, în 10.000 de lucruri de făcut zi de zi e greu să vezi imaginea de ansamblu. Trăiești cu el și schimbările care apar sunt atât de subtile, încât nu ai cum să le observi, fiindcă te obișnuiești cu ele.

Așa că nu ai cum să vezi că dacă de fiecare dată când ia o notă proastă îl compari cu ceilalți colegi, care au luat note mai bune, pentru a-l motiva să muncească mai mult, șansele ca el să se compare mereu cu alții când va fi mare sunt foarte mari. Gândul că ceilalți colegi fac mai mult, te poate face să ajungi în burn-out, la un serviciu cu un manager demanding. Gândul că ceilalți au casa, mașina, iubita, corpul, vacanțele pe care tu nu le ai te poate face să fii foarte nefericit.

Așa că, dacă nu putem vedea viitorul, hai să vedem trecutul. Pe el îl cunoaștem și ne putem baza pentru a trage niște concluzii. De fapt, hai să începem cu prezentul. Ce ne doare, ce ne supără, ce nu e așa cum ne dorim acum? Apoi, după ce am făcut o listă cu toate aceste lucruri, să vedem de unde vin ele. Și de obicei, lucrurile stau cam așa:

  • Copilul nu mă ascultă. Pe tatăl lui îl ascultă, că se joacă cu el. Eu nu mă joc cu el, că mă plictisesc și simt că pierd timpul, că am multe de făcut. Când eram mică mama îmi zicea mereu “ce stai degeaba, ca o leneșă? treci la treabă, că viața e grea, fii serioasă, nu te mai prosti, ce o să zică lumea?”.
  • Văd mereu partea negativă, judec oamenii și îi critic, vreau să fiu perfectă și mă plâng mereu, nu pot să mă bucur de ce am. Tata mereu mă critica dacă greșeam, dacă nu eram destul de bună, de curată, de frumoasă, dacă nu aveam note mari.
  • Nu reușesc să comunic celorlalți nevoile pe care le am. Nici eu nu îmi dau seama că le am uneori. Mama de câte ori spuneam ce vreau și nu era de acord, îmi zicea să vorbesc mai încet, că îi supăr pe ceilalți, sau pur și simplu se făcea că nu mă aude și nu mai vorbea cu mine.

Cumva problemele de acum și aici pe care nu reușim să le rezolvăm, își au rădăcina în acolo, demult. Și de aici putem să ne dăm seama cum ce experimentează acum, aici un copil, poate avea legătură cu acolo, mai încolo, în același mod în care noi am parcus drumul nostru.

Ar fi o ecuație simplă a ceea ce poate influența negativ, în viitor, un copil. Poate, fiindcă se poate să nu se întâmple asta, doar că șansele sunt foarte mari:

  • O suferință repetată, generată de părinți sau îngrijitori; o nevoie neîmplinită în mod constant (de apreciere, respect, iubire, ascultare, iertare, limite, etc.)
  • Un model de părinte/ îngrijitor sau relație în familie nesănătoase (vicii, conflicte permanente, violență, pasivitate, paranoia, depresie netratată, etc.)

Dacă însă un copil a trecut prin una sau amândouă din cele de mai sus, el poate să ajungă să fie fericit urmând un proces terapeutic (sau de auto-terapie) sau sublimând în artă sau sport emoțiile pe care le are, ajungând să facă performanță într-unul dintre aceste domenii. Sau nu… și poate ajunge la izolare, burn out, boală, depresie, vicii sau chiar sinucidere.

E posibil să fie și invers? Un copil să nu treacă prin cele două scenarii de mai sus, să îi fie împlinite nevoile de bază, să aibă un model pozitiv și totuși să ajungă să fie nefericit la maturitate? Nu am auzit/ întâlnit cazuri. Dacă voi știți… e interesant de văzut cum s-a ajuns acolo. De obicei dacă în copilărie se întrunesc cele două criterii se formează o bază solidă de încredere de sine și empatie, cu ajutorul cărora poți naviga prin viață pe orice ape.

Sfatul nostru pentru părinții care au avut fie un model negativ în familie, fie simt că nu li s-a împlinit vreo nevoie de bază este să vină la cel puțin o oră de consiliere, pentru a vedea ce ar avea de lucru cu ei, cum și dacă nu pentru fericirea lor, măcar pentru a reuși să nu transmită mai departe aceleași modele și copiiilor lor.

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Cum să limitezi statul în fata ecranelor a copiilor

Mulți părinți se plâng de copiii lor de peste 6-7 ani că preferă să stea pe telefon, tabletă, laptop, la televizor, decât să facă orice altceva:
alte activități recreative, dar care presupun mișcarea și socializarea (fizică), sau
alte activități educative, care să le aducă în viitor diverse beneficii (o meserie de succes – școlare, un hobby din care să câștige bani, relaxare, prieteni sau faimă – artistice, ori un corp mai bine lucrat – sportive).

Prima întrebare care se pune în acest caz este: cum mă comport eu, ca părinte? Cât de mult stau eu pe telefon/ tabletă/ laptop/ la televizor, ca activitate recreativă? Fiindcă, așa cum se știe, copiii învață cel mai mult prin asimilarea modelului parental. Inconștient, ei vor să fie ca mama sau ca tata, fiindcă de mici îi văd aproape ca pe niște zei (“ei pot face tot ce nu pot face eu sau mult mai bine”). Astfel, dacă vrem să schimbăm comportamentul copiiilor noștri, primul lucru este observarea comportamentului propriu și găsirea de noi metode de distracție, care să nu implice ecranele. Avem mai jos câteva exemple.

A doua întrebare pe care ne-o putem pune este: are voie copilul meu să exploreze lumea, în libertate? Fiindcă mulți părinți, din teama ca cel mic să nu pățească ceva, îl țin mai mult în casă, nu-l lasă în parcul din apropiere, nu ies cu el la activități în aer liber (patinuar, cu bicicleta, fotbal, parc de aventuri, la munte, etc), ca nu cumva să cadă și să pățească ceva. Prin urmare, preferă subconștient ca el să stea acasă, chiar dacă asta înseamnă să intre în lumea virtuală a jocurilor, sau să se uite la desene. Ce putem face, dacă avem aceste frici, este să căutăm ajutorul unui terapeut, care să ne ghideze spre a le liniști, fiindcă ele sunt cele care impun multe blocaje în dezvoltarea copilului. Frica noastră devine frica lui, fiindcă emoțiile circulă liber între părinți și copii.

A treia întrebare este: ce părere am eu despre relațiile cu ceilalți, despre prietenie? Statul la calculator este o activitate solitară, chiar dacă poți avea nenumărați cunoscuți în Multiplayer. Cu ei însă nu poți împărtăși problemele pe care le ai, nu le simți limbajul trupului, nu poți crea prietenii profunde și de durată, decât în cazuri excepționale. Prin urmare, dacă un copil stă mult la calculator, e posibil ca el să nu aibă prieteni. La fel ca la prima întrebare: dar noi, ca părinți, avem prieteni? Ieșim cu ei în oraș, ne vedem regulat, îi invităm pe acasă, mergem la ei? Sau ni se pare că nu știm cum să ne apropiem de ceilalți, care au interesele lor și e mai sigur să stăm acasă? Și aici, primul pas este să ne deschidem noi spre ideea de prietenie, să învățăm, dacă nu știm, din cărți sau în cadrul consilierii cum se face și apoi să îl încurajăm și pe cel mic spre asta, 80% prin propriul exemplu, 20% prin a organiza petreceri acasă, sau în aer liber.

A patra și ultima întrebare: cât de importante sunt învățătura, asumarea responsabilităților, disciplina și corectitudinea în educația copilului? Dacă te-ai bucurat văzând această întrebare și ai răspuns cu mândrie “Cele mai importante!”, ai putea începe să îți pui un semn de întrebare.
* Sigur, poate că părinții tăi așa te-au crescut, cerând mereu mai mult și perfect de la tine, iar asta te-a împins să excelezi. Dar cum te-ai simțit? Când resimți în copilărie lipsa aprecierii și iubirii, asta te poate face să nu te apreciezi și iubești nici tu necondiționat și nici să poți oferi asta mai departe. Furia sau lipsa ta de plăcere și motivație pot avea legătură cu aceste sentimente.
* Sau te uiți la lumea în care trăim și crezi că doar cel mai bun poate supraviețui. Dar ce senzație ai văzând lumea așa? Lumea e și rea și bună, la fel ca apa sau focul. Contează cum gestinionezi tu relația cu ea. Poți trăi cu frica de apă sau poți învăța să înoți.
* Vrei să oferi copilului tău un viitor sigur, mergând pe o rețetă imbatabilă. Dar crezi că toți suntem la fel? Poate copilul tău are potențialul de a deveni un toboșar genial, de succes și fericit, sau un programator mediocru și nefericit.
Și totuși, ce nu e în regulă? Doar îi vrei binele. Așa că, atunci când nu vrea, e prea lent sau face dinadins totul într-o doară, alegi să-l forțezi și mai tare. De fapt, educația care formează adulți de succes, studiată și exemplificată de țările nordice, sau de psihologii specializați în parenting din toată lumea este aceea care îmbină Libertatea cu Limitele (nu prea multe și puse cu blândețe). Cele mai importante limite sunt:
* nu-ți face rău ție
* nu face rău altora
* nu face rău obiectelor
* e ok să te distrezi, dar și învață
* e ok să greșești, dar cere-ți scuze/ remediază pe viitor
* e ok să faci dezordine/ murdar, dar fă și ordine/ curat la final
Cam astea ar fi generale și se referă la propria dezvoltare, la relația cu ceilalți și cu obiectele din jur. De aici, fiecare familie își poate crea propriile limite. Ideea e să nu fie prea multe și să fie spuse că blândețe, răbdare, explicând motivele și folosind puterea propriului exemplu. E ok și noi să ne enervăm, dar ne putem cere scuze copilului.

Libetatea aduce plăcere, Limitele aduc lipsa durerii (de acum sau de mai târziu). Când copilul se joacă pe calculator se simte liber și asta îi aduce plăcere. Întrebarea e: ce altă activitate îi propunem astfel încât să îi aducă cel puțin la fel de multă plăcere? Sau cum îi punem limite, astfel încât să îl responsabilizăm?

Echilibrul între Libertate și Limite este foarte important. Dacă lipsește Libertatea, copilul poate fugi în jocuri video, se poate îndrepta spre a fi teribilist, extrem, rebel (fără cauză) sau dimpotrivă, excesiv de timid, retras, neîncrezător în el și în ceilalți. Dacă lipsesc Limitele el poate simți confuzie, să nu știe ce e bine sau rău, să nu aibă o direcție și să nu poată lucra în cooperare cu ceilalți, fiindcă nu poate accepta un lider și nici el nu poate fi un lider complet. Prin urmare, ultimul și cel mai important pas este să trecem, din nou, peste fricile noastre (cu ajutor specializat, de preferat) și să oferim copilului mai multă Libertate – de a fi el însuși, chiar dacă diferit de noi și de a pune câteva Limite sănătoase, cu blândețe, iubire, înțelegere și prin propriul exemplu.

După toate acestea, care pot fi implementate în decursul a 3-4 luni (lucrul cu noi înșine – conștientizarea și liniștirea fricilor) și apoi încă 2-3 luni (pentru a se finaliza adaptarea la noul stil de viață) ne auzim să aflăm cum stau lucrurile 🙂

Mai jos am adunat câteva idei despre ce activități puteți avea în familie, care să favorizeze conectarea între voi, diversificarea și conectarea cu ceilalți. E foarte important să alegeți ceva ce v-ar făcea și vouă, părinților plăcere, nu doar pentru copil, ca să faceți lucrurile cu bucurie și să funcționeze pe termen lung.

Pentru a face mai ușoară trecerea de la jocurile pe calculator la cele de afară:

  • Escape rooms:https://escapeadvisor.ro/categorie/escape-rooms-deschise/nivel-de-dificultate/incepatori/
  • Virtual reality:https://www.vrstudio.ro/
  • Aventura Park:https://www.facebook.com/parcaventuracomana/
  • Therme – Galaxy:https://therme.ro/ro/zone/galaxy/

Pentru a-ți face noi prieteni:

  • Cercetași:http://scout.ro/
  • Voluntariat:https://www.ajungemmari.ro/contact/
  • Cursuri de teatru de improvizație:http://www.improvisneyland.ro/academia-de-improvizatie/cursuri-de-improvizatie-pentru-copii/
  • Seri de boardgames:https://www.facebook.com/pg/CreativeBoardGaming/events/
  • Cursuri diverse:https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/category/ateliere-copii/

Gratuite:

  • (ai nevoie doar de palete/minge) Ping-pong în parc 🙂 Sau fotbal, tenis, badminton, etc.
  • Jocul stânga-dreapta: ieșiți din casă și la fiecare intersecție, pe rând alegeți stânga sau dreapta și vedeți unde ajungeți 🙂
  • Photowalking tour (ca aici:https://www.facebook.com/events/394846824384428/)
  • Tururi ghidate (ca aici:https://www.facebook.com/events/1856053361202781/)
  • (costă doar jocul) Seri de boardgames acasă:https://www.redgoblin.ro/ (mergeți în magazin și vă recomandă ei)
  • Exerciții de râs (găsim motive de râs și râdem), minutul de gâdilat, jocul cu șosetele (încercăm să ne scoatem unii altora șosetele din picioare (via @Lavinia Sîrboiu)

Voi la ce v-ați mai putea gândi? 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Land of Oz la Petrecerea Itsy Bitsy!

Pe 8 septembrie, sâmbătă, de la 10-20, în Parcul Lumea copiilor, vom fi și noi prezenți cu activități pentru părinți, dacă toți ceilalți s-au pregătit cu distracție pentru copii 🙂

Credem că și părinții au nevoie de joacă, relaxare, învățare, nu doar copiii, așa că vom veni cu mai multe materiale și exerciții amuzante pentru ei, printre care un șotron în forma drumului galben din Land of Oz, la finalul căruia îți îndeplinești cea mai mare dorință, un mini-workshop de zbor și mai multe lecții ad-hoc, de parenting ușor.

Am povestit aici mai multe:

Evenimentul: https://www.facebook.com/events/2175446639368478/

Vă așteptăm!