Author: admin

Psihoterapia centrată pe persoană

Posted by admin on in Dezvoltare personală

De curând am descoperit psihoterapia centrată pe persoană, după o discuție pe care am avut-o cu cineva despre “a da soluții” în cabinet. Eu susțineam că nu este în regulă să facem asta și cealaltă persoană mi-a zis “dar știai că există terapia centrată pe soluții?”. Nu am crezut că există așa ceva, dar am căutat și am găsit:

Psihoterapia scurtă centrată pe soluții

Apoi am căutat care ar fi opusul acestui tip de terapie și am găsit psihoterapia centrată pe persoană, în cadrul căreia nu se dau soluții și nu se folosesc nici măcar tehnici de psihoterapie sau prea multe teorii, ci se oferă, exclusiv, înțelegere – acceptare pozitivă necondiționată, sau unconditional positive regard, cum i-a spus creatorul ei, Carl Rogers și totul se bazează pe teoria că clientul va ajunge automat să fie mai bine, dacă se simte înțeles – cu toții avem ceea ce se numește tendința la actualizare.

În continuare aș vrea să împărtășesc și cu voi cele mai importante aspecte ale paradigmei rogersiene, fiindcă mi se par foarte frumoase, interesante și extrem de utile.

Psihoterapia centrată pe persoană a fost teoretizată de Carl Rogers și se bazează pe observațiile lui clinice. Este o psihoterapie umanistă, așa cum sunt și Gestalt sau psihoterapia existențialistă. Găsiți aici o clasificare dacă vreți să aflați mai multe despre tipurile de psihoterapii:

Tipurile de psihoterapie

În psihoterapia centrată pe persoană cel mai important instrument este chiar psihoterapeutul. Și aici apare conceptul de congruență: ca să poată ajuta, psihoterapeutul trebuie să fie congruent – iar asta înseamnă că ceea ce simte, ceea ce gândește, ceea ce spune este aliniat, iar sinele lui este unul cunoscut, asumat, integrat. Dacă este criticat, de exemplu, nu intră în defensivă sau își dă seama că a intrat în defensivă, nu are de ce să se apere, fiindcă știe cine este, sau dacă află ceva nou își ia timp să integreze feedback-ul primit. Sinceritatea, autenticitatea psihoterapeutului sunt așadar condiții de bază pentru eficiența terapiei.

Dar de ce? De ce trebuie să fie terapeutul așa de sincer? Pentru că clientul va simți incongruența, chiar și inconștient, fiindcă tonul vocii sau limbajul trupului nu se aliniază cu ceea ce zice și atunci o să simtă neîncredere față de el. Și relația terapeutică nu poate să se formeze pe o bază de neîncredere. În plus, terapeutul are și rolul de model pentru client și nu poți fi model dacă ești neautentic. Neautenticitatea în sine demonstrează existența unui sine neintegrat, cu părți neacceptate, ceea ce înseamnă neacceptare de sine, deci o lipsă a celui mai important lucru, la care vrem să ajungem: self positive regard.

Self positive regard este același lucru cu compasiunea de sine și este un lucru la care ajungem automat atunci când un terapeut congruent ne oferă un timp destul de îndelungat pentru noi positive regard.

Positive regard, sau acceptarea pozitivă necondiționată, este înțelegerea pe care o poți oferi cuiva legat de experiența lui subiectivă. Este, într-un fel, luarea experienței celuilalt, asocierea ei cu o experiență proprie similară (trăită de noi, sau la care am fost expuși) și integrarea acelei experiențe în sine, sau recunoașterea ei, dacă a fost deja integrată.

De exemplu:

Client: Simt că nu pot să mă impun în fața șefilor sau a colegilor de serviciu. Nu mă ia nimeni în serios.

Terapeut: (caută o experiență similară pe care a avut-o) (găsește) (verifică) E ca și când părinții îți zic ce să faci și părerea ta nu contează, sau ei iau deciziile și pe tine nu te implică niciodată?

Client: nu… e ca și când vorbesc cu pereții. Ca și când cei din jur nu aud și nu văd. Sau nu mă aud și nu mă văd pe mine.

Terapeut: (caută o experiență similară pe care a avut-o) (găsește) (verifică) E ca și când ești foarte mică, iar ceilalți foarte mari? Sau mai buni decât tine?

Client: da, exact! La fel ca în generală când exista gașca copiilor cool, iar eu nu eram în ea. Eram parcă invizibilă…

Și, de obicei, când clientul se simte înțeles, oricare ar fi experiența lui, se simte apoi mai bine.

Diferența între aprobare și acceptare: există cazuri în care un client ne povestește lucruri cu care nu suntem de acord. Atunci putem să îi oferim înțelegere, fără a-l aproba sau încuraja. De exemplu:

Client: am o colegă la serviciu așa de bună, că aș băga-o-n depozit să o violez puțin (râde)

Terapeut: înțeleg că îți lace foarte mult de ea, că ți se pare foarte atractivă

Client: da, e marfă rău, se mai și îmbracă ca o parașută nebuna (râde) Numai decolteu, tocuri și fusta pân-la cur. Mhhhh!

Terapeut: Și ai vrea să fiți împreună, sau doar să te culci cu ea?

Client: Eh, aș vrea, dar normal că e măritată. Și oricum n-ar avea ochi pentru mine.

Terapeut: Crezi că fantezia ta cu depozitul, ideea de a o forța, apare tocmai pentru că simți că nu ar zice da, dacă i-ai propune să fiți împreună, sau să se culce cu tine?

Client: probabil…

Terapeut: e nasol sentimentul ăla când vrei ceva, dar nu poți avea…

Client: da, e groaznic! Așa mă simțeam și în copilărie când voiam în excursie, sau afară și nu se putea…

Și în acel moment discuția de obicei se mută spre povestea din copilărie și intenția inițială de a forța colega se estompează, fiindcă clientul primește înțelegere. Forțarea era doar un coping pentru experiența imaginată de a fi refuzat, neînțeles. Și așa se întâmplă cu toate comportamentele disfuncționale la nivel personal, inter-personal sau social pe care le avem, din perspectivă rogersiană.

Care e legătura între acceptarea pozitivă necondiționată și empatie? Sunt același lucru, sau, dacă vrem, empatia este ceea ce simte terapeutul pentru client (găsește în sine sentimentul similar experienței clientului, chiar dacă acesta a provenit din altă experiență), iar acceptarea este comunicarea terapeutului cu clientului, prin care el îi arată ce a înțeles – verifică dacă a înțeles bine, prin întrebări, povestește o experiență similară, sau își manifestă sentimentul pe care îl are și este similar cu cel al clientului. Ca mai sus:

Terapeut: e nasol sentimentul ăla când vrei ceva, dar nu poți avea…

În continuare încă câțiva termeni de specialitate din terapia centrată pe persoană:

Tendința la actualizare: tendința înnăscută a organismelor de a-și împlini la maxim potențialul, de a fi bine pe toate planurile

Evaluarea organismică: intuiția/ instinctul/ ceea ce ne vine să facem, ce am vrea să facem ca reacție la ceva din mediu (și nu putem uneori, fiindcă ori nu ascultăm acea voce, ori nu ne lasă cineva, ori nu este ceva acceptat social)

Condițiile de valorizare: condițiile pe care ni le-au pus figurile de autoritate din copilărie sau societatea de tipul “Trebuie să… ca să… (fii acceptat/ă)”. Ca și când dacă nu am face acele lucruri, nu avem valoare.

Primatul subiectivității: fiecare om are cadrul său de referință, fiecare cu subiectivitatea lui, nu există obiectivitate, fiecare e om e unic și subiectiv (lucrurile au sens pentru el).

Defense (distorsiunea și negarea): mecanisme de protecție a sinelui care vin să ne apere imaginea noastră despre noi, atunci când simțim că este atacată. Este un mecanism automat, reactiv, nu vine ca răspuns, rațional. Este ceea ce se întâmplă când cineva e criticat și intră în defensivă, folosind negarea “Nu am făcut așa ceva” sau distorsiunea, care poate fi manipulare (învârtirea adevărului/ gimnastică mentală), etc.

Simbolizarea experiențelor: experiențele sunt orice lucruri pe care le percepem prin simțuri. Pot fi deopotrivă evenimente prin care trecem, sau lucruri pe care doar le vedem sau auzim. SImbolizarea înseamnă înțelegerea lor și integrarea lor în concepția despre sine/ lume, prin opoziție cu negarea sau distorsiunea lor.

Fully functioning person (creativitate, deschiderea la experiențe, a trăi în aici și acum, încrederea în evaluarea organismică, libertatea de a experimenta în conștiință de cauză). Acestea ar fi caracteristicile unei persoane care și-a atins potențialul, la care a ajuns prin manifestarea tendinței la actualizare, prin urmarea evaluării organismice, prin eliminarea condițiilor de valorizare, prin positive self-ragard.

În final, să vi-l las chiar pe el să explice câteva lucruri:

Identitatea socială și trei interviuri

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Pe lângă identitatea personală – care cuprinde caracteristicile pe care percepem că le avem, trăsăturile de personalitate și valorile noastre, fiecare dintre noi avem și o identitate socială – care cuprinde modul în care ne raportăm la problemele de interes social-economic-politic, sau apartenența la un grup social-cultural.

În continuare ne vom ocupa doar de raportarea față de problemele sociale-economice-politice, fiindcă este ceva mai general, lăsând celelalte aspecte ale identității sociale-culturale pentru alte articole:

Acest mod de raportare la problemele sociale-economice-politice există, fie că-l percepem sau nu, așa că putem avea în principiu patru grade de implicare:

1. “nu mă interesează aceste probleme” – apolitic/ neimplicat
2. “am păreri despre aceste probleme, dar nu știu cum se numește poziția mea” – semi-implicat
3. “am păreri despre aceste probleme și știu cum se numește poziția mea” – implicat
4. “am păreri despre aceste probleme, știu cum se numește poziția mea și citesc în mod activ despre asta & fac o formă sau alta de activism” – foarte implicat

Faptul că știm sau nu cum se numește poziția noastră este un indicator important fiindcă arată un anumit grad de conștientizare și informare. Care sunt aceste denumiri? Depinde de țară și de ce înțelegem fiecare prin ele, însă în general sunt denumiri precum: democrat/ republican, socialist/liberal/ capitalist, comunist/fascist, anarho-comunist/anarho-capitalist, conservator/progresist, etc.

Un alt nume pentru aceste lucruri este ideologie – adică ansamblul ideilor pe care le avem legate de problemele sociale-economice-politice. După cum putem vedea nu se poate să nu avem o ideologie – chiar dacă ne aflăm în primul caz în cele de mai sus – tot avem un set de idei care justifică atitudinea de neimplicare, și astfel o ideologie.

De ce este important acest subiect? Fiindcă putem să ne regăsim în viața de zi cu zi în diverse dezbateri pe teme social-economice-politice și să ajungem la conflict. Astfel că auto-cunoașterea și cunoașterea celuilalt în acele momente poate fi utilă, pentru a le naviga cât mai bine, a le gestiona astfel încât să nu provoace suferință. Sau, putem să fim victima unor legi nedrepte – scrise sau nescrise și să nu ne dăm seama – să nu știm de ce viața noastră este afectată. Sau pur și simplu pentru a reuși să ne exercităm mai în cunoștință de cauză rolul civic – fie că este vorba de mersul la vot, sau de implicarea în unele cauze sociale, sau participarea la proteste, referendum, etc.

Cum se formează identitatea socială? În primul rând, ea pornește din identitatea noastră personală, reflectă valorile pe care deja le avem și care își găsesc o reflecție într-un discurs sau altul. Despre valorile personale am mai vorbit și în alte articole, însă mi se par foarte importante, așa că o să le reiau mai jos – folosesc de obicei această teoretizare fiindcă mi se pare cea mai completă și bine făcută, a lui S. H. Schwartz:

În general valorile cu albastru se regăsesc în discursul conservator/republican de exemplu, iar cele cu verde în cel democrat/socialist. Și tot așa, putem regăsi corespondențe.

Este important apoi să vedem, săpând mai adânc, cum s-au creat aceste valori. Valorile personale se crează pe baza experiențelor formatoare – fie că trecem noi prin anumite evenimente din care concluzionăm că o valoare sau alta e mai importantă, fie că suntem educați în familie sau la școală/de mass-media în spiritul unei valori sau alteia. De exemplu: dacă creștem într-o familie foarte religioasă, putem să creștem cu importanța valorilor legate de Tradiție și Conformitate, dacă creștem într-o familie unde părinții pun foarte mult accent pe carieră, în spiritul valorilor de Achevement sau Self-direction/ Power. Dacă trecem prin diverse forme de abuz, putem să valorizăm Security (pentru a ne proteja) sau Benevolence (ca nimeni să nu mai devină abuzator). Și tot așa.

În cadrul terapeutic (sau de unii singuri) de obicei se pot analiza valorile pe care le avem și putem să le flexibilizăm (dacă se manifestă prea extrem, într-un mod care nu ne face bine), să le canalizăm (dacă sunt extreme și ne înfurie foarte mult – putem să canalizăm acea energie în anumite proiecte sociale), sau chiar să le schimbăm (dacă ne dăm seama că am adoptat fără să vrem anumite valori cu care de fapt nu suntem de acord).

Acest proces poate fi foarte util – ca să ieșim de pe un pilot automat pe care mergem, ca să ne creăm o identitate personală proprie, agreată de noi, ca să conștientizăm ce impact au valorile noastre în viața de zi cu zi, de unde vin ele și ce putem face ca să ne fie mai bine și să ne purtăm mai bine cu ceilalți. Fiindcă uneori putem fi abuzatori (cu alții sau cu noi înșine) și să nu ne dăm seama, mai ales dacă am fost victima unui abuz.

Exemplu: familia în care am crescut era foarte axată pe carieră și ne-a ignorat. Noi ca reacție la asta adoptăm Achievement și ne propunem să câștigăm atât de mulți bani, ca să putem să nu mai lucrăm – să fim disponibili pentru propria familie. Asta ne poate duce la burn-out și low skills relaționale, fiindcă ignorăm complet relațiile, fiindcă ne concentrăm pe carieră, iar asta scade șansele de a ne forma o familie fericită, de fapt. În urma analizei putem vedea cum am adoptat valorile din secțiunea Achievement și să le flexibilizăm, să adăugăm și lucruri din categoria Hedonism, pentru a ne relaxa.

În același timp, acest proces poate fi foarte neplăcut: să realizăm că o parte din noi este doar efectul unor experiențe sau a unei educații (lucruri asupra cărora nu am avut control), sau să ne dăm seama că ne-am făcut rău nouă sau altora prin valorile adoptate. Nu e plăcut să recunoaștem toate acestea. De aceea, chiar dacă acest proces poate fi foarte util, el este în același timp deseori respins de oameni – foarte puțini caută să îl facă în mod voluntar, sau refuză să îl facă dacă altcineva le propune asta – printr-un feedback legat de comportamentul lor sau diverse observații.

După cum știm, uneori valorile sunt atât de puternice că simțim să le apărăm cu viața. Iar asta poate avea un efect pozitiv – fiindcă duce la schimbări sociale în urma cărora mulți oameni beneficiază (vezi lupta pentru drepturile femeilor, sau revoluția franceză, când oamenii au vrut să iasă de sub regimul monarhic absolutist abuziv), sau un efect negativ – când mulți oameni au de suferit (vezi fascismul, imperialismul, colonialismul, etc).

Acum, ce tocmai am spus – legat de beneficii sau suferință reprezintă deja o judecată de valoare – poate ați observat.

Fiindcă depinde cu cine empatizăm – în lupta pentru drepturile femeilor unii oameni pot susține că bărbații au avut de suferit, fiindcă nu au mai putut să se bazeze pe ajutorul femeilor ca în trecut, ele dezvoltând alte interese odată cu acceptarea lor în universități, de exemplu, familia regală și nobilimea a avut de suferit și ea în urma căderii monarhiei, sau au fost nevoiți să se adapteze/ renunțe la privilegii, și dacă empatizăm cu Marea Britanie, Spania, Portugalia, Italia, Germania, etc – putem vedea că ele (sau cel puțin o parte a populației) au avut multe beneficii în urma fascismului, imperialismului și colonialismului. Așa că, din nou, depinde unde ne situăm cu identitatea socială ca să vedem cum judecăm lucrurile ce țin de problemele sociale-economice-politice.

Prin urmare, întorcându-ne la identitatea socială, putem vedea că ea se sprijină pe identitatea personală, care se sprijină pe istoria noastră de viață, și/sau pe analiza și adoptarea valorilor care ni se potrivesc, iar aceste valori sunt uneori foarte puternice.

În continuare, cu ocazia zilei de 8 martie (care marchează realizările luptei pentru drepturile femeilor) am realizat o serie de interviuri cu 3 domni:) care se identifică a fi feminiști – pentru a vedea poziția lor față de aceste lucruri și cum au ajuns la ea:

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Într-un cuvânt – egalitate.

În mai multe cuvinte, pentru mine, feminismul este o metodă prin care sunt expuse foarte clar niște inegalități care au loc, în acest moment, în societate. Cu toate că pay gap-ul în România este aproape inexistent în majoritatea cazurilor (ținând cont că avem un procent de 3.6%), însă asta nu înseamnă că există o egalitate a șanselor pentru femei. Astfel, sunt, în continuare, joburi unde se consideră că femeile se descurcă mai bine sau că bărbații sunt mai potriviți pentru un anumit rol, din cauza stereotipurilor de gen.

Cel mai bun exemplu pentru a evidenția ce am spus mai sus cu stereotipurile de gen mi se pare că este fenomenul de: double burden. Prin acest acest fenomen este relevat faptul că femeile au, în majoritatea vieții, mai multe joburi: de prietenă, bucătar, menajeră, asistentă personală, mamă (avut grijă de copil într-o proporție mai mare de copil, față de tată, cum ar fi mersul la medic, dat pastilele la timp sau discutat cu acesta) și soție – pe lângă jobul efectiv prin care își câștigă banii.

Pe lângă asta, adăugăm și faptul că există niște standarde în societate pe care femeile trebuie să le respecte: să nu te îmbraci în fustă și decolteu vara, sau, mai rău, să îți placă sexul, că zice lumea că ești c&*% și că ceri să fii violată; dar să nu te îmbraci nici în măicuță, că după ești considerată prea înțepată. Să te machiezi, să îți faci unghiile, să te duci la salon, să nu vorbești într-un anumit fel, că ești femeie și trebuie să pari într-un anumit fel.

Feminismul mi se pare că este o metodă foarte bună de a deschide ochii la situația cu care femeile se confruntă, în fiecare zi. Prin acest curent de gândire este încercată normalizarea femeii ca om, cu dorințe, aspirații și limite.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Faptul că mă identific cu ideologia feministă, care presupune, printre altele și discutarea liberă despre inegalitățile cu care se confruntă femeile.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

Facultatea este cea care mi-a deschis ochii, dar și persoana cu care eram într-o relație, în acea perioadă. Datorită lecturii feministe am început să observ niște lucruri care mi se părea perfect normale până atunci. Spre exemplu, faptul că mama trebuia să calce, să facă de mâncare, să bage la spălat, să scoată la uscat, să facă curățenie și să-mi facă bagajul mi se părea ceva normal. De-atunci și până în prezent am avut discuții lungi inclusiv cu tata și, deși nu cred că s-ar numi feminist, a început să fie mai atent la aceste lucruri și să nu mai considere anumite activități de femeie și să pună și el mâna pe o cratiță să o spele (fără să mai ceară validare).

Am început cu Simone de Beauvoir care este extrem de relevantă și astăzi, chiar dacă ea a lansat cartea în 1949: To be feminine is to show oneself as weak, futile, passive, and docile. The girl is supposed not only to primp and dress herself up but also to repress her spontaneity and substitute for it the grace and charm she has been taught by her elder sisters. Any self-assertion will take away from her femininity and her seductiveness.

După aceea, am urmărit-o foarte mult pe Mihaela Miroiu, care, prin munca ei, a reușit să demonstreze câteva aspecte ale feminismului și de ce este el necesar, mai ales în România – unde 55% dintre români consideră că violul este justificabil.

Și, în rest, am ascultat femeile din jurul meu care se confruntau cu felurite situații. De la palme la fund primite la 14, 15, 16 ani de la bărbați de 40-50, la fluierături pe stradă, vorbit noaptea la telefon sau aparența aceasta. De la faptul că am auzit de întâmplări cu profesori bărbați (și între timp pensionați) care considerau și spuneau foarte clar și răspicat că femeile nu pot să gândească atât de mult ca un bărbat și de aceea, ca să treci examenul lui, trebuia să te îmbraci să-i placă lui – ceva mulat, cu decolteu cât mai mare.

Aceste lucruri mi-au arătat că există ceva profund incorect în felul în care tratăm femeile în societatea noastră și motivele pentru care mă consider feminist.

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

Aleatoriu trei situații:

Aș vrea ca femeile, dacă fac OnlyFans, să nu mai desconsiderate și considerate ușoare. Pentru că ele nu “ar trăi așa de bine făcând nimic“ dacă nu ar fi bărbații care să le plătească pentru asta.

Aș vrea ca femeile să se poată îmbrăca așa cum vor, pentru că bărbații sunt oameni, nu animale care nu se pot controla.

Aș vrea ca în mariajele din România, bărbații, să preia inițiativa și să participe în mod voit la tot ce ține de casă și familie.

Cred că modalitatea prin care am putea ajunge la aceste chestiuni este să avem cât mai multe discuții, cu persoane de la nivel înalt (aici nu mă refer doar la politicieni, ci și la influenceri), despre aceste chestiuni. Să fie dezbateri reale care după aceea să nască alte discuții în mediul online. Evident, nu cred că o să fie vreodată o acceptare completă a feminismului.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Să vorbească cu partenerele sau femeile din viețile lor și să asculte. Dar să asculte, în mod real. Cu un pic de empatie, o să-și dea seama că modul în care societatea noastră este construită în acest moment se bazează pe un sistem care promovează inegalitatea.

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Ca idee de bază, consider că feminismul este posibilitatea femeilor de a-și putea alege ce, cum, cât și când fac atât cu corpul lor, dar și cu timpul și energia lor. Nu este nimic greșit în a fi a “stay at home mom” sau a femeie de carieră atâta timp cât este alegerea lor pe deplin – unde consider că o femeie ar trebui să primească aceleași resurse sau susținere indiferent de alegerea făcută.

Asta ca și idee de baza, dar consider că feminismul se extinde pe multe planuri unde putem vorbi despre feminismul intersectional în care există conceptul de “not everyone is equally unequal”.

Aici putem vedea exemple concrete când vine vorba de investigații și tratamente medicale unde femeile tind să fie mai puțin luate în serios și multe dintre afecțiunile cu care se prezintă să fie atribuite “problemelor femeiești” (e.g. crampe sau dureri abdominale care nu sunt investigate complet din cauza menstruației, la fel că și stări și oboseli – dar chiar și pe plan psihic și emoțional unde pot fi desconsiderate tot din cauza schimbărilor hormonale).

În același plan putem vedea cum femeile “de etnie” (și “de culoare” în alte țări) sunt discriminate la un nivel mult mai ridicat unde există povești în care la naștere nu li s-a administrat anestezia epidurală la naștere pentru că “oricum ele rezistă la mai multă durere” sau pentru că pur și simplu nu au vrut – cazuri mai extreme în care ajutorul medical li s-a fost refuzat complet.

Putem vedea cazuri și discriminări recente în sport unde femeilor trans le este refuzată participarea sau asistență/îndrumarea necesară. Fapt care duce într-un mod ironic și la discriminarea femeilor cis în caz că o persoană mai extremistă “crede sau știe” că acea femeie cis este de fapt trans.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Țin să menționez că întrebarea asta a rămas ultima la care am răspuns, pentru că am stat să mă gândesc de ce mă consider feminist și adevărul e că nici acum nu cred că am un răspuns concret.

Sunt feminist pentru că sunt de părere că femeile trans sunt femei, pentru că sunt de părere că sex work is work, pentru că consider că victimele discriminării, abuzului sexual, misoginiei trebuie să fie ascultate și ajutate înainte de orice.

În aceeași măsură sunt feminist pentru că este oarecum o eticheta care mi-a fost atribuită sau sub care mă regăsesc cel mai “ușor” deși cumva la bazele mele consider că e relativ the bare minimum și poate de asta îmi e și mai greu să dau un răspuns concret la întrebare.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

Am crescut într-o familie destul de tradițională, din multe puncte de vedere – dar cred că cel mai mare impact l-a avut modul în care vedeam că bărbații adulți din viață mea (tată inclusiv) se raportează la femei – comportament care s-a văzut destul de devreme și în colegii mei de la școală (la unii mai mult la alții mai puțin), comportament care într-un final s-a văzut și în mine.

Pot spune și îmi pot asumă responsabilitatea comportamentului afișat față de femei și modul în care m-am raportat la ele o mare perioada de timp din viață mea – după cum îți poți imagina, nu este o mândrie, însă este ceva ce pot înțelege și la care am lucrat și încă lucrez.

Aș zice că pentru o perioada destul de îndelungată până și în viață mea adultă nu am fost ce se poate consideră feminist – aș zice că undeva pe la 25-26 de ani am început să fiu mai self-aware dar și mult mai aware de experiență femeilor în societate, în relații și în carieră.

Când vorbesc de fel de cum ajuns la aceste concluzii, povestea este mereu cam aceeași, am consumat destul de multă media de toate felurile prin prisma curiozității mele și am auzit și văzut multe experiențe ale femeilor pe care și eu le propagam – lucru pe care nu l-am putut ignora sau cel puțin nu l-am mai putut ignora. De aici am început să pun multe lucruri în aplicare. Unele mai ușor, unele mai greu și unele la care încă mai lucrez

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

În primul rând cred că este important că unele comportamente să fie puse în aplicare de către bărbați chiar dacă poate o idee nu “rezonează” neapărat cu ei. Consider că o parte ascunsă a toxic masculinity-ului e faptul că bărbații sunt destul de self-centered și dacă o idee sau un comportament nu rezonează cu setul lor de valori sau principii nu l-ar pune în aplicare doar pentru altcineva, mai ales pentru un străin.

De asemenea, nu pot sustrage din responsabilitatea femeilor deoarece consider că scopul feminismului este un efort din partea tuturor – și, consider că, în ultimul timp, din cauza multor factori (economici, sociali, chiar și pandemia a avut un mare impact) a început să se creeze o prăpastie din ce în ce mai mare între “tabere”.
Consider că este necesară o oarecare răbdare, poate chiar tandrețe care trebuie arătată în primul rând reciproc dar cu atât mai mult din partea persoanelor feministe către cei care nu sunt.

Sunt de acord, că nu este complet just să ai așteptarea de la o persoană care a fost o victimă a misoginiei sau discriminării să se întoarcă și să încerce să educe persoane și să arate compasiune, însă consider că este responsabilitatea oamenilor care “înțeleg despre ce e vorba” să propage aceste valori și principii, bineînțeles atâta timp cât nu este în detrimentul lor.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Cred că un lucru important care lipsește sau poate nu este crezut pe deplin este faptul că feminismul este și pentru bărbați, feminismul este aici să ajute pe toate lumea.
Cred că o idee preconcepută care și ea la rândul ei adaugă la “prăpastia” menționată la întrebarea precedentă, este faptul că sunt bărbați care cred că feminismul este împotriva lor, că ceva le va fi luat din pricina acestuia – când adevărul este că acesta oferă posibilități femeilor la egalitate socială, economică etc. dar oferă și posibilități bărbaților la egalitate emoțională, psihică etc.

Concluzia de baza ar fi că feminismul nu este aici să ia de la nimeni că să dea altora, feminismul este aici să ofere tuturor lucrurile necesare unei dezvoltări potrivite fiecăruia.

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Feminismul este lupta teoretică și practică care îmbracă lupta pentru emanciparea femeilor, pentru așezarea lor pe picior de egal în relațiile de gen și de clasă cu ceilalți membri ai societății. Cum ader mai mult la feminismul marxist, consider lupta pentru emanciparea femeilor drept o luptă intersecționalistă, centrată pe lupta lor de clasă – cu propriile caracteristici și distincții – alături de cea a întregii clase muncitoare. Nu putem avea libertate pentru toți, fără ca femeile să fie libere.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Presupun că înțelegerea teoretică a feminismului – deși nu este niciodată un proces finalizat – și aplicarea acestei înțelegeri în momente cotidiene și în activitatea politică. Cred că cel mai important ar fi faptul că mă dedic public, în discurs și în fapte, cauzei emancipării femeilor.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

De la alte femei cu care eram amic, coleg sau cunoștință. O amică anume, de pe vremea când făceam amândoi voluntariat, mi-a deschis ochii – cum ar veni – cu privire la feminism, confruntându-mi ignoranța în domeniu și chiar și anumite tendințe reacționare, anti-feministe. De acolo, am preluat eu frâiele propriei educații pro-feministe, ceea m-a și împins într-o direcție ideologică mult mai radicală, de stânga.

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

Lista este extraordinar de lungă și îmbină atât nevoile de clasă, cât și cele particulare de gen și identitate ale femeilor. Fundamental, doresc femeilor emanciparea pe care o doresc pentru toată clasa muncitoare, prin detronarea capitalismului și al patriarhatului la nivel mondial și punerea mijloacelor de producție, a tehnologiei și a bogăției lumii în slujba femeilor și a clasei muncitoare ca un întreg,

Chiar și așa, în societatea actuală, aș vrea să văd, printre multe altele, sprijin financiar și politic pentru sănătatea reproductivă a femeilor, pentru paritatea lor salarială la locul de muncă – atâta vreme cât trăim în capitalism – sprijin financiar și infrastructură publică pentru creșterea copiilor: locuințe, creșe și grădinițe; sprijin financiar și politic pentru sănătatea fizică și mintală a femeilor cis și trans, sprijin financiar și infrastructură publică pentru femeile care sunt victime ale violenței domestice – adăposturi de urgență, asistență psihologică, locativă și de relocare ș.a.m.d.

Despre cum ajungem la ele, ca să n-o lălăi prea mult: implicare, organizare, educație și acțiune radicală.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Să asculte mai mult și mai atent femeile; nu doar să audă cuvintele pe care le rostesc, ci să le înțeleagă și să le ofere timp și considerație. Este greu, ca bărbat cis, să înțelegem dimensiunea dificultăților cu care se confruntă femeile pentru simplu fapt că sunt femei, sau în cazul persoanelor de altă etnie, religie sau queer că sunt și femei. Informațiile și perspectivele de genul nu ne pică în poală, ci le descoperim sprijinind și implicându-ne în lupta feministă.

Mulțumim celor 3 și vouă, că ați citit până la capăt:)

Așteptăm și părerile voastre – în comentarii sau pe social media

 

Când o palmă dată te face să chicotești

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Astăzi aș dori să vorbim despre plăcerea de a fi agresiv. Despre acei oameni care obișnuiesc să își obțină o stare de bine prin a-i face pe ceilalți să se simtă prost, sau despre momentele în care cu toții mai facem asta, fără să vrem.

În psihologie, fenomenul ar putea fi denumit “identificarea cu agresorul” – ai fost agresat și apoi, ca să simți că ai și tu putere, faci același lucru. Sau pur și simplu pentru că ai învățat un model: cum se face ca să “fii șmeker”. Se mai poate numi și psihopatie: dimensiunea tulburărilor de personalitate de tip narcisism, borderline, antisocială, care se referă la lipsa de empatie și remușcări. “Scopul scuză mijloacele” și ceilalți oameni sunt văzuți doar ca niște instrumente, care ne pot ajuta sau nu să ne împlinim nevoile.

Aș vrea să clarificăm puțin aici lucrurile, fiindcă agresivitatea împotriva celorlalți poate veni și din alte locuri, sau poate avea alte scopuri decât cele descrise mai sus. Oamenii pot fi agresivi fiindcă se sperie, sunt obosiți, stresați, sau când protestează, dacă le-au fost încălcate niște drepturi pe care le aveau în mod legitim. Dacă cineva vrea să îți fure din mână geanta poate că e normal să țipi, lovești, faci tot ce poți ca să o obții la loc. Asta dacă era cu adevărat geanta ta și nu ai furat-o și tu la rândul tău.

Dar, cum ziceam, aș vrea să vorbim puțin aici despre oamenii care folosesc agresivitatea ca instrument pentru a-și crește stima de sine, a obține putere, status, a se poziționa deasupra celuilalt sau pur și simplu a obține plăcere/ a-și alina durerea pe care o resimt, poate, constant. A-și demonstra lor că totuși nu sunt proști/ slabi/ neputincioși, a se proteja împotriva unor pericole imaginate, sau a-și menține un status pentru a se simți invulnerabili. Toate astea însă cu prețul umilirii celorlalți.

Sunt acele persoane care din primul minut în care te văd fac un comentariu răutăcios care te face să te simți prost: ați întâlnit genul? Care de câte ori greșești ceva încep să râdă și să fie ironici. Care când le ceri ajutorul sau le mărturisești o emoție se bucură să nu te ajute, sau să răspundă cu răceală. Care te fac să te simți: rușinat, vinovat, că nu ești destul de bun, că tu nu contezi și nu ești important. Știți genul?

Ei bine, acești oameni folosesc agresivitatea ca pe o formă de auto-terapie. Și nu într-un cadru safe, cum e în unele sporturi de contact, sau la șah/ jocuri video: cu reguli și consent, sau în BDSM, ca dominatori, unde iarăși există ideea de spațiu safe, safe-words, consent, ci peste tot, fără reguli, fără limite, fără consent, cu forța și uneori extrem de harmful pentru cei afectați, care se întâmplă să le “cadă în mână”.

Este important de înțeles, pentru victime mai ales, că acești oameni folosesc agresivitatea pentru a se simți puternici tocmai pentru că nu cred despre ei că sunt. Un om care crede despre el că e puternic, care are o stimă de sine crescută, care se iubește autentic pe sine, care e echilibrat și în largul lui în cele mai multe situații nu simte nevoia să demonstreze ceva – lui sau altora.

La câini se vede foarte interesant agresivitatea. Sunt și aici câteva tipuri:
– agresivitate din cauză de anxietate/ frică (ca să se apere)
– agresivitate pentru punerea limitelor (iar asta e light, e doar cât să îi transmită celuilalt că nu e ok ce face – gen să se urce pe el/ să îl deranjeze cumva)
– agresivitate din cauză de obișnuință – așa e stăpânul/ le-a încurajat comportamentul (vezi câinii de luptă/ polițiști)
– agresivitate din nevoia de dominare (mai ales între masculi, mai ales dacă sunt femele în jur, sau e la mijloc mâncare/ jucării pe care simt că vor să nu le împartă, dar și pur și simplu). Aici e interesant fiindcă un câine echilibrat își poate afirma dominanța și foarte subtil, fără să mârâie/ muște. Poate face asta doar prin limbajul nonverbal (să-l pună pe celălalt jos de pildă).

Și cam așa e și la oameni, iar aici vorbeam mai mult despre ultimele două feluri, dar și despre primul tip, mai ales dacă se repetă constant.
În cazul câinilor e mai simplu: un stăpân echilibrat, calm, iubitor poate să ajute un câine, în timp, să își corecteze comportamentul agresiv. În cazul oamenilor e nevoie de un terapeut. Însă, dacă oamenii aceștia folosesc agresivitatea ca auto-terapie: foarte greu ajung la un terapeut. Mai ales când văd că le reușește – se simt mai bine, obțin ce vor și, de multe ori ceilalți continuă să rămână victime (trauma bond).

Nu degeaba avem în povești personaje de genul:

Ei sunt personificarea celor care folosesc agresivitatea: verbală/ fizică/ psihologică pentru a-și impune puterea. Ei când dau o palmă (de orice fel) încep să chicotească.

Ce putem face?

În primul rând să ne dăm seama în ce situație ne aflăm: victime sau agresori. Apoi să ne apărăm, să (ne) punem limite, să scăpăm din trauma bonding, să-i îndemnăm să meargă la terapie sau să mergem și noi, pentru a nu mai folosi agresivitatea ca un relief.

Voi ce experiențe de genul ați avut?

Justificari

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Am de mult timp articolul acesta în minte și abia acum am ajuns la el.

Și asta e deja o justificare pentru “de ce” nu l-am scris mai repede.

Cineva ar putea zice: “Ei, nu ai avut timp, de fapt nu l-ai considerat o prioritate.”, altcineva: “E bine că te-ai apucat acum, better late than never”. Oricum ar fi, există câteva instanțe:
– un comportament
– o justificare internă pentru acel comportament
– modul în care ceilalți percep comportamentul nostru
– modul în care ceilalți înțeleg justificarea noastră

Să le luăm pe rând.

E important de văzut că orice comportament are în spate o justificare internă. Așa cum un iceberg are și o parte sub apă. Putem să îi zicem convingere, credință, motivație, temei, etc.: oricum ar fi, ceva ne-a făcut să adoptăm acel comportament. Oamenii (nici celelalte animale) nu fac lucruri complet random, nici măcar persoanele ce suferă de tulburări mentale. Fac lucruri pentru ca să obțină plăcere cel puțin, sau ca să se ferească de un pericol (orice ar înțelege ei prin asta).

Și aici se întâmplă un fenomen foarte interesant. Uneori, vedem comportamentul cuiva, un comportament care ni se pare ciudat, sau chiar scandalos – nu îi cunoaștem justificarea internă și astfel: nu știm ce să credem sau presupunem o anumită justificare. Unii oameni se gândesc la care ar putea fi justificarea celorlalți, alții întreabă pentru a afla, iar unii nu se gândesc și nici nu întreabă, doar presupun ceva. E posibil să reacționăm la un comportament fără a presupune o justificare pentru el, dacă nu o cunoaștem? Părerea mea este că nu. De fiecare dată când vedem un comportament îl catalogăm ca fiind pozitiv sau negativ (vrea să mă ajute/ îmi provoacă plăcere sau, dimpotrivă vrea să îmi facă rău/ îmi provoacă neplăcere). Când zicem “vrea” vorbim despre intenția celui care face acel comportament, când zicem “îmi provoacă” vorbim despre efectul asupra noastră.

Toate comportamentele ce pot fi percepute de alții au la bază o justificare internă în ceea ce-l privește pe autor. Chiar dacă el știe că nu ar trebui să procedeze așa, sau nu vrea să procedeze așa, sau nu poate altfel, tot are o justificare internă care îi legitimează acțiunile. Când e vorba de un comportament perceput ca pozitiv e mai ușor de înțeles. Ce ne e greu nouă să înțelegem e cazul în care catalogăm un comportament ca fiind negativ: cum se poate ca celălalt să aibă o justificare pentru el? Cumva de multe ori nu înțelegem de ce face acel lucru, sau presupunem că se poate pur și simplu opri. Sau că face acel lucru absolut random. Suntem surprinși să aflăm justificările interne, dacă avem curiozitatea să întrebăm, sau ni se spun direct.

Așadar, avem:

Justificare internă ————-> Comportament ————> Percepția asupra comportamentului/ justificării (dacă o aflăm)

Acum: cum ar fi să nu mai presupunem că ceilalți nu au justificări, sau să nu ne mai imaginăm care sunt justificările lor fără a le verifica?

Poți să nu fii de acord cu justificările celuilalt, după ce le afli, dar asta e abia a doua parte a discuției. Și abia de acolo poate începe un dialog onest: despre valori, principii, reguli de viață, obișnuințe, educație, scopuri, etc.

Personal, cred că am avea o viață mai bună când ne-am da seama că toată lumea are justificări pentru orice ar face și dacă am încerca să le aflăm – și să fim deschiși când ceilalți vor să le afle pe ale noastre. De obicei aceste justificări se construiesc pe experiențe de viață foarte intime și sensibile. Și, atunci când nu reușim să aflăm aceste justificări, măcar să nu mai fim așa de siguri că ceea ce ne imaginăm este cu adevărat și să păstrăm în schimb în minte ideea că cu siguranță, acolo în spate, există niște experiențe de viață foarte intime și sensibile.

Voi cum vedeți lucrurile?

Voodoo Dolls

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Imaginează-ți că ai o păpușă care nu reprezintă un om pe care vrei să îl faci să sufere, ci una care te ajută să scapi de suferința pe care o simți tu, dacă o împungi cu acul.

O păpușă de cârpă în care dacă înfigi ace te simți mai bine. Scapi de suferința pe care o aveai (ca și când ai scoate acul din tine și l-ai înfige în ea).

Ți-ar plăcea să ai și tu una?

Te-ar ajuta să scapi de:

  • furie
  • frică
  • tristețe

Tot ce trebuie să faci e să iei niște ace și să găsești punctul cel mai potrivit în care să le înfigi. Apoi, imediat, o să te simți mai bine. Nu o să-ți mai fie așa de frică, furia o să ți se mai liniștească sau tristețea o să se mai risipească.

Nu ar fi minunat?

Chiar și studiile arată că te simți mai bine dacă faci asta:

https://www.shrm.org/hr-today/news/hr-news/pages/study-voodoo-dolls-help-employees-pinpoint-problem-bosses.aspx

Dar ce ai spune dacă ți-aș zice că, cel mai probabil, ai deja o păpușă Voodoo, pe care ai folosi-o de mai multe ori? Sau că ai fost una chiar tu?

Cum ne calmăm frica cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?

Trebuie doar să găsim pe cineva destul de lipsit de apărare care să ne asculte. Și atunci putem să luam toate fricile noastre (acele din noi) și să le înfigem în el. Cum? Prin a-l speria, a-l pune în gardă, a-i interzice să facă lucrurile care pe noi ne sperie, a-l manipula să stea lângă noi să ne protejeze… și tot așa. Bineînțeles, povestea pe care (ne-)o spunem este că vrem să îl ajutăm, sau că e datoria lui să ne ajute. Dar, în fapt, tot ce vrem este să scăpăm de frica noastră.

Îl ajutăm noi cu adevărat? Sau doar îi transferăm fricile noastre?
Se simte el bine în urma acestei interacțiuni (așa cum se simte un om ajutat), sau nu, dimpotrivă, se simte prost și invalidat? Este cu adevărat datoria lui să aibă grijă de noi tot timpul? Cum pot arata acele astea?

Ai folosit vreodată pe cineva drept “păpușă voodoo”, sau simti că te-a folosit cineva?

Problema e că atunci când se întâmplă asta putem zice: dar nu știam altceva ce să fac! Sau nu putea altfel celălalt, așa e el. Dar, în același timp, care sunt consecințele? E posibil să fi rănit pe cineva, cu grija noastră excesivă, sau cu fricile noastre pe care nu reușeam niciodată să le calmăm, sau, ca celălalt să ne rănească și să ne transfere anxietatea lui. Care apoi devine a noastră și eventual învățăm cum să o dăm și noi mai departe.

E normal să ne exprimăm fricile? Cu siguranță! Dar nu prin a încerca să-i controlezi pe ceilalți, sau să îi sperii. Cum ar atăta o exprimare sănătoasă a fricilor?

Cum ne calmăm furia cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?

Din nou, avem nevoie de cineva lipsit de apărare. Găsit punctul sensibil și… pac! Ne înfigem acul. Scoatem acul furiei din noi și îl înfigem în el. Cum? Prin agresivitate și violență. Și ce bine e după ce ne-am răcorit! Putem să învinovățim, să țipăm, urlăm, jignim, să înjurăm, să facem în toate felurile, sau să fim sadici, ironici, reci, lipsiți de compasiune, răzbunători. Putem să-l lovim unde îl doare mai tare. Și așa mai departe. Și, de multe ori, ne mințim că ce oferim noi e o pedeapsă. Care o să-l învețe minte.
Dar este asta o metodă bună de educare?

Ai țipat vreodată la cineva, ca să te simți mai bine, doar ca să îți dai seama apoi că nu avea nicio vină? Sau ai avut parte de un tratament agresiv (exploziv sau rece) fără să consideri că ai greșit cu ceva? E foarte posibil să fi tratat pe cineva ca pe o “păpușă voodoo” sau altcineva să te fi tratat pe tine așa. E foarte posibil să fi simțit că furia ta e foarte întemeiată în acele momente, când ai fost agresiv/ă sau celălalt să fi simțit același lucru, în raport cu tine. Dar care sunt consecințele? Cum l-ai făcut să se simtă? Sau cum te-ai simțit tu când ți s-a făcut acel lucru?

Cum arată furia exprimată sănătos?

Cum ne crisipim tristețea cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?

Și în acest caz: avem nevoie de cineva care să ne asculte. Cineva apropiat, care să nu poată să ne refuze. Și atunci putem să îi turnăm în cap toate tristețile noastre, fără să ne pese câtuși de puțin de capacitatea lui de înțelegere sau disponibilitatea de a ne ajuta. De starea lui de spirit. De vârsta sau rolul lui. Și nu e vorba așa de o dată, sau de două ori, în decurs de una sau două luni. E vorba de a face asta foarte des. Poate chiar zilnic.

Cu cât ne plângem mai mult, cu atât noi ne simțim mai bine și cei care ne ascultă mai prost. Mai ales că de multe ori nici nu vrem să schimbăm ceva, să găsim o soluție, sau să căutăm un ajutor specializat. Vrem doar să ne împărtășim tristețea. Doar că, ce se întâmplă este că noi ne simțim ceva mai bine la final, iar celălalt ceva mai trist.

Ai folosit vreodată pe cineva drept “păpușă voodoo” în acest fel? Sau simți că cineva te-a folosit așa? Sigur, ai putea crede că doar ai spus ce simți, sau celălalt doar a fost sincer. Dar ce se întâmplă când avem de-a face cu asta constant? Fără niciun remediu? Mereu totul e negru, fără speranță și trist? Sună a depresie, de fapt, și ar fi nevoie de un specialist.

E normal, totuși, să ne exprimăm tristețea față de ceilalți? Cu siguranță! Iar ea ar putea arăta în felul acesta:

Tristețea nu are nevoie de multe cuvinte atunci când vorbești despre ce simți cu adevărat.

Iar răspunsul care ajută, singurul care poate face asta este doar: Înțeleg că ți-e greu. 

Ceva de genul acesta. Poți întreba și: Cu ce te-aș putea ajuta? Uneori celălalt va ști să răspundă. Alteori nu va ști, dar tot îl vei putea ajuta dacă vei tăcea alături de el.

Propunerea mea, așadar, este să identificăm situațiile în care îl folosim pe ceilalți ca pe “păpuși voodoo” sau ceilalți ne folosesc pe noi și să încercăm să schimbăm ceva. Să ne apărăm sau să gasim o cale de a ne exprima emoțiile într-un mod sănătos. De asemenea, să vedem dacă nu cumva, uneori, ne folosim și noi pe noi ca pe niște păpuși… mai ales în ceea ce privește exprimarea furiei.

Cu toții, am fost, vreodată, păpuși la rândul nostru.

 

Nu o lua personal

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Poate ni s-a spus de multe ori:
“Hai măi, nu o lua și tu personal”, sau “Nu o lua personal, nu e despre tine” sau “Ce te ataci mă așa, glumeam, ho” și în același timp, în noi, țipa ceva: “Dar e despre mine! Cum adică nu e despre mine când mie mi-ai spus toate lucrurile alea îngrozitoare? Cum să nu mă simt atacat/ă când m-a atacat?”

Sau, de multe ori, nici nu ni se spune “Nu o lua personal/ nu te ataca așa”, noi oricum luăm acel lucru foarte personal și reacționăm în consecință: ca și când cineva ne-a tras o palmă – intrăm în defensivă sau atacăm la rândul nostru. Brusc, celălalt nu mai e un prieten, ci un dușman cu colți și gheare, de care trebuie să ne apărăm (prin justificări) sau pe care trebuie să-l nimicim (prin argumente tăioase, jigniri țipete, poate chiar bătaie). Dar ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici?

În pop-psychology se cheamă că am fost “triggered“:

“a trigger refers to something that affects your emotional state, often significantly, by causing extreme overwhelm or distress. A trigger affects your ability to remain present in the moment. It may bring up specific thought patterns or influence your behavior.”

În proper-psychology, avem de-a face cu un “flash-back“:

“a psychological phenomenon in which an individual has a sudden, usually powerful, re-experiencing of a past experience or elements of a past experience. These experiences can be frightful, happy, sad, exciting, or any number of other emotions. The term is used particularly when the memory is recalled involuntarily, especially when it is so intense that the person “relives” the experience, and is unable to fully recognize it as memory of a past experience and not something that is happening in “real time””

Sau, în alte cazuri: ne-au fost încălcate valorile personale. Să le luăm pe rând.

Having a Flashback

 

Când cineva țipă la noi (AȘA CUM FĂCEA MAMA) putem reacționa mult disproporționat față de situația curentă, fiindcă la emoțiile din prezent (frică/tristețe/furie) se adaugă cele adunate în trecut față de respectiva persoană de care ne aduce aminte, cu care îl identificăm acum pe cel din fața noastră. Iar el nu o să știe de ce am explodat (fiindcă a călcat din greșeală pe o mină care era deja acolo).

În momentul în care îl asemănăm pe cel din fața noastră cu mama/tata/bunica/colegul care se lua de mine, etc, putem ști că reacția noastră față de el este foarte probabil disproporționată într-un mod agresiv nejustificat. Prin urmare, este posibil ca el să pună un pahar de apă mai încolo și noi să explodăm: “Dar niciodată nu te gândești la nevoile mele! Pentru tine pur și simplu nu contez! Nu te gândești că aveam și eu nevoie de un pahar cu apă! Numai la tine te gândești! Ești fix ca…”.

Este posibil ca nici celălalt să nu fie foarte atent la nevoie noastre de obicei, dar nu într-o așa măsură încât să spunem că niciodată nu ar fi. De fapt, ce se întâmplă este că emoțiile din trecut se amestecă acum cu cele din prezent și imaginea celuilalt se va combina cu imaginea persoanei care ne-a rănit în trecut.

— Vezi aici cazurile în care poți să te îngrijorezi în mod justificat de comportamentul celuilalt (pentru cazurile în care nu flash-back-ul este de vină pentru stresul pe care îl resimți).–

Ce putem face? Să identificăm persoana din trecut care tot apare în prezent (fiindcă nu mereu ne este clar că cel din fața noastră seamănă cu altcineva) și să lucrăm în terapie pe relația cu acea persoană, pentru a elibera/ prelucra emoțiile asociate ei, ca ele să nu mai apară fără să vrem în prezent și să ne afecteze relațiile cu cei de acum, care poate că nu sunt, de fapt, așa de răi precum simțim atunci când ne luăm un “trigger”.

Încălcarea valorilor personale

 

Despre valorile personale am mai scris aici și aici. Așa cum spunea Harari:

“Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in people’s collective imagination.”
― Yuval Noah Harari, Sapiens: A Brief History of Humankind

Sistemul de valori a devenit noul ADN al omului: cultural și social. Astfel, nu ne mai simțim loiali doar față de familie, ci și fața de persoanele care împărtășesc același sistem de valori cu cel al nostru. De multe ori, sistemul de valori a devenit mai important decât familia. Ne împrietenim repede cu cei cu valori comune cu ale noastre și păstrăm distanța față de cei cu valori divergente. Putem inclusiv merge până la moarte pentru valorile în care credem.

Identificarea cu sistemul de valori pe care îl avem, credința în el ca în Dumnezeu, ca într-un Adevăr absolut și general valabil ne poate face foarte intoleranți la sistemele celorlalți de valori și ne poate face să luăm foarte personal lucrurile. Când cineva ne atacă sistemul de valori – prin a nu-l respecta/ urma sau prin a-l discredita avem senzația că ne-a atacat pe noi (identitatea noastră) și intrăm automat în defensivă sau atac. Mai ales dacă cine face asta este cineva care ne este foarte apropiat, de la care aveam așteptarea că este “în tribul nostru”, cu care e nevoie să cooperăm pentru anumite proiecte comune, sau de care ne simțim dependenți în orice fel: emoțional/ financiar, etc.

Valorile care polarizează cel mai mult de obicei indivizii sunt:

  • Conservator (tradiționalist/ convențional)/ Liberal (progresist/ nonconformist)
  • Altruist (empatic/ etic)/ Egoist (pragmatic/ distant)
  • În căutare de Siguranță (responsabilitate, protecție) / Libertate (spontaneitate, hedonism)
  • Pesimist (anxietate, depresie)/ Optimist (cu fobie de frică sau tristețe)
  • Rezervat (neîncrezător în ceilalți)/ Deschis (sincer, prietenos)

O teoretizare bună a valorilor putem vedea aici:

Pe măsură ce cunoaștem mai multe despre valori vom vedea însă cât de subiective sunt ele. În niciun caz nu reprezintă adevărul absolut și general valabil, ci doar concluziile la care am ajuns fiecare în urma experiențelor personale din viață. Și fiecare din ele poate oferi unele beneficii și veni la pachet cu unele neplăceri (mai ales atunci când le adoptăm în mod extrem). Astfel, ele sunt relative, depind de perspectiva fiecăruia.

Credința în valorile personale ca într-o religie monoteistă se cheamă fanatism și duce la multă agresivitate față de cei de alte religii, sau față de cei agnostici/ atei (cei care își pun mereu sub semnul întrebării propriile valori, sau care nu se identifică prea mult cu nicio valoare – încearcă să ia de la fiecare ce are mai bun, ori care își dau seama că nicio valoare nu poate avea răspuns pentru toate problemele vieții).

Cu cât ne identificăm mai mult cu propriile valori cu atât vom fi mai intoleranți, vom coopera mai puțin (cu cei din afara cercului nostru) și vom lua lucrurile mai personal când ele sunt puse la îndoială de cineva din afară.

Ce putem face? Să citim mai mult despre valorile personale, să ne gândim care sunt valorile noastre și cum le-am obținut, să ne gândim care sunt avantajele și dezavantajele pe care ni le aduc, să încercăm să identificăm valorile celor apropiați, cum s-au format ele și care sunt avantajele și dezavantajele pe care le au și ei în urma lor, să ne gândim atunci când avem un conflict care sunt valorile care s-au încălcat (dacă e cazul/ dacă nu e vorba de flash-backs sau abuz) și, după ce ne-am calmat, să discutăm despre ele.

Succes!

Cum îti dai seama că ai găsit un terapeut bun

Posted by admin on in Dezvoltare personală

M-am gândit să scriu acest articol în urma unor discuții cu persoane care au spus că au încercat terapia și nu a funcționat pentru ei, sau care au rămas cu o impresie proastă legată de terapeuți în urma contactului cu ei.

Experiența mea legată de terapeuți este următoarea:

  • am încercat aproximativ 6-7 terapeuți pentru dezvoltarea mea personală (până să găsesc 2-3 potriviți)
  • am participat la mai multe workshopuri ținute de alți terapeuți
  • am cunoscut aproximativ 20-30 de terapeuți în perioada în care căutam colaboratori pentru școala pentru părinți pe care voiam să o dezvolt
  • am cunoscut mai mulți terapeuți în cadrul Masterului de Psihoterapii Cognitiv-Compotamentale pe care l-am urmat și în Asociația Choice, unde am activat

În primul rând, de câte ori mă gândesc la acest subiect, îmi revine în minte terapeutul din Joker:

Joker: o persoană extrem de traumatizată, on the edge, vine la terapie ca ultim resort și întâmpină (chiar și aici) o persoană care nu reușește să îl înțeleagă. Cred că e ca și când ai încercat tot ce se poate, ai eșuat și te mai agăți de ultimul colac de salvare (terapeutul), care te dezamăgește și el. Înseamnă că nu mai ai altă șansă: decât să te îneci.

Terapeutul: de observat cabinetul ei – complet neprietenos, încărcat, plin de obiecte și praf, întunecat (așa cum era și lumea de afară, New Yorkul), un loc care transmite negativitate, lipsă de speranță, apăsare. De observat și atitudinea ei: rece, superioară, detașată, lipsită de empatie. De observat și poziția de autoritate: din spatele biroului, ca o funcționară.

Ca să nu ajungem aici, cred că e foarte important să keep in mind următoarele:

  1. Nu toți terapeuții sunt buni // Există și terapeuți buni
  2. Nu toți terapeuții buni sunt potriviți pentru noi // Există și terapeuți potriviți pentru noi

Să le luăm pe rând:

Nu toti terapeutii sunt buni // Există și terapeuti buni

Ce înseamnă că nu toți terapeuții sunt buni? Cum ne dăm seama dacă terapeutul meu e bun sau nu? Adică dacă are atestat de psihoterapeut nu înseamnă automat că e bun?

Să ne înțelegem:

  • Facultatea de psihologie și un Master de psihoterapie pot fi făcute doar cu abilități academice (poți citi, scrie, învăța, urma reguli)
  • formarea în psihoterapie o termini oricum
  • orele de dezvoltare personală pot fi făcute mai mult sau mai puțin angajat/ profund
  • interviul de acces in Colegiul Psihologilor este din păcate superficial și nu implică o testare psihologică/ aptitudinală amănunțită

Astfel că, toate cele de mai sus ajută, dar nu definesc un psihoterapeut bun. Toate cele de mai sus pot doar să ofere informații și tehnici de psihoterapie. Dar ce face un psihoterapeut să fie bun? Părerea mea, din experiența pe care o am:

  1. Empatia: să poată fi în contact cu emoțiile lui, ca să ajungă să fie în contact cu ale tale (să te facă să te simți înțeles)
  2. Gândirea critică: să poată discerne argumentele logice de pseudoștiință în ceea ce privește psihologia (fiindcă există multă literatură sau studii, nu toate întemeiate/ corect realizate), să aibă o gândire cât mai lipsită de biasuri, sau să fie conștient de cele pe care le are, să poată prinde rapid argumentele clientului și să formuleze argumente logice (să îți provoace gândirea logică)
  3. Travaliul personal: adică să fi făcut destulă terapie personală încât să își cunoască bine toate traumele și să fi rezolvat marea lor majoritate, să fie o persoană cât mai echilibrată emoțional, cu o viață cât mai împlinită și fericită (să fie un model bun/ să aibă experiența procesului terapeutic pe care îl propune)
  4. Creativitatea: să te ajute să vezi lucrurile din noi și noi perspective și să poată să îți ofere exerciții personalizate, care să te ajute să depășești problemele pe care le ai (să te ajute să experimentezi lucruri noi într-un mod în care te simți în siguranță)
  5. Cunoștințele: să știe cât mai multe lucruri teoretice și să fi citit multe studii și meta-analize, să aibă o paletă largă de tehnici la îndemână (să te învețe lucruri noi din zona psihoeducației)
  6. Focalizarea pe obiective: să nu uite de unde ați plecat și unde vreți să ajungeți, să nu se lase pierdut sau păcălit de un client evaziv sau care disociază, să se întoarcă de fiecare dată la obiectivele pe care le aveți (să te ajute să progresezi spre obiectivele tale)

Cam astea ar fi primele care mi se par extrem de importante (niciuna din cele de mai sus nu ar fi ok să lipsească). Și cred că pot fi observate din prima sau a doua ședință, așa că, din perspectiva mea, dacă nu există urmă de ele de la început recomand schimbarea terapeutului. Mai ales dacă:

Care cred că sunt lucrurile care justifică întreruperea ședinței în mijlocul ei și încheierea terapiei, din perspectiva mea:

  • dacă terapeutul este rasist/ bigot/ homofob/ misogin, etc
  • dacă face victim blaming (tu ești de vină că ai fost bătută fiindcă ai ridicat vocea)
  • dacă se enervează pe tine și te ceartă/ devine agresiv
  • dacă se dă la tine
  • dacă nu răspunde la întrebările pe care i le pui/ e evaziv/ ți se pare nesincer (de exemplu dacă ascunde faptul că nu știe ceva/ nu recunoaște că nu știe)
  • dacă îți propune tehnici mistice/ oculte cu credința că ele ajută în sine și nu că ar fi doar o formă de Placebo
  • dacă uită de ședință/ întârzie repetat/ încurcă anumite date despre tine/ e dezorganizat
  • dacă îți vorbește des și foarte mult despre viața lui personală, de parcă te-ar folosi pe post de terapeut
  • dacă îi spui ce te deranjează la relația voastră terapeutică și nu ia în considerare feedbackul tău

Cam așa, din perspectiva mea. E important să ne dăm seama că psihoterapeuții sunt și ei oameni, nu zei, și că psihologia nu e o știință exactă, ci depinde mult de personalitatea terapeutului. Mai ales că un mare impact în succesul terapiei e constituit de relația terapeutică, care poate deveni un model pentru relația cu sine sau cei din jur.

Nu toti terapeutii buni sunt potriviti pentru noi // Există și terapeuti potriviti pentru noi

Să spunem că am bifat toate calitățile de mai sus și nu avem niciunul din defectele menționate anterior și totuși simțim că terapia nu ne ajută cu nimic. Ne simțim înțeleși, terapeutul are gândire critică, și-a urmat travaliul personal, e creativ, are cunoștințe, e focalizat pe obiective… și totuși nu merge. Există mai multe motive aici:

  • facem un transfer puternic: de la unul din părinți față de care avem o aversiune puternică asupra terapeutului (poate fi legat de o asociere de gen, sau de autoritate)
  • avem de-a face un un terapeut supra-specializat pe un anumit tip de terapie, pe care am practicat-o deja cu altcineva sau singuri și nu ne-a ajutat
  • terapeutul respectiv nu a depășit încă propria traumă care este similară cu a noastră
  • practică anumite reguli față de care avem o aversiune foarte mare/ ne încalcă anumite valori (poate fi legat de durata ședințelor/ costul lor/ necesitatea temelor pentru acasă, etc)
  • are un ritm personal prea rapid sau prea lent, pentru capacitatea noastră de schimbare
  • crede cu sinceritate într-un set de valori ce se află la polul opus față de setul nostru de valori (ex: el consideră că e bine să fii conformist, noi că e bine să fii cât mai liber, etc.)
  • avem o problemă specifică cu care nu are deloc experiență/ despre care nu a studiat foarte mult (ex.: tulburări alimentare)

Mai pot fi probabil și altele. În orice caz, ca într-o relație de cuplu, sau de muncă: celălalt poate să nu fie bun în sine (violent/ agresiv/ lipsit de empatie, etc) sau poate să nu fie bun pentru noi (nu ne potrivim, dar el se potrivește cu alți clienți, iar noi cu alți terapeuți).

Întrebarea, în acest caz, este: să adresăm în cadrul terapeutic aceste diferențe și să încercăm să le depășim (fiindcă dacă e un terapeut bun va putea face asta), sau, mai simplu, să ne oprim și să căutăm pe altcineva? De multe ori cineva cu valori diferite de ale noastre ne poate aduce o perspectivă interesantă, de ajutor, pentru a ne echilibra, sau dacă depășim împreună dificultățile procesul acesta poate fi valoros în sine.

Părerea mea este că dacă sunt doar câteva diferențe este util să le discutăm și depășim împreună, iar dacă sunt prea multe – putem să schimbăm, până găsim pe cineva și bun și potrivit. Important este să nu ne pierdem speranța: oameni competenți și potriviți pentru noi sigur se vor găsi, așa cum se găsesc pentru noi și parteneri, colegi, șefi, prieteni apropiați. Cu toții avem nevoie de mai multă înțelegere, conștientizări, perspective noi, mai puține biasuri, mai multă compasiune de sine, mai puține frici, mai mult curaj și fericire.

Experiența voastră care este? Voi ce considerați a fi cel mai important?

“Nu există” sau măsura standardelor tale

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Fiecare are diferite standarde: despre cum să se poarte ceilalți cu el, despre ce i se pare sau nu permis să facă în public sau cu sine, despre ce salariu să primească și modul în care să trăiască. Poate v-ați uitat uneori la alți oameni și ați zis: “Eu niciodată nu aș putea!” – indiferent că ar fi vorba de acceptarea unui anume tip de partener, de a face un anumit tip de job sau de a ieși din casă fără unghiile făcute.

“Nu există așa ceva.” reprezintă limita noastră. Linia pe care o trasăm între acceptabil și neacceptabil.

Consider că este foarte interesant să ne dăm seama unde se află limita noastră în diferite domenii cheie ale vieții și să analizăm dacă ea nu cumva e prea sus, prea jos, sau e ok – ne face bine. Prea sus ar însemna că avem standarde prea înalte, prea jos – prea joase și tocmai bine: standarde potrivite, care ne duc la a avea o viață bună.

Vorbeam de curând cu prietena mea despre zilele de concediu și zilele libere, iar eu am zis: “Da, dar uneori se suprapun” și ea a zis: “Și ce dacă? Dacă pică în weekend unele zile naționale o să le iau în altă zi – nu există (altă variantă)”.

Sau, vorbeam cu o clientă de faptul că mama ei i-a zis să îi împrumute mașina unei prietene de familie și ea a zis “Nu, nu există!”.

Alteori, aceiași oameni pot face lucruri care pentru tine nu există: de exemplu, aceeași prietenă de mai sus poate să continue să vorbească lucruri administrative cu mama ei, deși au multe subiecte emoționale nerezolvate. Pentru mine nu există așa ceva: ca să putem continua comunicarea am nevoie să vorbim tot ce a rămas nerezolvat în trecut, sau măcar să facem un plan despre când putem vorbi despre acele lucruri.

Sau, aceeași clientă de mai sus a fost de acord să mențină timp de 3 ani o relație neasumată oficial în public, iar pentru mine acest lucru nu există.

Și așa mai departe.

Vi s-a întâmplat să vă uitați la cineva apropiat și să spuneți despre partenerul lui/ei că pentru voi “nu există” (să vreți vreodată să fiți în relație cu acel gen de om)?

De exemplu, pentru mine ar fi cineva de genul acesta (nu e singurul exemplu, dar e unul reprezentativ):

Am pus ambele clipuri pentru a observa cum undeva între ele a învățat că dacă râzi mereu când ești filmat ai mai mult succes 😀 – ceea ce a făcut apoi în toate clipurile, în care vorbește râzând indiferent ce spune și de obicei nu spune nimic amuzant. Pentru mine genul afacerist/ pickup artist/ guru, sau persoanele spirituale sunt “No-No”. Pentru alții în schimb sunt “Yes-yes”

Unde tragi linia între acceptabil și neacceptabil în ceea ce privește:

  • Împlinirea viselor pe care le ai
  • Casa în care locuiești
  • Modul în care arăți
  • Relațiile pe care le ai cu ceilalți
  • Modul în care se poartă ceilalți cu tine
  • Genul de persoană care este partenerul tău
  • Implicarea ta socială
  • Țara în care vrei să locuiești
  • Educația ta
  • Salariul pe care îl ai/ beneficiile de la job/ tipul de job
  • Sănătatea ta
  • etc.

?

De ce e important să ne cunoaștem standardele? Fiindcă, așa cum spuneam mai sus unele ne duc spre o viață mai grea, altele spre o viață mai ușoară, unele la sănătate, succes, fericire, altele la opusul lor. Uneori pot fi prea sus (și atunci nu le putem atinge), alteori pot fi prea jos (și acceptăm lucruri care ne fac rău).

E important să vedem că fiecare are standarde diferite și putem învăța din standardele celorlalți. Pentru a ne schimba standardele (a le coborî sau urca) avem nevoie să vedem cum s-au format in the first place. Poate le-am adoptat prin imitație de la părinții noștri. Poate ni s-a transmis că doar atât merităm sau că nu suntem good enough până nu sărim sus de tot. De multe ori poate am fost chiar victimele moving the goalposts.

În orice caz, e important să ne dăm seama că:

  • merităm un partener/ parteneră/ prieteni/ familie apropiată care să ne facă să ne simțim bine, în siguranță, iubiți, respectați, apreciați, ascultați, înțeleși, doriți (în sensul că abia așteaptă să petrecem timp împreună) și noi să simțim aceleași lucruri față de ei
  • merităm o carieră care să ne împlinească – să ne placă ce facem, oamenii cu care lucrăm și să primim și destui bani pentru munca noastră + beneficii – fair amount
  • merităm să fim sănătoși, să ne placă cum arătăm, ce știm, cum ne simțim: să ne uităm și să vorbim cu blândețe cu noi, să ne aranjăm, să ne simțim bine în corpul nostru și cu mintea noastră, să ne oferim the right amount of stimulation & relaxation

Orice altceva ar fi util să “nu existe“.

Voi ce ziceți? Limitele voastre unde sunt? Cum au ajuns acolo? Sunt prea jos sau prea sus? Cum le puteți aduce la un nivel care să vă facă viața mai bună?

Și dacă? Sindromul de stres post-traumatic

Posted by admin on in Dezvoltare personală

În cele ce urmează vă voi spune o poveste personală.

Anul trecut (2021) am finalizat Masteratul în Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale.

El reprezintă în același timp și formarea în psihoterapia cognitiv-comportamentală în care pot să mă certific după terminarea studiilor (ca să devii psihoterapeut ai nevoie de o facultate acceptată de Colegiul Psihologilor, un master și o formare (uneori cele două pot coincide), plus 250 ore de dezvoltare personală cu un psihoterapeut cu aceeași formare ca a ta) – după terminarea Facultății de Filosofie și a dezvoltării personale (2023).

La acest Masterat (și implicit formare) am învățat foarte multe lucruri despre:

  • anxietate
  • depresie
  • tulburări de personalitate

Există două sisteme de clasificare a afecțiunilor psihologice:

Aici se găsesc toate – mult mai multe decât cele despre care am învățat cu precădere. Totuși, cele mai întâlnite sunt:

  • tulburările afective (anxietate, depresie, tulburare bipolară)
  • tulburările de personalitate (borderline, narcisică, histrionică, obsesiv-compulsivă, schizoidă, schizotipală, paranoidă, antisocială, evitantă, dependentă, pasiv-agresivă, depresivă, sadică)
  • tulburarea obsesiv-compulsivă
  • sindromul de stres post-traumatic

Mai sunt, cum spuneam, și altele, cum sunt tulburările de alimentație (anorexie, bulimie, etc), tulburările de somn (insomnie), dismorfia corporală, disforia de gen, schizofrenia, autismul, dependențele, etc

Ce se întâmplă totuși, în mod ciudat, este că:

  1. Atunci când faci o anamneză (afli tot ce s-a întâmplat în viața clientului, care să fi declanșat tulburările respective) afli că de cele mai multe ori au trecut prin tot felul de abuzuri mai mari sau multe mai mici și le lipsește educația psihologică, sau cunoștințele despre erorile logice, astfel că au extras de obicei din evenimente marcante concluzii eronate (au făcut generalizări, sau personalizări, etc) – de obicei fiindcă așa li s-a zis că stau lucrurile, asta au reușit să înțeleagă, cu informațiile pe care le aveau la îndemână, sau așa gândeau și adulții din jur, lipsiți de logică și empatie.
  2. Se transmite în literatură ideea că afecțiunile psihice sunt ale persoanei, ca făcând parte din ea, nu ca fiind o reacție a unor factori exteriori (ca și când ar fi mereu o boală auto-imună, sau de tip cancer, diabet, etc., nu ca și când ai o reacție fizică la un patogen exterior – bacterie/ virus/ parazit/ traumatism/ obiect străin). Astfel că tratamentul TCC se bazează în principal pe convingerea persoanei să nu se mai atace singură, mai puțin pe identificarea factorului exterior și neutralizarea lui.

Reluând, pe scurt:

  • toți pacienții au trecut prin diferite forme de abuz și le-au lipsit modelele bune
  • se pune mai mult accentul pe abuzul interior (credințe disfuncționale, critică de sine, compotament evitant, auto-agresiv, etc) decât pe cel exterior (abuzurile suferite)

Această situație seamănă foarte mult cu situația în care cineva ar fi victima unei agresiuni pe stradă (agresată verbal, fizic) și atunci când ajunge plină de vânătăi, plângând, la medic și psiholog ei să se concentreze doar pe modul eronat în care victima gândește și se comportă (e foarte tristă, speriată, evită să meargă pe stradă singură sau noaptea, sau chiar să iasă din casă) și nu face nimeni nimic să prindă agresorul și să îl pedepsească: nu se depune plângere, nu se implică poliția, nu se face nicio anchetă.

Hai să vorbim puțin de sindromul de stres post-traumatic

Conform definiției, acesta este:

“a mental and behavioral disorder that can develop because of exposure to a traumatic event, such as sexual assault, warfare, traffic collisions, child abuse, domestic violence, or other threats on a person’s life.

Symptoms may include disturbing thoughts, feelings, or dreams related to the events, mental or physical distress to trauma-related cues, attempts to avoid trauma-related cues, alterations in the way a person thinks and feels, and an increase in the fight-or-flight response. These symptoms last for more than a month after the event. Young children are less likely to show distress but instead may express their memories through play. A person with PTSD is at a higher risk of suicide and intentional self-harm.

Those who experience prolonged trauma, such as slavery, concentration camps, or chronic domestic abuse, may develop complex post-traumatic stress disorder (C-PTSD). C-PTSD is similar to PTSD but has a distinct effect on a person’s emotional regulation and core identity.

The DSM-5 divides PTSD symptoms into four categories:

Intrusion

  • Reoccurring, involuntary, and intrusive upsetting memories of the event
  • Repeated upsetting dreams related to the event
  • Dissociation (for example, flashbacks, feeling as though the event is happening again)
  • Strong and persistent distress to cues connected to the event that are either inside or outside of the body
  • Strong bodily reactions (for example, increased heart rate) when reminded of the event

Avoidance of thoughts and behaviors

  • People with PTSD may avoid people, places, conversations, activities, objects, or situations that bring up memories of the event.
  • They may also avoid thoughts, feelings, or physical sensations that recall the event.

Negative changes in thoughts and mood

  • Inability to remember an important aspect of the event
  • Persistent and elevated negative evaluations about oneself, others, or the world (for example, “I am unlovable,” or “The world is an evil place”)
  • Elevated self-blame or blame of others about the cause or consequence of the event5
  • Loss of interest in previously enjoyable activities
  • Feeling detached from others
  • Inability to experience positive emotions (for example, happiness, love, joy)

Changes in arousal and reactivity

  • Difficulty concentrating
  • Heightened startle response
  • Impulsive or self-destructive behavior
  • Irritability or aggressive behavior
  • Problems sleeping

Dacă ne uităm bine la simptomele de mai sus vedem că sunt similare cu cele ale tulburărilor afective și de personalitate, cu diferite concretizări la fiecare, coping mechanisms.

Și dacă?

Și dacă majoritatea problemelor psihologice ar trebui să intre, de fapt, sub umbrela sindromului de stres post-traumatic (de multe ori fiind reacție chiar la o traumă prezentă, nu trecută) și ar fi mult mai util să ne concentrăm pe identificarea abuzului și oprirea sau pedepsirea lui (dacă s-a întâmplat în trecut), purtându-ne cu clienții pe care îi avem la fel cum ne-am purta cu victimele unei agresiuni stradale, cu un veteran de război, sau cu victima unui viol – avem în față o persoană bătută, nu una ce suferă de o boală auto-imună (fiind responsabilitatea ei să dezvolte anticorpi mai deștepți).

O mică schimbare de perspectivă.

Cum să-ti calmezi sperietoarea

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Fiecare dintre noi avem o sperietoare în interior.
Apare de fiecare dată când suntem într-o situație nouă, de care ne e frică. Simțim că nu ne putem descurca și atunci apar tot felul de gânduri: “Dar dacă?…”, “dacă o să iasă rău?”/ “dacă o să mă părăsească?”/ “dacă o să râdă toți de mine?”/ “dacă o să mă împiedic?”/ “dacă o să mă încurc?”/ “dacă cânt fals?”/ “dacă o să pățească ceva?” dacă, dacă, dacă. Ceea ce e urmat de obicei de un film de groază, în care frica se materializează. Parcă vezi cum o să fii respins/ o să pici examenul/ o să pățești un accident/ o să…

Seamănă întrucâtva cu ea:

De unde vine ea?

Pei ia să vedem: pe cine știi că vorbea într-un fel asemănător?
Sperietoarea interioară poate fi reprezentarea vocii unei persoane cu care am crescut și care ne vorbea într-un mod asemănător. Încerca să ne apere de pericole (așa cum agricultorii vor să apere grâul de păsări). “Nu umbla noaptea pe străzi”/ “Trage fusta în jos”/ “Ce să cauți tu acolo?”/ “Să nu te faci de râs”/ “Dar ce o să spună lumea?”/ “Vino încoa că îi deranjezi pe domnii”/ “Nu fugi că o să cazi”/ “Trebuie să înveți să nu rămâi pe străzi”/ “Dacă mergi la mare să nu intri în apă, că sunt valuri mari și să nu stai la soare că faci cancer de piele”/ …etc.

Sau ce lucruri grave ai pățit? Ce pericole reale a trebuit să înfrunți? (tu, sau cineva apropiat)
Sperietoarea interioară poate fi și rezultatul unei calamități prin care ai trecut (poate păsările ți-au distrus recolta într-un an și nu ai mai avut ce să mănânci și de atunci faci tot ce poți ca să nu mai treci prin asta. Așa cum o persoană cu PTSD evită anumite persoane sau situații care îi amintesc de trauma prin care a trecut.

De ce se poartă așa?

Când te simți la fel de neajutorată ca o găină în fața unei vulpi înfometate nu ai cum să simți altceva decât frică. 

O găină nu poate fugi prea repede, nu poate zbura, ciocul și ghearele ei nu sunt prea puternice. În plus, e mică și nu are nicio armură: e acoperită de pene moi și fulgi.

Așa cum când ai un ciocan în mână totul în jur seamănă cu un cui, așa și când te simți ca un pui neajutorat vezi în jur numai pericole.

Cum o putem calma?

Prin a o ajuta să se protejeze și înarmeze. Prin a o ajuta să gândească rațional și logic. Prin a crea împreună mici experimente care să îi verifice ipotezele (scenariile negative).

1.Cât de întemeiată e teama ta? Te confrunți cu un pericol real?

Uneori ne putem da seama imediat de asta, dacă analizăm puțin, alteori chiar nu știm. Când nu știm ce putem face? Putem să ne informăm, să îi întrebăm pe alții, să așteptăm să vedem ce se întâmplă.

2.Dacă teama ta e întemeiată: cum te poți pregăti, pentru a-i face față mai bine?

Poate poți învăța ceva nou, face o strategie, cere ajutorul, etc.

Cum ne putem proteja și înarma?

Din punctul de vedere al protecției un scut este mai util decât o armură, fiindcă pe el îl poți ridica și da jos imediat, în funcție de nevoi. O armură se pune greu și se dă jos la fel de greu, poate fi menținută în situații în care nu e nevoie de ea (să fii retras, închis, deși ești alături de oameni pașnici, care te iubesc).

Să îți pui un scut înseamnă să te aperi, verbal, atunci când cineva te atacă verbal. Atunci când învățăm să răspundem oricărui lucru care ne deranjează din partea celorlalți, să fim sinceri, să ne susținem adevărul, identitatea, să punem limite, să spunem ce ne deranjează civilizat: atunci începem să ne simțim mai puternici.

Ce înseamnă să ne înarmăm? Înseamnă să învățăm să negociem, convingem și genera empatie în ceilalți mai bine.

Cum putem gândi mai rațional și logic?

Identificând dacă nu cumva avem distorsiuni cognitive în ceea ce credem:

Cum putem crea experimente prin care să ne testăm ipotezele?

Ne e frică să vorbim în public? Putem începe prin a pune întrebări din public, a ține mini-cursuri pentru un prieten, apoi mai mulți, și tot așa. Și vedem dacă ipoteza noastră că o să ne descurcăm oribil este întemeiată. Ne e teamă să cunoaștem oameni noi? Putem merge la un eveniment de socializare mai mic, unde toată lumea vrea să cunoască oameni noi și să se joace un joc. Și așa vedem dacă ipoteza noastră se confirmă sau nu: chiar o să se simtă deranjați ceilalți dacă vorbesc cu ei/ nu o să am nimic interesant de spus?

Și, cel mai important:

E normal să simți teamă în situațiile noi. Asta nu înseamnă că nu o să te descurci. Am încredere în tine că vei lua cele mai bune decizii și că vei învăța din eșecuri, dacă se întâmpla ca ele să intervină.

Avem nevoie de sperietoare atunci când avem de-a face cu pericole reale. Uneori suntem în situații grave: observăm simptomele unei boli/ ale unei relații toxice, etc, și e nevoie să ne panicăm pentru a face ce e nevoie ca să ne fie bine. Nu avem însă nevoie de o sperietoare care sună alarma la fiecare bătaie de vânt. Avem nevoie de o sperietoare atentă, logică, înțeleaptă. Una cu creier 😀 (pentru cine a citit Vrăjitorul din Oz).

Cam așa. Ce zici?