Iubire de sine în sus, iubire de sine în jos, dar ce înseamnă mai exact? Și cum se face?
Am adunat mai jos câteva trăsături pentru cele 3 modalități prin care ne putem raporta la noi înșine. Sunt exact aceleași moduri în care ne putem raporta și la ceilalți: la ură ar intra persoanele pe care le disprețuim, la indiferență cele cu care nu prea ne vedem, la iubire prietenii, familia apropiată, persoanele pe care le apreciem – cei care ne plac, pe care vrem să-i ajutăm, cu care vrem să petrecem timp, care ne sunt dragi:
| Ură de sine | Indiferență de sine | Iubire de sine | |
|---|---|---|---|
| Focus | Intern | Extern | Intern și Extern |
| Atitudine | Agresiv | Pasiv | Asertiv |
| Stil | Autoritar | Neglijent, Permisiv | Autoritativ |
| Imagine | “Sunt urât/ prost/ incapabil” | “Nu mă cunosc/ nu mă interesează” | “Sunt drăguț/ deștept/ abil/ mă descurc” |
| Discurs interior | Critic, perfecționist, se învinovățește și pedepsește | “Nu mă gândesc la mine” | Înțelegător, încurajator, învață din experiențe și se susține |
| Împlinirea nevoilor și dorințelor | Nu/ împlinirea dorințelor autodistructive | Nu/ uneori | Da |
| Dependențe | Da | Uneori | Nu |
| Petrec timp cu mine | Da, dar mă chinui | Nu | Da, și îmi fac bine |
| Standarde legate de ceilalți | Caut persoane care îmi fac rău | Nu mă apropii/ accept persoane care îmi fac rău | Caut și accept doar persoane care îmi fac bine |
| Când se întâmplă ceva rău | “E doar vina mea” | “Nu-mi pasă prea mult” | “Îmi pare rău și încerc să învăț din asta” |
| Când se întâmplă ceva bun | “E doar o întâmplare/ am avut noroc/ o să urmeze ceva rău” | “E ok/ nu e rău/ se putea și mai bine” | “Mă bucur și simt mândrie dacă am contribuit” |
În general, oamenii care se urăsc au un discurs foarte critic și agresiv cu privire la ei înșiși, depun un efort special să se învinovățească, pedepsească (cu privire la trecut), își pun multe limite, își impun lucruri grele/ greu de atins, își arată neîncredere, se descurajează, crează cele mai negative scenarii (cu privire la viitor) și nu simt aproape deloc prezentul.
Sunt focalizați în majoritatea timpului pe ei înșiși: ce simt (de obicei emoții negative, datorită tuturor gândurilor critice, acuzatoare) – nu reușesc să-și arate empatie nici lor, nici altora. Pot fi de multe ori agresivi și cu ceilalți, lipsiți de îngăduință așa cum sunt și față de sine. Legat de imaginea de sine: se focalizează doar pe ce nu le place, au impresia că nu pot schimba nimic, sau foarte greu, sau schimbă mereu ceva legat de ei, ca să ajungă la o perfecțiune închipuită și imposibil de atins. Iau decizii în defavoarea stării lor de bine și pot ajunge să se gândească și la sinucidere.
În discursul lor interior apar frecvent fraze de genul: Nu sunt destul de bun/ă, nu sunt important/ă, nu o să reușesc, nu contez, merit să mi se întâmple lucruri rele, sunt dezamăgit/ă de mine, etc. Pot suferi de depresie, anxietate, pot fi sadici, antisociali sau dependenți.
Oamenii indiferenți față se sine sunt în general cei care uită de sine: cei care muncesc foarte mult, se lasă absorbiți mereu de ceva exterior, care fug de gândurile lor, de a sta cu ei. Se neglijează, uită să mănânce/ să doarmă. Sunt cei care se sacrifică pentru ceilalți – la job sau acasă, sau cei care se lasă în voia dorințelor de moment, cei care “trăiesc prezentul”, fără a se gândi dacă ceea ce fac îi ajută de fapt sau nu.
Sunt cei care îi pun pe alții pe primul loc, sau pe ei înșiși, dar într-un mod în care parcă sunt pe pilot automat, fără să reflecteze la ceea ce fac. Focusul lor este exterior: să muncească/ să demonstreze, sau să cucerească/ să consume, etc. Nu-și pun prea multe întrebări profunde despre ei, lume, ceilalți, viață în general, mai degrabă acționează direct și nu suportă să stea degeaba.
Pot arăta empatie altora, dar de multe ori este vorba de una falsă, legată de ce proiectează ei că ar avea ceilalți nevoie, decât de nevoile lor reale. Se consideră capabili, ceea ce îi determină să facă foarte multe lucruri, dar nu se bucură de reușite, astfel că sunt într-o goană continuă. Sunt genul care pot ajunge la burn-out foarte ușor, sau pot avea tulburare narcisică de personalitate.
Oamenii care se iubesc pe sine în primul rând vorbesc frumos cu sine și despre sine, legat de trecut – învață lecții, legat de prezent – se bucură de moment, legat de viitor – fac planuri și strategii, dar unele destul de flexibile pentru a lăsa loc adaptării.
Se tratează și pe sine și pe ceilalți cu empatie, își dau voie să facă ce le place și le face bine în același timp, au grijă de corpul, mintea și viitorul lor, iau decizii care îi ajută, se înconjoară de oameni care le fac bine, își apără drepturile, mențin un echilibru între reguli și libertate, construiesc și urmează o strategie, dar nu cu obsesie, ci cu grație, flexibilitate, pot fi spontani și creativi, sociabili, au standarde înalte și realiste, nu de perfecțiune obiectivă, ci de frumusețe subiectivă, le place să învețe, să reflecteze, să se dezvolte.
Focusul lor este deopotrivă intern – pe ceea ce simt și gândesc și extern – pe ceilalți și lume, pot arăta empatie adevărată și sunt altruiști. Sunt oameni fără tulburări afective sau de personalitate, care se pot declara fericiți, iar emoțiile negative apar preponderent doar în situațiile excepționale, când sunt cu adevărat justificate (tristețea – când suferă o pierdere, furia – când suferă o nedreptate, frica – când au de-a face cu ceva periculos).
Bineînțeles, nimeni nu e alb sau negru. Oamenii pot experimenta stările de mai sus pe un gradient și pot avea manifestări de ură de sine uneori, alteori de indiferență și alteori de iubire. Sunt și unii oameni la câte o extremă: care toată ziua se critică, care fac mereu activități astfel că uită de sine, sau care își arată iubire și respect majoritatea timpului. Ce putem noi face este să luăm tabelul de mai sus ca pe un instrument prin care să ne vedem mai bine pe noi înșine și să vedem cam ce obișnuim să facem. Apoi, dacă vrem, să schimbăm ceva, să adoptăm mai mult din categoria iubire de sine, așa cum putem – singuri, sau cu ajutorul unui specialist care să ne ghideze, pentru un timp.
Iubirea de sine e ca un limbaj, din punctul meu de vedere, sau ca o abilitate ce poate fi exersată. Putem vedea cum limbajul critic, lipsa lui sau cel iubitor mimează aproape cu desăvârșire pe cel al părinților noștri – noi doar l-am preluat. Nu e păcat să continuăm să vorbim o limbă care nu ne face bine, doar fiindcă e limba maternă, când putem învăța o limbă nouă acum, că ne-am făcut mari? E ca și când limba urii de sine conține doar înjurături și blesteme, iar cea a iubirii de sine vrăji bune, care ne fac viața mai frumoasă – de ce să nu profităm de ele?
Iubirea de sine poate începe cu un jurnal sau cu o ieșire în oraș de unii singuri: prima oară, ca să iubim pe cineva, e nevoie să-l cunoaștem. Apoi, poate continua cu iertarea – pentru trecut, exercițiul de a simți prezentul și abilitatea de a ne uita la viitor ca un strateg: Ce mai putem învăța? Cine ne poate ajuta? Ce planuri putem face? Ce vrem să obținem? Apoi, poate continua cu cele 5 limbaje ale iubirii pe care le exersăm zilnic, în legătură cu noi (timp petrecut împreună, vorbe frumoase, atingeri, cadouri, servicii pe care ni le facem). Iubirea de sine se învață și duce la o stare de fericire constantă. Fiindcă cui nu-i place să locuiască cu cineva pe care-l admiră?