De curând am descoperit psihoterapia centrată pe persoană, după o discuție pe care am avut-o cu cineva despre “a da soluții” în cabinet. Eu susțineam că nu este în regulă să facem asta și cealaltă persoană mi-a zis “dar știai că există terapia centrată pe soluții?”. Nu am crezut că există așa ceva, dar am căutat și am găsit:
Psihoterapia scurtă centrată pe soluții
Apoi am căutat care ar fi opusul acestui tip de terapie și am găsit psihoterapia centrată pe persoană, în cadrul căreia nu se dau soluții și nu se folosesc nici măcar tehnici de psihoterapie sau prea multe teorii, ci se oferă, exclusiv, înțelegere – acceptare pozitivă necondiționată, sau unconditional positive regard, cum i-a spus creatorul ei, Carl Rogers și totul se bazează pe teoria că clientul va ajunge automat să fie mai bine, dacă se simte înțeles – cu toții avem ceea ce se numește tendința la actualizare.
În continuare aș vrea să împărtășesc și cu voi cele mai importante aspecte ale paradigmei rogersiene, fiindcă mi se par foarte frumoase, interesante și extrem de utile.
Psihoterapia centrată pe persoană a fost teoretizată de Carl Rogers și se bazează pe observațiile lui clinice. Este o psihoterapie umanistă, așa cum sunt și Gestalt sau psihoterapia existențialistă. Găsiți aici o clasificare dacă vreți să aflați mai multe despre tipurile de psihoterapii:
În psihoterapia centrată pe persoană cel mai important instrument este chiar psihoterapeutul. Și aici apare conceptul de congruență: ca să poată ajuta, psihoterapeutul trebuie să fie congruent – iar asta înseamnă că ceea ce simte, ceea ce gândește, ceea ce spune este aliniat, iar sinele lui este unul cunoscut, asumat, integrat. Dacă este criticat, de exemplu, nu intră în defensivă sau își dă seama că a intrat în defensivă, nu are de ce să se apere, fiindcă știe cine este, sau dacă află ceva nou își ia timp să integreze feedback-ul primit. Sinceritatea, autenticitatea psihoterapeutului sunt așadar condiții de bază pentru eficiența terapiei.
Dar de ce? De ce trebuie să fie terapeutul așa de sincer? Pentru că clientul va simți incongruența, chiar și inconștient, fiindcă tonul vocii sau limbajul trupului nu se aliniază cu ceea ce zice și atunci o să simtă neîncredere față de el. Și relația terapeutică nu poate să se formeze pe o bază de neîncredere. În plus, terapeutul are și rolul de model pentru client și nu poți fi model dacă ești neautentic. Neautenticitatea în sine demonstrează existența unui sine neintegrat, cu părți neacceptate, ceea ce înseamnă neacceptare de sine, deci o lipsă a celui mai important lucru, la care vrem să ajungem: self positive regard.
Self positive regard este același lucru cu compasiunea de sine și este un lucru la care ajungem automat atunci când un terapeut congruent ne oferă un timp destul de îndelungat pentru noi positive regard.
Positive regard, sau acceptarea pozitivă necondiționată, este înțelegerea pe care o poți oferi cuiva legat de experiența lui subiectivă. Este, într-un fel, luarea experienței celuilalt, asocierea ei cu o experiență proprie similară (trăită de noi, sau la care am fost expuși) și integrarea acelei experiențe în sine, sau recunoașterea ei, dacă a fost deja integrată.
De exemplu:
Client: Simt că nu pot să mă impun în fața șefilor sau a colegilor de serviciu. Nu mă ia nimeni în serios.
Terapeut: (caută o experiență similară pe care a avut-o) (găsește) (verifică) E ca și când părinții îți zic ce să faci și părerea ta nu contează, sau ei iau deciziile și pe tine nu te implică niciodată?
Client: nu… e ca și când vorbesc cu pereții. Ca și când cei din jur nu aud și nu văd. Sau nu mă aud și nu mă văd pe mine.
Terapeut: (caută o experiență similară pe care a avut-o) (găsește) (verifică) E ca și când ești foarte mică, iar ceilalți foarte mari? Sau mai buni decât tine?
Client: da, exact! La fel ca în generală când exista gașca copiilor cool, iar eu nu eram în ea. Eram parcă invizibilă…
Și, de obicei, când clientul se simte înțeles, oricare ar fi experiența lui, se simte apoi mai bine.
Diferența între aprobare și acceptare: există cazuri în care un client ne povestește lucruri cu care nu suntem de acord. Atunci putem să îi oferim înțelegere, fără a-l aproba sau încuraja. De exemplu:
Client: am o colegă la serviciu așa de bună, că aș băga-o-n depozit să o violez puțin (râde)
Terapeut: înțeleg că îți lace foarte mult de ea, că ți se pare foarte atractivă
Client: da, e marfă rău, se mai și îmbracă ca o parașută nebuna (râde) Numai decolteu, tocuri și fusta pân-la cur. Mhhhh!
Terapeut: Și ai vrea să fiți împreună, sau doar să te culci cu ea?
Client: Eh, aș vrea, dar normal că e măritată. Și oricum n-ar avea ochi pentru mine.
Terapeut: Crezi că fantezia ta cu depozitul, ideea de a o forța, apare tocmai pentru că simți că nu ar zice da, dacă i-ai propune să fiți împreună, sau să se culce cu tine?
Client: probabil…
Terapeut: e nasol sentimentul ăla când vrei ceva, dar nu poți avea…
Client: da, e groaznic! Așa mă simțeam și în copilărie când voiam în excursie, sau afară și nu se putea…
Și în acel moment discuția de obicei se mută spre povestea din copilărie și intenția inițială de a forța colega se estompează, fiindcă clientul primește înțelegere. Forțarea era doar un coping pentru experiența imaginată de a fi refuzat, neînțeles. Și așa se întâmplă cu toate comportamentele disfuncționale la nivel personal, inter-personal sau social pe care le avem, din perspectivă rogersiană.
Care e legătura între acceptarea pozitivă necondiționată și empatie? Sunt același lucru, sau, dacă vrem, empatia este ceea ce simte terapeutul pentru client (găsește în sine sentimentul similar experienței clientului, chiar dacă acesta a provenit din altă experiență), iar acceptarea este comunicarea terapeutului cu clientului, prin care el îi arată ce a înțeles – verifică dacă a înțeles bine, prin întrebări, povestește o experiență similară, sau își manifestă sentimentul pe care îl are și este similar cu cel al clientului. Ca mai sus:
Terapeut: e nasol sentimentul ăla când vrei ceva, dar nu poți avea…
În continuare încă câțiva termeni de specialitate din terapia centrată pe persoană:
Tendința la actualizare: tendința înnăscută a organismelor de a-și împlini la maxim potențialul, de a fi bine pe toate planurile
Evaluarea organismică: intuiția/ instinctul/ ceea ce ne vine să facem, ce am vrea să facem ca reacție la ceva din mediu (și nu putem uneori, fiindcă ori nu ascultăm acea voce, ori nu ne lasă cineva, ori nu este ceva acceptat social)
Condițiile de valorizare: condițiile pe care ni le-au pus figurile de autoritate din copilărie sau societatea de tipul “Trebuie să… ca să… (fii acceptat/ă)”. Ca și când dacă nu am face acele lucruri, nu avem valoare.
Primatul subiectivității: fiecare om are cadrul său de referință, fiecare cu subiectivitatea lui, nu există obiectivitate, fiecare e om e unic și subiectiv (lucrurile au sens pentru el).
Defense (distorsiunea și negarea): mecanisme de protecție a sinelui care vin să ne apere imaginea noastră despre noi, atunci când simțim că este atacată. Este un mecanism automat, reactiv, nu vine ca răspuns, rațional. Este ceea ce se întâmplă când cineva e criticat și intră în defensivă, folosind negarea “Nu am făcut așa ceva” sau distorsiunea, care poate fi manipulare (învârtirea adevărului/ gimnastică mentală), etc.
Simbolizarea experiențelor: experiențele sunt orice lucruri pe care le percepem prin simțuri. Pot fi deopotrivă evenimente prin care trecem, sau lucruri pe care doar le vedem sau auzim. SImbolizarea înseamnă înțelegerea lor și integrarea lor în concepția despre sine/ lume, prin opoziție cu negarea sau distorsiunea lor.
Fully functioning person (creativitate, deschiderea la experiențe, a trăi în aici și acum, încrederea în evaluarea organismică, libertatea de a experimenta în conștiință de cauză). Acestea ar fi caracteristicile unei persoane care și-a atins potențialul, la care a ajuns prin manifestarea tendinței la actualizare, prin urmarea evaluării organismice, prin eliminarea condițiilor de valorizare, prin positive self-ragard.
În final, să vi-l las chiar pe el să explice câteva lucruri: