Cum îti dai seama că ai găsit un terapeut bun

M-am gândit să scriu acest articol în urma unor discuții cu persoane care au spus că au încercat terapia și nu a funcționat pentru ei, sau care au rămas cu o impresie proastă legată de terapeuți în urma contactului cu ei.

Experiența mea legată de terapeuți este următoarea:

  • am încercat aproximativ 6-7 terapeuți pentru dezvoltarea mea personală (până să găsesc 2-3 potriviți)
  • am participat la mai multe workshopuri ținute de alți terapeuți
  • am cunoscut aproximativ 20-30 de terapeuți în perioada în care căutam colaboratori pentru școala pentru părinți pe care voiam să o dezvolt
  • am cunoscut mai mulți terapeuți în cadrul Masterului de Psihoterapii Cognitiv-Compotamentale pe care l-am urmat și în Asociația Choice, unde am activat

În primul rând, de câte ori mă gândesc la acest subiect, îmi revine în minte terapeutul din Joker:

Joker: o persoană extrem de traumatizată, on the edge, vine la terapie ca ultim resort și întâmpină (chiar și aici) o persoană care nu reușește să îl înțeleagă. Cred că e ca și când ai încercat tot ce se poate, ai eșuat și te mai agăți de ultimul colac de salvare (terapeutul), care te dezamăgește și el. Înseamnă că nu mai ai altă șansă: decât să te îneci.

Terapeutul: de observat cabinetul ei – complet neprietenos, încărcat, plin de obiecte și praf, întunecat (așa cum era și lumea de afară, New Yorkul), un loc care transmite negativitate, lipsă de speranță, apăsare. De observat și atitudinea ei: rece, superioară, detașată, lipsită de empatie. De observat și poziția de autoritate: din spatele biroului, ca o funcționară.

Ca să nu ajungem aici, cred că e foarte important să keep in mind următoarele:

  1. Nu toți terapeuții sunt buni // Există și terapeuți buni
  2. Nu toți terapeuții buni sunt potriviți pentru noi // Există și terapeuți potriviți pentru noi

Să le luăm pe rând:

Nu toti terapeutii sunt buni // Există și terapeuti buni

Ce înseamnă că nu toți terapeuții sunt buni? Cum ne dăm seama dacă terapeutul meu e bun sau nu? Adică dacă are atestat de psihoterapeut nu înseamnă automat că e bun?

Să ne înțelegem:

  • Facultatea de psihologie și un Master de psihoterapie pot fi făcute doar cu abilități academice (poți citi, scrie, învăța, urma reguli)
  • formarea în psihoterapie o termini oricum
  • orele de dezvoltare personală pot fi făcute mai mult sau mai puțin angajat/ profund
  • interviul de acces in Colegiul Psihologilor este din păcate superficial și nu implică o testare psihologică/ aptitudinală amănunțită

Astfel că, toate cele de mai sus ajută, dar nu definesc un psihoterapeut bun. Toate cele de mai sus pot doar să ofere informații și tehnici de psihoterapie. Dar ce face un psihoterapeut să fie bun? Părerea mea, din experiența pe care o am:

  1. Empatia: să poată fi în contact cu emoțiile lui, ca să ajungă să fie în contact cu ale tale (să te facă să te simți înțeles)
  2. Gândirea critică: să poată discerne argumentele logice de pseudoștiință în ceea ce privește psihologia (fiindcă există multă literatură sau studii, nu toate întemeiate/ corect realizate), să aibă o gândire cât mai lipsită de biasuri, sau să fie conștient de cele pe care le are, să poată prinde rapid argumentele clientului și să formuleze argumente logice (să îți provoace gândirea logică)
  3. Travaliul personal: adică să fi făcut destulă terapie personală încât să își cunoască bine toate traumele și să fi rezolvat marea lor majoritate, să fie o persoană cât mai echilibrată emoțional, cu o viață cât mai împlinită și fericită (să fie un model bun/ să aibă experiența procesului terapeutic pe care îl propune)
  4. Creativitatea: să te ajute să vezi lucrurile din noi și noi perspective și să poată să îți ofere exerciții personalizate, care să te ajute să depășești problemele pe care le ai (să te ajute să experimentezi lucruri noi într-un mod în care te simți în siguranță)
  5. Cunoștințele: să știe cât mai multe lucruri teoretice și să fi citit multe studii și meta-analize, să aibă o paletă largă de tehnici la îndemână (să te învețe lucruri noi din zona psihoeducației)
  6. Focalizarea pe obiective: să nu uite de unde ați plecat și unde vreți să ajungeți, să nu se lase pierdut sau păcălit de un client evaziv sau care disociază, să se întoarcă de fiecare dată la obiectivele pe care le aveți (să te ajute să progresezi spre obiectivele tale)

Cam astea ar fi primele care mi se par extrem de importante (niciuna din cele de mai sus nu ar fi ok să lipsească). Și cred că pot fi observate din prima sau a doua ședință, așa că, din perspectiva mea, dacă nu există urmă de ele de la început recomand schimbarea terapeutului. Mai ales dacă:

Care cred că sunt lucrurile care justifică întreruperea ședinței în mijlocul ei și încheierea terapiei, din perspectiva mea:

  • dacă terapeutul este rasist/ bigot/ homofob/ misogin, etc
  • dacă face victim blaming (tu ești de vină că ai fost bătută fiindcă ai ridicat vocea)
  • dacă se enervează pe tine și te ceartă/ devine agresiv
  • dacă se dă la tine
  • dacă nu răspunde la întrebările pe care i le pui/ e evaziv/ ți se pare nesincer (de exemplu dacă ascunde faptul că nu știe ceva/ nu recunoaște că nu știe)
  • dacă îți propune tehnici mistice/ oculte cu credința că ele ajută în sine și nu că ar fi doar o formă de Placebo
  • dacă uită de ședință/ întârzie repetat/ încurcă anumite date despre tine/ e dezorganizat
  • dacă îți vorbește des și foarte mult despre viața lui personală, de parcă te-ar folosi pe post de terapeut
  • dacă îi spui ce te deranjează la relația voastră terapeutică și nu ia în considerare feedbackul tău

Cam așa, din perspectiva mea. E important să ne dăm seama că psihoterapeuții sunt și ei oameni, nu zei, și că psihologia nu e o știință exactă, ci depinde mult de personalitatea terapeutului. Mai ales că un mare impact în succesul terapiei e constituit de relația terapeutică, care poate deveni un model pentru relația cu sine sau cei din jur.

Nu toti terapeutii buni sunt potriviti pentru noi // Există și terapeuti potriviti pentru noi

Să spunem că am bifat toate calitățile de mai sus și nu avem niciunul din defectele menționate anterior și totuși simțim că terapia nu ne ajută cu nimic. Ne simțim înțeleși, terapeutul are gândire critică, și-a urmat travaliul personal, e creativ, are cunoștințe, e focalizat pe obiective… și totuși nu merge. Există mai multe motive aici:

  • facem un transfer puternic: de la unul din părinți față de care avem o aversiune puternică asupra terapeutului (poate fi legat de o asociere de gen, sau de autoritate)
  • avem de-a face un un terapeut supra-specializat pe un anumit tip de terapie, pe care am practicat-o deja cu altcineva sau singuri și nu ne-a ajutat
  • terapeutul respectiv nu a depășit încă propria traumă care este similară cu a noastră
  • practică anumite reguli față de care avem o aversiune foarte mare/ ne încalcă anumite valori (poate fi legat de durata ședințelor/ costul lor/ necesitatea temelor pentru acasă, etc)
  • are un ritm personal prea rapid sau prea lent, pentru capacitatea noastră de schimbare
  • crede cu sinceritate într-un set de valori ce se află la polul opus față de setul nostru de valori (ex: el consideră că e bine să fii conformist, noi că e bine să fii cât mai liber, etc.)
  • avem o problemă specifică cu care nu are deloc experiență/ despre care nu a studiat foarte mult (ex.: tulburări alimentare)

Mai pot fi probabil și altele. În orice caz, ca într-o relație de cuplu, sau de muncă: celălalt poate să nu fie bun în sine (violent/ agresiv/ lipsit de empatie, etc) sau poate să nu fie bun pentru noi (nu ne potrivim, dar el se potrivește cu alți clienți, iar noi cu alți terapeuți).

Întrebarea, în acest caz, este: să adresăm în cadrul terapeutic aceste diferențe și să încercăm să le depășim (fiindcă dacă e un terapeut bun va putea face asta), sau, mai simplu, să ne oprim și să căutăm pe altcineva? De multe ori cineva cu valori diferite de ale noastre ne poate aduce o perspectivă interesantă, de ajutor, pentru a ne echilibra, sau dacă depășim împreună dificultățile procesul acesta poate fi valoros în sine.

Părerea mea este că dacă sunt doar câteva diferențe este util să le discutăm și depășim împreună, iar dacă sunt prea multe – putem să schimbăm, până găsim pe cineva și bun și potrivit. Important este să nu ne pierdem speranța: oameni competenți și potriviți pentru noi sigur se vor găsi, așa cum se găsesc pentru noi și parteneri, colegi, șefi, prieteni apropiați. Cu toții avem nevoie de mai multă înțelegere, conștientizări, perspective noi, mai puține biasuri, mai multă compasiune de sine, mai puține frici, mai mult curaj și fericire.

Experiența voastră care este? Voi ce considerați a fi cel mai important?

“Nu există” sau măsura standardelor tale

Fiecare are diferite standarde: despre cum să se poarte ceilalți cu el, despre ce i se pare sau nu permis să facă în public sau cu sine, despre ce salariu să primească și modul în care să trăiască. Poate v-ați uitat uneori la alți oameni și ați zis: “Eu niciodată nu aș putea!” – indiferent că ar fi vorba de acceptarea unui anume tip de partener, de a face un anumit tip de job sau de a ieși din casă fără unghiile făcute.

Nu există așa ceva.” reprezintă limita noastră. Linia pe care o trasăm între acceptabil și neacceptabil.

Consider că este foarte interesant să ne dăm seama unde se află limita noastră în diferite domenii cheie ale vieții și să analizăm dacă ea nu cumva e prea sus, prea jos, sau e ok – ne face bine. Prea sus ar însemna că avem standarde prea înalte, prea jos – prea joase și tocmai bine: standarde potrivite, care ne duc la a avea o viață bună.

Vorbeam de curând cu prietena mea despre zilele de concediu și zilele libere, iar eu am zis: “Da, dar uneori se suprapun” și ea a zis: “Și ce dacă? Dacă pică în weekend unele zile naționale o să le iau în altă zi – nu există (altă variantă)”.

Sau, vorbeam cu o clientă de faptul că mama ei i-a zis să îi împrumute mașina unei prietene de familie și ea a zis “Nu, nu există!”.

Alteori, aceiași oameni pot face lucruri care pentru tine nu există: de exemplu, aceeași prietenă de mai sus poate să continue să vorbească lucruri administrative cu mama ei, deși au multe subiecte emoționale nerezolvate. Pentru mine nu există așa ceva: ca să putem continua comunicarea am nevoie să vorbim tot ce a rămas nerezolvat în trecut, sau măcar să facem un plan despre când putem vorbi despre acele lucruri.

Sau, aceeași clientă de mai sus a fost de acord să mențină timp de 3 ani o relație neasumată oficial în public, iar pentru mine acest lucru nu există.

Și așa mai departe.

Vi s-a întâmplat să vă uitați la cineva apropiat și să spuneți despre partenerul lui/ei că pentru voi “nu există” (să vreți vreodată să fiți în relație cu acel gen de om)?

De exemplu, pentru mine ar fi cineva de genul acesta (nu e singurul exemplu, dar e unul reprezentativ):

Am pus ambele clipuri pentru a observa cum undeva între ele a învățat că dacă râzi mereu când ești filmat ai mai mult succes 😀 – ceea ce a făcut apoi în toate clipurile, în care vorbește râzând indiferent ce spune și de obicei nu spune nimic amuzant. Pentru mine genul afacerist/ pickup artist/ guru, sau persoanele spirituale sunt “No-No”. Pentru alții în schimb sunt “Yes-yes”

Unde tragi linia între acceptabil și neacceptabil în ceea ce privește:

  • Împlinirea viselor pe care le ai
  • Casa în care locuiești
  • Modul în care arăți
  • Relațiile pe care le ai cu ceilalți
  • Modul în care se poartă ceilalți cu tine
  • Genul de persoană care este partenerul tău
  • Implicarea ta socială
  • Țara în care vrei să locuiești
  • Educația ta
  • Salariul pe care îl ai/ beneficiile de la job/ tipul de job
  • Sănătatea ta
  • etc.

?

De ce e important să ne cunoaștem standardele? Fiindcă, așa cum spuneam mai sus unele ne duc spre o viață mai grea, altele spre o viață mai ușoară, unele la sănătate, succes, fericire, altele la opusul lor. Uneori pot fi prea sus (și atunci nu le putem atinge), alteori pot fi prea jos (și acceptăm lucruri care ne fac rău).

E important să vedem că fiecare are standarde diferite și putem învăța din standardele celorlalți. Pentru a ne schimba standardele (a le coborî sau urca) avem nevoie să vedem cum s-au format in the first place. Poate le-am adoptat prin imitație de la părinții noștri. Poate ni s-a transmis că doar atât merităm sau că nu suntem good enough până nu sărim sus de tot. De multe ori poate am fost chiar victimele moving the goalposts.

În orice caz, e important să ne dăm seama că:

  • merităm un partener/ parteneră/ prieteni/ familie apropiată care să ne facă să ne simțim bine, în siguranță, iubiți, respectați, apreciați, ascultați, înțeleși, doriți (în sensul că abia așteaptă să petrecem timp împreună) și noi să simțim aceleași lucruri față de ei
  • merităm o carieră care să ne împlinească – să ne placă ce facem, oamenii cu care lucrăm și să primim și destui bani pentru munca noastră + beneficii – fair amount
  • merităm să fim sănătoși, să ne placă cum arătăm, ce știm, cum ne simțim: să ne uităm și să vorbim cu blândețe cu noi, să ne aranjăm, să ne simțim bine în corpul nostru și cu mintea noastră, să ne oferim the right amount of stimulation & relaxation

Orice altceva ar fi util să “nu existe“.

Voi ce ziceți? Limitele voastre unde sunt? Cum au ajuns acolo? Sunt prea jos sau prea sus? Cum le puteți aduce la un nivel care să vă facă viața mai bună?