Iubire sau atașament?

Foarte mulți oameni se bat cu pumnul în piept că iubesc, când de fapt tot ce fac este să se simtă atașați de cineva. Dar mă doare! spun ei. Simt ceva, aici în inimă, sau în stomac. Și așa știu ei că este iubire. Se gândesc la celălalt, îi vor prezența, vor să petreacă timp împreună, să fie ascultați, vor x, y, z și să fie iubiți înapoi în felul în care îl vor ei. Dar este asta iubire adevărată?

Hai să vedem care sunt relațiile cele mai frumoase din viața noastră. Și sper că fiecare să fi avut măcar una, măcar la un moment dat. Sunt relațiile:

  • care simți că vor fi mereu acolo 
  • în care te simți acceptat așa cum ești, nejudecat
  • în care nu te cerți, nu există violență verbală, furie împotriva celuilalt, te enervezi, dar mai mult pe pe situații, foarte puțin și rar pe celălalt și atunci e ca o ușoară iritare
  • lipsește frica de pierdere, nu există gelozie
  • lipsește nevoia de a fugi, te simți în largul tău împreună și e plăcut
  • nu vrei nimic anume cu ei, doar să petreci uneori timp împreună – vii spre ei nu cu nevoie, ci cu dorință, de a împărtăși bucurie

Cam așa arată iubirea necondiționată, ce are la bază dorința ca celălalt să fie fericit, așa cum vrea el. În care oferi libertate totală și atenție când vă întâlniți. Îl înțelegi când are stări proaste, oricare ar fi ele și nu pretinzi nimic de la el. Nu are datoria să îți ofere nimic. Nu faci interpretări negative despre el și ai o părere foarte bună despre el, fix așa cum e.

Ați avut, prieteni de genul acesta? Știi că are niște defecte, dar nu te deranjează cu nimic. Așa e el, spui.

Ce se întâmplă în acest caz cu membri apropiați ai familiei sau în relațiile de cuplu pe care le avem când nu bifăm toate cele șase criterii de mai sus? Avem parte de atașament și nu de iubire adevărată, necondiționată. Avem parte doar de iubire condiționată, care nu e chiar iubire. Seamănă mai mult cu o tranzacție, te folosești de celălalt pentru a-ți împlini niște nevoi. Cum recunoști atașamentul?

  • există certuri frecvente, aprinse și nu ai o părere prea bună despre celălalt
  • vrei ca celălalt să facă ceva anume și dacă nu face – scandal
  • există gelozie
  • există dorința de fugă și dorința de a agățare și control
  • cauți mereu dovezi pentru lipsa iubirii, fiindcă nu ai încredere că există de fapt
  • corpul tău reacționează ca în fața unui pericol atunci când ești lângă celălalt, nu te poți relaxa, nu te simți în largul tău

Și ce se poate face atunci când cineva cu care ești într-o relație de atașament este foarte apropiat – părinte sau soț? Renunți la relație pur și simplu? Mai există o cale:

  • să pui limite (mulțumesc pentru grijă/ sfat, dacă îți impun lucruri, dacă nu îmi mai reproșezi lucruri poate voi coopera mai mult, dacă reproșează mereu ceva)
  • să vezi ce poți oferi și ce nu și să oferi ce poți
  • să spui foarte clar ce vrei, frumos și apăsat și des și să fie ok dacă celălalt nu poate sau refuză pentru că…
  • să îți împlinești tu nevoile care așteptai să fie împlinite de celălalt (dacă era nevoia de acceptare, să te accepți, dacă era nevoia de conectare, să te conectezi cu tine, dacă era nevoia de ascultare, să te asculți, dacă era nevoia de răsfăț, să te răsfeți, etc.)

Și atunci sunt mari șanse să începi să ai relații mai bune, autentice și cu ei. Fiindcă senzația aia de durere, din piept, e doar frica de a nu-l pierde pe celălalt, pe când iubirea necondiționată e unică și eternă.

Succes!

 

 

Diamantul din tine

Dacă ai avea un diamant, cam cât un mango, l-ai da cadou, pentru a primi în schimb apreciere? L-ai da cuiva care, în schimbul lui, dar fără nicio garanție, ar putea să-ți spună, pentru un timp: bravo, ești deștept, ești frumoasă, te iubesc?
Și dacă ți-aș zice că diamantul este și unul care îți oferă lumină, căldură, bucurie interioară, atâta timp cât îl ai? L-ai mai da pentru a obține aceleași lucruri din altă parte? Nu pare o afacere prea bună. Și totuși mulți facem asta foarte des.

Diamantul tău este esența ta și conține calitățile tale cele mai prețioase. La ce ești cel mai bun? Ce-ți place cel mai mult să faci? Ce te face să strălucești pe dinăuntru? În momentul în care renunți la acele lucruri pentru altcineva i-ai dat o parte din tine. Și asta te face dependent de el, fiindcă nu poți sta prea departe incomplet fiind. Tendința va fi mereu de reîntregire. Și de ce ai renunța și oferi o parte importantă din tine? Pentru a primi la schimb o etichetă pozitivă: ești minunat, ești extraordinar, ești cel mai bun, te vreau în viața mea pentru totdeauna. Cuvinte de care diamantul are nevoie, pentru a ști cum este el, fiindcă habar n-are cum este. În ochii lui e doar o bucată de sticlă. Și cu gândul ăsta nimeni nu poate trăi. La ce bun să trăiești dacă nu ai nicio valoare?

Ce se întâmplă când cel pentru care renunțăm la o parte din noi, sau la noi în totalitate nu ne dă la schimb ce ne așteptăm, sau ne dă prea puțin? Devenim complet nefericiți – și fără diamant și fără eticheta drăguță, fără vorbe frumoase, fără lumină, căldură, bucurie. Și de aici avem două soluții:

  1. ne înfuriem foarte tare și ne zbatem să primim totuși etichetele de care avem nevoie: muncind mai mult, dându-ne peste cap, investind energie și resurse pentru a-l convinge pe celălalt că merităm, dându-i și mai mult din noi, sau luându-i diamantul dat și căutând repede pe altcineva să i-l dăm, repetând povestea. Toată această risipă de energie vine la pachet cu anxietate – frica de nereușită, sau manie – obsesia de a reuși.
  2. ne întristăm foarte tare și renunțăm, ne tot repetăm că nu avem nicio valoare și ne izolăm din ce în ce mai mult de ceilalți, care nu au cum să vadă nimic bun la noi. Dacă am interacționa mai mult am risca să trecem neobservați, să fim ignorați și asta ar însemna că suntem ca și inexistenți, iar asta doare cel mai tare. Frica este foarte mare, paralizantă și gândurile că lumea ar fi mai bună fără noi accentuează depresia.

În primul caz din cele de mai sus putem convinge pe cineva de valoarea noastră. Încercând multe variante șansele de reușită sunt mari, mai ales când mania este mai puternică decât anxietatea. Doar că… pe termen lung apar din nou probleme. Celălalt:

  • se poate obișnui cu energia noastră debordantă și o poate lua de bună, așteptându-se să continue la același nivel, ceea ce nu este posibil, fiindcă în scurt timp vom fi epuizați.
  • se poate simți copleșit de cadourile pe care i le facem, să nu știe cum să reacționeze, cum să se revanșeze și astfel începe să ne evite, ceea ce ne va face să îi dăm și mai multe, iar el să ne evite și mai tare.
  • poate fi destul de egoist încât să zică mulțumesc și să nu se simtă obligat să dea nimic la schimb, ne dă altceva decât îi cerem (bani, în loc de apreciere), sau mult mai puțin decât îi cerem, ceea ce ne face să rămânem agățați, într-o stare de stres continuu, sau să încheiem relația și să pornim iar în căutare.

Și ce e de făcut? În primul rând să ne oprim puțin. Să luăm o mică pauză. Să respirăm adânc de câteva ori și să vedem pe unde ne-am împrăștiat. Cui i-am oferit părți din noi. În relație cu cine am renunțat la esența noastră, la cine suntem cu adevărat? Cui n-am știut să-i spunem Nu astfel încât să înțeleagă? Poate fi șeful, partenerul, sau cineva din familie.

Bun, acum ce e cu diamantul ăsta pe care îl avem încă înăuntrul nostru, chiar dacă a mai rămas din el doar o așchie? Fiindcă ceva a mai rămas, altfel n-am mai fi în viață. Ce e cu el? Din ce material e? E diamant prețios sau doar un ciob? Ce conține el? Și ne întoarcem la întrebările de la început: La ce ești cel mai bun? Ce-ți place cel mai mult să faci? Ce te face să strălucești pe dinăuntru?

Cum ar fi dacă ți-aș spune că ai cu adevărat un diamant extrem de valoros înăuntrul tău și după ce o să simți și tu asta te vei umple de lumină-căldură-bucurie și nu vei mai avea nevoie de nimeni care să îți dea vreo etichetă. Te vei simți plin și va fi o senzație care va dura. Vei cânta pe stradă și vei zâmbi la soare. Vei face ce-ți place și se vor aprinde focuri de artificii în jurul tău. După ce vei realiza cât ești de valoros.

De unde pornește totul

Copiii simt înăuntrul lor diamantul ăsta strălucind, atunci când râd și se joacă, sau simt că l-au pierdut atunci când plâng. Rolul părinților este să îi ajute să își regăsească diamantul pierdut și să-l șlefuiască, să-i ajute să îl definească și să-l pună în valoare. Dacă în tot acest proces părinții nu reușesc să facă asta – dacă nu recunosc diamantul din copiii lor, nu-i ajută să-l regăsească, sau îl condiționează: ești valoros doar dacă faci x, atunci aceștia rămân cu o preocupare constantă spre a-l confirma, sau, dimpotrivă, se ascund și admit că nu au nicio valoare.

Ce putem face

Există însă, pentru cei care nu știu încă cine sunt și cât de multă valoare au un tip de relație safe, în care pot afla asta: relația terapeutică.

Relația cu terapeutul/ consilierul este un model pentru orice altă relație din viață, însă cu câteva reguli care o fac mult mai “curată”: rolul consilierului este să îndrume, rolul clientului este să coopereze, comunicarea este deschisă și sinceră, consilierul nu judecă sau se abține de la orice judecată, totul este confidențial, timpul de interacțiune este prestabilit (1 oră), există o constanță (1 dată/ săptămână), există un schimb de resurse, stabilit de la început (timp, contra bani) și totul se desfășoară într-un mediu neutru, lipsit de factori de stres (cabinetul consilierului).

Consilierul este conștient de dublul său rol: de profesionist și de om/ partener de discuție, folosindu-se de instrumentele primului pentru a crea situații revelatoare și comunicând ce simte la nivel emoțional din a doua poziție, pentru ca clientul să primească un feedback legat de modul în care relaționează, așa cum ar primi, în mod ideal, de la ceilalți oameni din viața lui. În cadrul acestui proces scopul, așa cum ziceam, ar fi ca clientul să își descopere diamantul interior, să îl definească, simtă, activeze și crească. Și să descopere metode de a-l proteja, a nu-l mai oferi din obișnuință și a-l pune în valoare, în fiecare zi.

Și acum are mai mult sens și zicala “Cunoaște-te pe tine însuți”.
Și versurile melodiei “Ți-am dat un inel (mare cât inima mea)“, Follow Rivers și Unbreak my heart. Și toate celelalte 🙂

Manual personal de utilizare

Când mergem la un interviu suntem de cele mai multe ori întrebați – ce defecte și ce calități avem? Cum răspundem la stres? Cum am reacționat în trecut la o situație dificilă? Scopul ar fi să vadă angajatorul dacă profilul nostru se potrivește job-ului pe cate îl au deschis și cât de bine ne cunoaștem și auto-controla. Cei mai mulți dintre noi suntem tentați, însă, ca răspuns, să ne punem în lumină calitățile și să nu ne recunoaștem defectele: sunt prea perfecționist și vreau să iasă totul bine, muncesc uneori prea mult, lucrez prea repede și pierd noțiunea timpului…

Și reciproca este la fel de valabilă – ni se spune că programul va fi de la 9-18, dar nu și că toată lumea stă peste program și managerul se va aștepta ca și tu să faci la fel.

Când vine vorba de relații lucrurile stau destul de asemănător ca în cazul unui job – avem și aici o perioadă de interviuri (dating), o fișă a postului (așteptările celuilalt), o perioadă de probă (cea de început, în care curge cu lapte și miere) și task-uri zilnice (curățenie în casă, cumpărături, gătit, socializare cu prieteni și familie, sexualitate, comunicare), unde putem performa mai bine sau mai puțin bine, în ochii celuilalt. Alternăm rolurile de colegi, ce lucrează la același proiect cu rolurile de manager-subordonat, atunci când preluăm conducerea asupra anumitor domenii ale vieții, cerându-i celuilalt să ne ajute la cerere. Având în vedere toate acestea, să ne cunoaștem reciproc calitățile și defectele este extrem de util și ideal ar fi să facem asta chiar de la început.

Dar… viața nu e ideală. Așa că ne angajăm la un job sau intrăm într-o relație cu o cunoaștere destul de redusă a celuilalt. Vedem la început doar calitățile, atenția noastră este îndreptată spre bucuria și plăcerea experimentării lucrurilor noi cu care intrăm în contact și latura noastră optimistă respinge orice semnale de alarmă ar apărea, cu gândul că vom trece noi peste orice, fiindcă avem iubire, pasiune, voință. Și… de multe ori nu prea stau lucrurile așa. Întâmpinăm situații cu care nu știm să ne descurcăm și în fața cărora reacționăm uneori chiar violent, ironic sau pasiv.

Cu gadgeturile pe care le cumpărăm nu prea se întâmplă asta, nu? Pentru că avem un manual de utilizare și știm la ce să ne așteptăm, știm și cum se procedăm dacă ceva nu mai funcționează la fel de bine. Oamenii sunt și ei ca niște gadgeturi, ceva mai avansate și cu o inteligență (artificială) foarte performantă. Au, la fel ca ele, o parte de hardware, o parte de software și posibilitatea de a învăța.

Am primit cadou acum ceva timp un roboțel care face curat în casă – https://www.irobot.com/for-the-home/vacuuming/roomba – are și el o parte de hardware, un soft care comunică cu o aplicație de mobil și poate învăța pattern-ul camerei tale, ca să nu se mai lovească de aceleași obstacole. Cum ar fi fost să nu vină cu un manual și nici să nu știe să ne zică tot ce poate să facă și ce nu, să nu existe o procedură în caz de urgență sau numărul unui service? Nu prea plăcut, nu-i așa? Și totuși, asta ni se întâmplă în relații tot timpul. Trebuie să ghicim și să învățăm din greșeli. Nimeni nu vine cu o descriere completă și metode de gestionare a defectelor. Cel puțin momentan.

Dar cum ar fi să ne compunem chiar acum un manual propriu de utilizare, pe care să îl împărtășim și să îl updatăm periodic, pe măsură ce aflăm noi lucruri despre noi sau pe măsură ce intervin schimbări?

Ar fi cam așa:

Felicitări! Ai achiziționat ultimul model G.I.A 1897tzyyC.  Modelul dispune de o carcasă în stare bună de funcționare, cu capacitate de regenerare o dată la 7 ani și garanție 50 de ani.

Hardware: 
* brunetă, vopsită blond
* piele albă
* fizionomie ușor asiatică
* înălțime: 170 cm, greutate: 65 kg
* mărime haine: M
* mărime pantofi: 38

Software:
Acest model a fost dotat cu următoarele funcționalități:
* îi place să gătească
* îi place să facă ordine
* îi place să scrie
* este sociabilă, creativă, interesată de artă și sport
* îi place să danseze, să citească, să se uite la filme
* poate lucra în calitate de: consilier, trainer, social media manager

Bug-uri:
* nu îi place să facă curățenie
* nu îi place să urmeze reguli
* se grăbește, caută calea ușoară de rezolvare a lucrurilor
* nu îi place să facă managementul finanțelor
* are tendința să dea sfaturi în loc să asculte doar
* se enervează când: cineva vrea să limiteze libertatea altcuiva, …

Add-ons:
Vine la pachet cu:
Prieteni: …
Familie: …
Accesorii: …

Încărcare:
Se încarcă atunci când face activități noi, se joacă, iese la evenimente, stă în preajma oamenilor, …

Alte specificații:
* Data fabricației: 25.04.1987
* Zodia: Taur, cu ascendent în Leu
* Arhetipuri dominante: Artemis, Afrodita, Iris
* Eneagramă: Entuziast, Romantic
* Myer-Briggs: ENFP
* Big Five: Deschidere mare, Conștiinciozitate mică, Extraversie mare, Agreabilitate medie, Nevrotism mediu
* California Psychological Inventory: Gamma personality

Pentru informații și sesizări vorbiți chiar cu ea, pe un ton cât se poate de calm și deschis. Dacă nu răspunde conform așteptărilor îi puteți recomanda o vizită în service la cel mai apropiat terapeut sau consilier pentru dezvoltare personală.

Știind toate cele de mai sus ar fi mult mai puțin probabil ca cineva să mai ia personal acțiunile noastre și mult mai ușor să zică: ah, așa e ea, nu îi place să urmeze reguli, nu are ceva cu mine. Hai să vedem cum reușim să urmăm totuși câteva reguli, să găsim o metodă să le facem plăcute.

Îl puteți face și voi pe al vostru într-un Powerpoint sau folosind un template de aici 🙂

https://www.canva.com/  

 

 

 

Gradele tale de libertate

Jocul GO are cele mai simple reguli și este și cel mai greu joc pentru două persoane din lume, imediat deasupra șahului. Ai piese albe și negre, pe care poți să le poziționezi oriunde pe tablă, dar dacă piesele tale au fost înconjurate de cele ale adversarului le vei pierde. Câștigă cel care a capturat cele mai multe piese și teritorii. Mai multe explicații aici.

Piesele se pun la intersecțiile liniilor de pe tablă și astfel fiecare dintre ele are câte 4 grade de libertate, ce pot fi ocupate de piesele adversarului, pentru a te captura, sau piese proprii, pentru a crește teritoriul ocupat. Piesele capturate se numesc prizonieri.

OK, și ce e cu toate astea? 🙂 Ei bine, și oamenii au câte 4 grade de libertate. Iar acestea sunt:

CINE

CE

CÂND

CUM

Ar mai fi în mod normal și unde, însă el este inclus de data aceasta în CE.

Iar asta se aplică de fiecare dată când cineva vrea ceva complex de la noi.

Iubita zice:

Iubitule, vreau să merg CU TINE, la teatru la PIESA Je taime, mon amour, SÂMBĂTĂ de la 19.00. Să te ÎMBRACI frumos, mergem cu mașina și sper să vii vesel și cu flori. (cu italic, fiindcă asta nu se rostește, dar este o așteptare)

Părintele zice:

DĂNUȚ, vreau să lași televizorul și să mergi în camera ta să îți faci TEMELE chiar ACUM, că mâine n-ai timp de dimineață. Și vreau să stai drept la birou și să scrii FRUMOS.

Statul zice:

CETĂȚEAN, vreau să îți plătești toate TAXELE, până la final de AN, completând FORMULARELE tip pe care le găsești la ghișeu.

Examenul zice:

STUDENT, ÎNVAȚĂ până în ZIUA examenului, cu CARTEA, caietul și pixul în mână.

Casa zice:

Locatar, fă CURAT și ordine în fiecare ZI, cu lavete, BURETE, mop și pune totul în sertare.

Mama zice:

DRAGUL meu, ÎNVAȚĂ bine, să termini facultatea, ACUM cât ești tânăr și străduiește-te să iei NOTE mari, că așa reușești în viață.

Și tot așa…

Ce se întâmplă în cazurile de mai sus, de cele mai multe ori:

Iubitul se simte frustrat că i-a fost făcut programul fără să fie întrebat și apare îmbrăcat CUM vrea el, fără mașină și fără flori, cu o față cam nemulțumită, Dănuț începe să AMÂNE începerea temei sau scrie foarte urât, Cetățeanul întârzie cu taxele sau înjură și iese la proteste, studentul se plictisește și învață pe ultima sută, fără să doarmă, sau nu învață destul, locatarul se simte nefericit să facă curat zilnic sau nu face și se adună mizeria, copilul se lasă de facultate sau ia note mici sau le face pe toate, dar devine nefericit.

Soluția? Lasă celuilalt măcar 1 grad de libertate. Să aleagă el ce, când sau cum. Sau ia în calcul să faci acel lucru cu altcineva, nu cu el. Dacă îl închizi între 4 piese vei avea un prizonier, nu un partener de discuție.

Copiii pot alege la CE să își facă temele, CÂND sau CUM (poate învață o poezie cu tabelul elementelor, în loc să le învețe pe dinafară).

Statul îți poate da mai multe variante prin care să plătești – fizic sau online, o poți alege pe cea care ți se potrivește mai bine. Poți fi angajat, PFA sau firmă. Poți chema pe altcineva să te ajute la curățenie sau ordine, sau face asta doar 1 dată pe lună, ca pe un sport (de echipă), sau ca pe un joc, cu premii, pe muzică, contra-cronometru.

Iubita poate merge singură sau cu o prietenă la acea piesă, sau să îl fi întrebat mai întâi dacă vrea, pe partenerul ei. Atunci când ți se comunică o cerință din aceasta, complexă, care îți închide toate cele 4 grade de libertate nu poți să te simți altfel, decât prins. Și nici celălalt nu se va simți bine – cel care comunică cerința – fiindcă va avea parte de un partener nefericit, moale, fără vlagă, sau dimpotrivă, nervos și iritabil.

Libertatea îți dă putere și chef de viață. Controlul și limitarea libertății te fac de obicei agresiv (vrei să ieși, îți aperi dreptul la fericire) sau pasiv (te complaci, renunți la dreptul la fericire).

Depresia este de multe ori legată și ea de lipsa libertății și pasivitate. Ajungi să fii depresiv fiindcă te simți prizonier: nu merg bine nici relațiile la job, nici cu familia, nici cu prietenii/ partenerul și nici tu singur nu te simți bine. Toate cele 4 grade de libertate care îți oferă sens, plăcere, împlinire, energie au fost blocate. Și atunci poți să renunți, sau să mai încerci și să începi să înveți GO.

Succes!

Fraierii vs. Nesimtitii

În seara aceasta se va disputa meciul amical CS Fraierii Pământului – Nesimțiții București. Partida va avea loc pe stadionul… confruntarea… fanii… selecționerul… scorul…

Am observat că de multe ori există o opoziție între 2 feluri de oameni, atunci când se află la extreme:

  • pe de o parte îi avem pe cei politicoși, empatici, delicați, care nu vor să deranjeze, care se gândesc la sentimentele celorlalți și vor ca toată lumea să se simtă confortabil,
  • pe de cealaltă parte îi avem pe cei băgăreți, care propun, se agită, vor să se afirme, să propună, să seducă, să conducă, să fie în centrul atenției și vor ca ceilalți să își depăsească limitele, să iasă din găoacea lor.

De obicei, primii sunt mai degrabă asociați cu personalitatea de tip introvert, cu atenția îndreptată spre nevoile (exprimate) ale celorlalți, iar cei din urmă cu personalitatea de tip extrovert, cu atenția întreptată spre nevoile proprii sau nevoile (presupuse) ale celorlalți.

Totul bine și frumos, până nu începe bătălia. Cele două categorii se completează minunat, atâta timp cât se acceptă unii pe alții. Doar că, dacă avem persoane extrem de delicate, sau extrem de băgărețe, cel mai probabil vor ajunge la conflict (exprimat sau reprimat).

Iar asta se datorează faptului că își ascund în umbră partea opusă – delicații afirmarea de sine, băgăreții empatia. Și atunci când ai în umbră (acel loc care conține tot ce nu poți accepta la tine) calitatea dominantă a unei persoane din fața ta, ai tendința să nu accepți trăsătura respectivă nici la el/ea. Iar ea se va simți respinsă. Și de aici conflictul.

Cum ajungem să respingem o anumită trăsătură a noastră, respectiv a celorlalți? Printr-o interpretare negativă pe care o asociem acelei trăsături. Și asta pornește cel mai probabil în copilărie (perioada în care se formează cele mai multe asocieri pe baza cărora ne-am creat o hartă a lumii), când îngrjitorii noștri (cel puțin unul dintre părinți) au demonizat acea trăsătură. Astfel, în unele familii:

  • cei delicați erau văzuți ca fraieri, timizi, prostuți, nu știu să spună ce vor, sunt vai de capul lor, loseri, buni de nimic, călcați în picioare, așa că trebuie să fii șmecher, să te impui, să iei ce e al tău, să dai din coate, să stai în față
  • iar în alte familii cei băgăreți erau nesimțiți, obraznici, egoiști, individualiști, pierduți, rătăciți, buni de nimic, neserioși, nu vor realiza nimic bun în viață, pierde-vară, așa că trebuie să fii cuminte, respectuos, să fii atent, să asculți, să urmezi reguli, să fii empatic, să răspunzi frumos, ca ceilalți să te accepte și să rămâi pe drumul cel drept.

Orice trăsătură are două fețe: pozitivă și negativă. Dacă o anulezi cu totul, fiindcă vezi doar partea negativă, pierzi și avantajele pe care ți le aduce. Astfel, în prima familie se pierde o valoare foarte frumoasă: iubirea pentru ceilalți, în a doua: iubirea de sine.

Mai poți observa în grupuri, pe lângă pe cei din centrul atenției sau margine, și pe cei aflați la mijloc – care sunt atenți și la ceilalți, care se afirmă și pe sine. Ei sunt cei care conțin și iubire de sine (pot vorbi despre nevoie lor și le pot împlini), și iubire pentru ceilalți (pot fi atenți la nevoile celorlalți și veni în întâmpinarea lor). Cum ajungem să fim mai aproape de ei, dacă ne aflăm la extreme?

Prin a regândi meciul amical. Suntem de fapt în aceeași echipă cu toții, doar că unii sunt atacanți, alții fundași, alții mijlocași. Cu toții la fel de valoroși, importanți, indispensabili.

Succes!

Pentru aprofundare:

Cheat-Sheet pentru cupluri

M-am gândit să scriu pe scurt o formulă a cuplurilor fericite. De obicei știm ce vrem, dar nu știm cum să atingem acele lucruri. Sau știm ce avem de făcut, dar sunt lucruri disparate. Mai jos am legat 3 puncte și a ieșit o cale:

PREMIZĂ: Nu există oameni perfecți, dar există cupluri funcționale. Ca două rotițe care merg ca unse, deși sunt diferite și au multe defecte. Treaba cu defectele oricum e relativă – fiecare defect e și o calitate, în alt context. În plus, ele ne fac umani, generează în noi drive, empatie, căldură. Care dintre ele crezi că va fi o mamă mai bună?

 

 

Cuplul matur, care își oferă iubire necondiționată, împlinește cele 3 puncte de mai jos:
  1. amândoi sunt independenți: financiar, au 1-2 pasiuni pe care le urmează, hobbiuri, prieteni, relații echilibrate cu familia, timp de calitate petrecut cu ei înșiși. Asta e foarte important fiindcă oferă o plasă de siguranță – dacă celălalt pleacă nu va fi sfârșitul lumii.
    • Nu poți iubi cu adevărat pe cineva decât dacă împlinirea nevoilor tale nu depinde de el. Altfel devii manipulator/ tiran/ control freak, vei face orice să îți păstrezi prăjiturica și te vei lăsa dominat de frică și furie. Dacă nevoile tale nu depind de el, atunci fiecare e liber și interacționează cu celălalt doar din plăcere.
    • În plus, independența crează spațiu, în care ți se face dor de celălalt și îl poți vedea de la distanță, așa cum e, iar pasiunile individuale te hrănesc și cresc, poți reveni apoi în relație cu comori de împărtășit.
  2. se cunosc unul pe altul – își știu calitățile, limitele și au o modalitate prin care gestionează activitățile de zi cu zi ce le implică.
    • Dacă unuia nu-i place să facă curat – crează un joc/ sport din a face curat, implementează un sistem de recompense/ angajează pe cineva să vină să facă
    • Dacă altuia nu-i place să gătească – fac asta împreună, ca pe o activitate amuzantă, sau cumpără lucruri deja preparate, sau roagă familia să îi ajute
    • Dacă unul este foarte cheltuitor – are acces la o sumă fixă, notează tot ce cheltuie, folosește cash, stabilește zile fixe pentru cumpărături, etc.
    • Dacă unuia îi place sexul mai mult: merge la masaj, dans, folosește gadgeturi, etc.
    • Dacă unul e sensibil la criticile împotriva familiei lui – celălalt le evită, se vede separat cu ei, crează momente safe de întâlnire, unde nu se vorbește prea mult (mers la film)
    • Dacă unul nu se pricepe la organizat vacanțe – îl lasă pe celălalt sau folosesc o agenție de turism/ firmă care organizează tot
    • Dacă unuia nu-i plac cadourile: celălalt nu îi face cadouri, îi oferă altceva, sau dacă primul a primit un cadou încearcă să se gândească la iubirea din spatele gestului
    • Dacă unul are o adicție: celălalt încearcă să îi ofere o alternativă, care să îl împlinească la fel de intens, dar mult mai împlinitor
    • Dacă unuia îi place mai mult diversitatea: jocuri de rol, sex în 3, orice atâta timp cât partenerul se simte în largul lui
      • În general: fiecare face ce i se potrivește și nu se supără pe celălalt că nu face la fel, fiindcă e diferit și bun la altele. Pentru orice lipsă – se găsește o soluție.
  3. Sunt prieteni buni: au încredere 100% că celălalt îi iubește cu adevărat (asta poate veni doar din iubire de sine, care se obține prin împlinirea punctului 1) și orice s-ar întâmpla iubirea nu va dispărea. La fel cum nu dispare nici în cazul celorlalți prieteni.
    • Pot vorbi deschis despre orice. Știu să se asculte cu adevărat.
      • Când apare o problemă care se repetă o discută calm, liniștit, fiecare vorbește despre cum se simte, chiar dacă au avut și conflicte/ certuri pe acest subiect (sunt firești) și pun împreună la cale un plan.
      • Când cineva povestește ceva ce i s-a întâmplat nu va fi întrerupt, judecat și nici sfătuit, dacă nu cere sfatul.
    • Interpretează acțiunile celuilalt pozitiv sau neutru.
      • Orice comportament ascunde o emoție și un gând. Avem acces la acestea prin interpretare sau dacă întrebăm.
      • Orice comportament poate fi interpretat negativ, pozitiv sau neutru în funcție de părerea noastră despre noi înșine și părerea despre celălalt. Dacă avem o părere bună despre noi și despre el, nu vom avea nici gânduri negative.

Mă trezesc dimineața și văd că bea cafeaua singur. Face asta pentru că nu mă iubește, nu mă respectă, nu mă include în viața lui sau pentru că își oferă un moment de liniște de care are atâta nevoie după ce s-a agitat zilele trecute cu o mulțime de treburi? Sau mai bine să întreb: Bună dimineața! Cum de ți-ai făcut doar ție cafea? 🙂 “Ah, dar știu că tu bei ceai negru, nu m-am gândit…”

Atâta timp cât cele de mai sus se aplică => fidelitatea, lipsa adicțiilor vor veni de la sine, fiindcă atunci când ai o relație autentică, echilibrată, cu un partener egal și fericit nu mai simți nevoia să fugi. Și dacă vei vrea vreodată să ai o aventură (cu o persoană, un loc, un proiect), dacă ai epuizat toate variantele de diversitate din interiorul relației – poți vorbi cu celălalt deschis, iar el va înțelege, fiindcă nu îi va mai fi frică că te pierde, sau dacă vei decide să rămâi departe va fi ok (vezi punctele 1 și 3).
Și după ce cele 3 de sus funcționează: orice interacțiune împreună va veni din bucurie, nu din nevoie și va genera bucurie, împlinire autentică, care te umple și te face fericit.

 

Întâlnire cu Mihaela

Avem pe 14 un workshop cu Mihaela și am vrut să aflăm mai multe despre ea. Vezi mai jos discuția la un ceai (de iasomie) cu un terapeut foarte cald și câteva urări la final scrise parcă special pentru tine 🙂

Cine este Mihaela Ruscior? Şi Olimpia (este numele moştenit de la bunica mea). Iar Mihaela pentru că părinţii mei au vrut să îmi sărbătoresc numele împreună cu sora mea mai mare Gabriela. Sunt o tânără femeie căreia îi plac o mulţime de lucruri şi are o grămadă de vise… unele mai îndrăzneţe, altele mai potolite. Îmi place să citesc, să petrec timp frumos împreună cu prieteni dragi, să fac plimbări lungi, să fac sport şi chiar să lenevesc uneori la un film bun.

Am studiat Psihologia pentru că mi-am dorit să lucrez cu oamenii. Am studiat jocul (devenind psihoterapeut prin joc şi dramaterapeut în cadrul Asociaţiei de Terapie prin Joc şi Dramaterapie din România) – da, chiar există o şcoală pentru asta – pentru că am descoperit că prin joc rămânem tineri şi păstrăm copilul interior. Sunt un psiholog  îndrăgostit de joc şi creativitate, cu drag de oameni, cu o experienţă profesională îmbogăţită în cei peste 15 ani de activitate în lucrul cu copii si adulţi proveniţi din medii defavorizate, persoane vârstnice, copii cu diverse dizabilităţi sau cu probleme de dezvoltare, dificultăţi emoţionale şi comportamentale.

Sunt pasionată de mişcare, de dans (şi am studiat cu adevăraţi profesionişti în cadrul Asociaţiei Române de Psihoterapie şi Dans despre cum mişcarea ne pune în contact cu propriul corp), dramaterapie, metode expresive de dezvoltare, pe care le-am explorat pe propria piele si pe care le-am îmbinat în ultimii ani şi le-am împărtăşit în cadrul unor ateliere creative cu oameni dornici să se redescopere.

Cum ai ales drumul psihoterapiei?

În urmă cu câţiva ani am descoperit, pe o tejghea la un târg, o piatră dintr-o mulţime de bijuterii fascinante. Doamna cu bijuteriile mi-a spus: “piatra ta este cea către care te duci şi pe care pui mâna şi o alegi singură”…şi am ales “angelitul”, o piatră despre care nu mai auzisem până atunci, o piatra frumoasă, de culoare  gri – bleu cu nuanţe de albastru – violet. Apoi am citit despre ea şi am aflat că este piatra vindecătorilor şi a terapeuţilor. Curioasă întâmplare… eu chiar cred că nimic nu e întâmplător. Atunci când am ales să fiu terapeut nu m-am gândit că există şi o piatră pentru asta şi că poţi face chiar nişte bijuterii minunate din ele. Eu cred că meseria asta m-a ales pe mine, a fost un parcurs natural.

De ce joc și joacă, artă și dans? Pentru că mie îmi plac lucrurile care se întâmplă natural, lin, curgător, frumos. Cred că arta (şi nu sunt artist), mişcarea şi dansul (şi nu sunt dansatoare), jocul şi teatrul (nu, nu sunt actor) ne pot ajuta să intrăm foarte profund în sufletul nostru, să ne întâlnim cu emoţiile noastre şi să le lăsăm să se exprime liber atunci când sunt pregătite. De-a lungul anilor am întâlnit oameni care nu pot vorbi sau nu se pot opri din vorbit. De multe ori noi, adulţii ne ascundem în spatele cuvintelor, uneori copiii nu pot exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, persoanele cu dizabilităţi nu se pot exprima verbal. Şi atunci, dincolo de cuvinte avem artele, în toate formele sale.

Ce îți place cel mai mult la meseria ta? Oamenii! Şi poveştile lor. Şi faptul că uneori am putut să aduc alinare. În plus, în munca mea, de multe ori mă joc, dansez, modelez, mă joc cu tot felul de texturi. Şi invăţ o muţime de lucruri de la alţi oameni!☺

Cum a fost drumul tău de dezvoltare personală? Spune-ne câteva lucruri pe care le-ai învățat.   Călătoria aceasta către tine nu e niciodată uşoară; odată începută vei vrea să continui (deşi uneori am vrut să fug mâncând pământul). Dar dacă ai răbdare şi curaj să rămâi îţi poate aduce multă alinare. Eu am parcurs un drum lung, care încă mai continuă. Dar am învăţat să fiu blândă şi răbdătoare cu mine, să-mi dau voie să fiu slabă şi vulnerabilă câteodată, să cred în mine.

Care sunt cărțile, filmele, oamenii care te-au inspirat cel mai mult și cum? Sunt multe cărţi care m-au inspirat şi mulţi oameni pe care i-am cunoscut şi care prin poveştile lor de viaţă m-au încurajat, întristat, inspirat – pentru că fiecare viaţă e unică şi fiecare emoţie împărtăşită este valoroasă. Părinţii şi bunicii mei au fost mereu o sursă de inspiraţie pentru mine, prin iubiea pe care au dăruit-o altora, prin bunătatea şi generozitatea lor, prin simplitatea de a vedea şi a trăi viaţa. Ei mi-au clădit încrederea, m-au învăţat să fiu atentă cu ceilalţi şi să respect oamenii.

Recent am am citit “Drama copilului dotat” (Alice Miller) – o carte care m-a răscolit pentru că am înţeles că noi venim de fapt pe lumea asta “dotaţi” cu tot ceea ce ne trebuie ca să fim bine cu noi şi cu ceilalţi.

De ce este important să sărbătorim? “A sărbători” înseamnă a ne manifesta sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de admiraţie faţă de o persoană sau un eveniment. De aceea este pentru mine important să sărbătoresc… pentru a aduce recunoştinţa mea şi pentru a mă bucura împreună cu ceilalţi.

Dacă ai scrie o carte – despre ce ar fi? Bineînţeles de poveşti! Pentru mici şi mari deopotrivă, despre eroi şi eroine, despre crai şi prinţese, despre zmei şi zâne. Pentru că prin poveşti putem să spunem multe, pentru că poveştile sunt vindecatoare.

Lasă-ne câteva urări pentru 2019

Să fiţi buni pentru că bunătatea nu rămâne nerăsplătită, să faceţi în continuare lucrurile cu iubire şi pasiune, să iertaţi şi să păstraţi speranţa pentru că speranţa ne ajută să construim lucruri măreţe!

Bullying-ul – o experientă personală

De fiecare dată când e vorba de experiențe negative, oamenii tind să nu spună nimic, sau să spună în anonimat. Fenomenul #metoo a fost unul care a încurajat exprimarea, însă cred că e nevoie de mai mult. Cu cât vorbim mai mult de experiențele noastre, cu atât putem întâlni alți oameni care s-au confruntat cu aceleași probleme – și astfel nu ne mai simțim singuri și ne e mai ușor să nu ne mai învinovățim, ceilalți pot învăța din experiența noastră, sau noi din a lor.

Motivele pentru care să nu spui ceva personal, mai ales în calitate de formator, seamănă cu a nu pune decât poze retușate în Photoshop cu tine pe rețelele de socializare: ca să dai iluzia perfecțiunii. Totuși, nu e o mai mare realizare să treci prin experiențe traumatizante și să le depășești, ajungând să fii bine cu tine, decât să nu fi avut deloc astfel de experiențe?

Oare un psiholog care a trecut printr-o depresie și s-a ridicat, prin divorț și a renăscut, prin creșterea unui copil și a reușit să aibă o relație bună cu el, prin respingerea părinților și i-a iertat, prin acceptarea tuturor calităților și defectelor lui, nu este unul care inspiră mai multă încredere? Cum îi poți ajuta pe alții să se lase de fumat dacă tu ai încercat și nu ai reușit asta? Cum poți inspira pe altcineva să slăbească, dacă și tu ai vrea, dar nu poți?

De asemenea, orice relație presupune reciprocitate. Dacă nu știu nimic personal despre terapeutul meu – cum pot să mă deschid 100% față de el, cum putem stabili o relație autentică? Bineînțeles, nu e nevoie de prea mult. Doar câteva lucruri, care să deschidă conversația.

Astăzi este despre Bullying – o experiență personală. Bullying-ul este o formă de violență fizică sau verbală prin care unul sau mai mulți, de obicei în școală, se leagă de unul sau mai mulți colegi, care devin “ciuca bătăii”. Motivele pot fi multiple: are ochelari, e prea scund, e prea urâtă, are urechile clăpăuge, are părul lung, are sânii prea mari sau prea mici, e un băiat cu gesturi feminine, are coșuri, nasul prea mare, gura prea mare, e prea slabă, prea înalt, prea gras, bâlbâit, scrie cu stânga, e mai nătâng, învață prea bine sau prea prost… pe scurt: e prea sau prea, are ceva în plus sau în minus față de ceilalți colegi. E diferit. Are un “defect” vizibil și de neacceptat pentru ceilalți.

Și ceilalți când observă acel defect încep să testeze: dacă fac un pic mișto de el, cum va reacționa? Și dacă reacționează permisiv, bullying-ul poate începe să crească și să înflorească. Ce înseamnă acest permisiv? Să zicem că cel atacat nu are replică, nu își impresionează atacatorii printr-o ripostă sau o parare și eventual se și supără. Efectul scontat a fost garantat. Atacatorii se bucură și insistă, până la a-și face un obicei zilnic din a se lua de victima care va putea din ce în ce mai greu să iasă din cercul vicios în care a intrat (supărare – atac).

În cazul meu, a fost o combinație de coșuri, ochelari, graba de a răspunde la ore și o părere nu prea excelentă de sine. La bloc aveam mulți prieteni, cu care mă înțelegeam bine, mă jucam, eram apreciată, la școală nu mă puteam integra în niciun grup. Cu greu aveam două fete cu care vorbeam mai deschis. În rest vorbeam cu toată lumea, dar superficial, sau răspundeam mișto-urilor lor. Permisivitatea mea venea din faptul că de multe ori râdeam la glumele lor despre mine, fiindcă mi se păreau amuzante (ceea ce cred că era bine), însă acest râs nu era urmat și de o replică inteligentă (la adresa lor sau a mea), prin care să pun limite comportamentului lor și să îmi afirm personalitatea.

Această poveste s-a prelungit apoi și pe parcursul liceului, aproape până în clasa a 12-a, când am început să mă integrez mai mult și odată cu intrarea la facultate s-a dizolvat cu desăvârșire. Aici am reușit să leg rapid prietenii de durată (unele dintre ele desfășurându-se până în ziua de azi și cărora le sunt tare recunoscătoare).

Totuși, pe toată perioada claselor 1-11, timp de 11 ani, am avut o viață aproape dublă. La școală/ liceu eram oarecum marginalizată, pe când acasă eram în gașca mea de prieteni. La fel s-a întâmplat cumva și la unele job-uri pe care le-am avut. La serviciu marginalizată, cu prietenii în centrul atenției. Aveam cam 1-2 persoane la job cu care mă înțelegeam bine și vorbeam lucruri mai profunde, însă în rest nu prea. Cel puțin în comparație cu ceilalți colegi care aveau gașcă și erau mai deschiși unii cu ceilalți. De obicei pe bază de fumat împreună. Toți acești ani de neintegrare au avut un cuvânt de spus. Nu cred că au creat o parte a identității mele, dar cred că au întărit-o (fiindcă dacă ea nu ar fi fost deja acolo, acest fenomen nu ar fi avut loc). O parte a identității mele care spunea: nu ești destul de bună pentru a fi iubită. Ești neiubibilă. Parte a umbrei.

Pentru cei care nu sunt încă familiarizați cu conceptul de Umbră – ea este acea parte a psihicului uman unde locuiesc toate lucrurile pe care nu le putem accepta despre noi. Dacă în Eu – structura ce include lucrurile cu care ne identificăm – apar anumite calități sau defecte cu care suntem OK, pe care le acceptăm, în Umbră se află celelalte, pe care nu le putem accepta și care sunt de obicei inversul celor din Eu. De pildă, dacă în eu am că sunt: creativă, deșteaptă, frumoasă, genială, un bun partener și iubibilă, în Umbră am: lipsită de imaginație, proastă, urâtă, mediocră, un partener greoi și neiubibilă. Și așa mai departe. Șmecheria este să integrezi Umbra în Eu, adică să accepți tot ce nu poți accepta despre tine. Moment în care nu mai are cum să te supere nimeni, când îți dă de înțeles că ești unul din acele lucruri. Fiindcă tu, de fapt, nu ești nici așa nici așa. Sau amândouă. Depinde de situație. Și atunci râzi și zici, da, sunt uneori așa proastă, habar n-ai! :)))

De fiecare dată când cineva critică ceva la tine, de fapt e vorba despre un lucru din Umbra lui, pe care nu-l poate accepta. Să zicem că cineva e foarte ordonat. Dacă te critică că ești dezordonat, înseamnă că nu poate accepta faptul că EL este dezordonat. Și dacă se gândește puțin poate găsi exemple despre domenii sau momente în care a fost dezordonat. Când va accepta că este și dezordonat, dezordinea ta nu-l va mai deranja. Va pune mâna să facă ordine, fără să aștepte nimic în schimb, sau va trece mai departe, având alte lucruri mai importante la care să se gândească.

Lucrurile din Eu sau Umbră se formează, desigur, în copilărie. Dacă cel puțin unul dintre părinți ne-a repetat destul de des că suntem într-un fel sau altul – pozitiv sau negativ, ajungem să ne identificăm cu acel lucru și opusul lui să îl aruncăm în Umbră. De pildă, mama mi-a repetat mereu: ești frumoasă, ești genială, ești neatentă. Asta înseamnă că mie mi-e foarte greu să accept că aș putea fi și mai puțin frumoasă, mai puțin genială sau destul de atentă. Tata mi-a dat de înțeles că sunt neinteresantă și neiubibilă, lucruri care s-au dus direct în umbră și în Eu mă străduiesc să fiu mereu interesantă și iubibilă.

Și ești cu atât mai liber cu cât accepți toate părțile tale, oricât de multă sau puțină cinste ți-ar aduce. Ești cu adevărat liber când dispoziția ta nu va mai fi influențată de părerea celorlalți despre tine (părere care are mult mai multă legătură cu ei, decât cu tine). Atacatorii responsabili de acțiunea de bullying sunt de obicei copii ce au fost supuși condiționărilor parentale negative, supuși violenței sau care au asistat la violență în familiile lor și au nevoie să se răzbune pe cineva, să se simtă și ei puternici.

Sau au fost mult criticați și nu pot accepta părți la ei oglindite de celălalt, așa că îl resping, respingând astfel acea parte la ei înșiși. Practic, de câte ori respingem pe cineva (ne e foarte antipatic), respingem o parte din noi. Întrebarea care se pune aici e de obicei: Și dacă resping (cu ardoare) un pedofil înseamnă că eu sunt pedofil? Nicidecum. Înseamnă că respingi pe cineva care a încălcat o serie de reguli. Și care și-a urmat dorința, în mod egoist. Pățești în viața ta asta? Să urmezi prea multe reguli și să îți înăbuși dorințele?

Cu cât ești mai sincer atunci când vorbești despre tine, cu atât te vindeci mai mult și mai repede, te accepți și prin acceptare poți ajunge la iubirea necondiționată (sau Sf. Graal) 🙂 Nu ai cum să accepți pe altcineva dacă nu te-ai acceptat pe tine. Nu ai cum să te iubești dacă nu te-ai acceptat. Și nu ai cum să iubești pe altul dacă nu te iubești pe tine.

Iubirea necondiționată vine din prea plin. Dacă ai nevoi neîmplinite, singura iubirea de care vei fi capabil va fi doar cea condiționeată, care așteaptă la schimb ceva. Am stat cu tine azi, stai și tu cu mine mâine. De câte ori apare senzația de gol, frica sau furia poți știi că iubirea adevărată lipsește. Bucuria sau tristețea sunt hainele iubirii adevărate. Ești bucuros că o poți împărtăși, sau ești trist dacă celălalt are alte planuri, dar rămâi în continuare cu tine.

Succes! 🙂

PS: e interesant că bullying-ul a început să fie recunoscut ca o problemă în școli. Dar ce facem cu bullying-ul părinților împotriva copiiilor?

 

Care e treaba cu sănătatea mintală

Descoperirile în domeniul sănătății mintale sunt mai recente, așa cum spuneam și în articolul precedent, dar asta nu le face mai puțin valoroase. Avem deja destule studii pe care ne putem baza și, încet-încet, putem spune “pa-pa” vizunii deja desuete despre mersul la psiholog, confundat cu psihiatrul, la care merg doar “nebunii”, sau cei cu “probleme” (de care, bineînțeles, cine vorbește nu are).

Și asta e minunat, pentru că sănătatea mintală este foarte importantă. Atât de importantă încât lipsa ei se află la baza multor afecțiuni fizice (dacă nu chiar a majorității), cum sunt cele cardiace sau de piele, prin fenomenul denumit psihosomatizare. Și, încă un detaliu minor, se află la baza depresiei – cea mai importantă cauză a sinuciderilor. Și nici nu trebuie să mergem atât de extrem – lipsa sănătății mintale duce și la o calitate a vieții scăzută, la dependențe și sentimentul de neîmplinire.

Ce înseamnă sănătate mintală?

Pei lucrurile stau cam la fel ca în cazul sănătății fizice: toate analizele îți ies normale, te simți bine, nu te doare nimic, ai bujori în obrăjori și strălucești. Hai să vedem câteva corespondențe:

Sistemul tău imunitar, cel care luptă cu pericolele externe este Stima ta de sine. La fel ca sistemul imunitar, care învață din contactul cu virusuri sau bacterii nepoftite să se lupte cu ele, la fel și Stima noastră de sine învață din experiență. În cazul sănătății mintale, virusurile și bacteriile sunt cuvintele și acțiunile agresive pe care le primim din exterior, sau gândurile negative care ne apar în interior. Astfel, Stima noastră de sine poate veni să le contracareze și să pună în loc cuvinte, acțiuni și gânduri pozitive: “ești ok”, “o să treacă”, “știi ce ai de făcut”, “ești bine”, “poți face tot ce-ți propui”, “te iubesc”, “hai la Therme”, etc.

Igiena personală, cea care din punct de vedere medical preîntâmpină apariția infecțiilor, este asemănătoare cu meditația, prin care ne luăm timp liber în care să procesăm gândurile și emoțiile de peste zi, să le dăm un sens, ca ele să nu se adune și să ne influențeze fără să știm.

Analizele care ies în parametri sunt chestionarele și testele de personalitate care ies echilibrate. De pildă, Millon® Clinical Multiaxial Inventory – III îți arată cum stai pe cele mai importante psihopatologii – narcisism, histrionism, tulburare bipolară, borderline, depresie, paranoia, etc. Un scor de peste 75% înseamnă că trăsătura e dominantă, un scor de peste 85% înseamnă că e clinic semnificativă. Și ca el mai sunt și altele.

Buna funcționare a organelor tale de simț, cele cu ajutorul cărora primești informații din mediu (ochi, urechi, nas, limbă, piele) este buna funcționare a Empatiei (capacitatea de a simți ce simte celălalt). Cu ajutorul ei putem comunica la nivel emoțional, stabili relații durabile și putem învăța abilități noi de la ceilalți. Când suntem miopi ne punem ochelari, când nu auzim bine aparat auditiv, acestea fiind și cele mai importante organe de simț (după piele, fără de care nu prea poți trăi). La fel și în cazul Empatiei – ne putem exersa calitățile de buni Observatori și Ascultarea activă.

Se zice “l-am mirosit eu ce fel de om e”, cu alte cuvinte – mi-am dat seama, am intuit. E genul de om care “ți se bagă sub piele” – adică trece de barierele tale (fiindcă da, Empatia are nevoie și de bariere, ca să ne putem păstra integri – altfel, psihologii nu ar putea ajuta clienții pe care îi au fiindcă ar plânge încontinuu alături de ei). E un “dulce”, un “acrișor”, mi-a lăsat “un gust amar” – toate acestea sunt etichete pe care le punem oamenilor sau experiențelor în care intrăm cu Empatie, simțind amprenta pe care au lăsat-o asupra noastră.

Afecțiunile pot fi ușoare, tratabile, sau grave, aproape incurabile.

O răceală poate fi tratată simplu, acasă, cu ceai de mușețel și lămâie, miere cu ghimbir, Fervex, Coldrex, Nurofen răceală și gripă, Netflix&Chill. La fel și frustrarea legată de faptul că partenerul tău întârzie tot timpul, poate fi tratată cu gânduri pozitive: “nu face asta fiindcă nu mă iubește, ci fiindcă îi ia mai mult timp să se organizeze”, “întârzie, dar mereu când ajunge e cu zâmbetul pe buze și mă pupă, e vesel și propune activități interesante”. Sau cu conștientizări: “mă deranjează că întârzie fiindcă eu mereu mă străduiesc să fiu punctuală și fac asta uneori cu sacrificii”, “când eram mică mama mereu îmi zicea să mă grăbesc, iar tata mă sfătuia să fiu mereu punctuală, fiindcă asta e o dovadă de respect”.

O rană poate fi și ea tratată: curățăm locul, dezinfectăm, aplicăm eventual o pudră sau un unguent cu antibiotic, ferim de exterior printr-un bandaj sau leucoplast. La fel și o respingere din partea cuiva important poate fi tratată și, la fel ca rana fizică, dacă nu o tratăm se poate infecta și poate degenera în alte complicații, dacă sistemul nostru imunitar (stima de sine) nu e destul de puternic. Curățăm astfel locul: vedem dacă sunt și alți factori – de mediu, sau context implicați și îi eliminăm. Dezinfectăm: analizăm modul în care e acea persoană și motivele ei – dacă e o persoană toxică, dacă a vrut să obțină ceva prin a ne face rău, dacă ne-a rănit din greșeală sau dacă ne-a spus doar un adevăr care ne doare (a deschis o rană pe care o aveam deja). Antibiotic: gânduri pozitive, care să ne ajute sistemul imunitar, contactul cu persoane care ne apreciază, pentru a ne reumple paharul cu apreciere, limite pentru persoana care ne-a respins, ca să nu ne mai poată răni (mai puțin în cazul în care ne spusese un adevăr dureros – ca un chirurg care ne taie, ca să ne facă bine). Și, la final, leucoplast: ne luăm o mică pauză de la lumea din jur, ca să ne revenim, să medităm, să ne regrupăm.

Dependența de alcool, droguri, țigări? Seamănă cu o despărțire…
Dacă îndrăgostirea semănă cu o beție, senzațiile după o despărțire dureroasă seamănă cu sevrajul. Și dacă pentru dependenții de droguri există clinici specializate, pentru dependenții de o persoană nu prea… cel puțin nu la noi. Și aici, pentru vindecare, e nevoie de multe lucruri: să nu mai idealizezi persoana respectivă, să te înfurii chiar pe ea, să oprești gândurile la ea (fiindcă e ca o autoadministrare a drogului), și altele. Pentru dependența de heroină se administrează morfină – la fel și oamenii după o despărțire caută în mod natural un re-bound, de unde și melodia.

Atacul de panică și atacul de inimă nu sunt prea diferite. Ambele survin în urma unui stres foarte mare sau acumulat în timp și sunt periculoase. La primul te poți arunca pe geam, sau în fața mașinii, la al doilea inima ta poate să nu mai bată din nou. Morala? Vezi ce faci cu stresul.

Și că tot veni vorba, stresul e cum e colesterolul. Apare pe fondul unui regim de viață “nesănătos”, haotic, de tip fast food, fast moving și se depune, se depune… până se blochează un vas de sânge și nu e prea drăguț. Seamănă și cu cocaina – bagi, bagi, până inima cedează…

Și că tot suntem la lucruri serioase – depresia poate fi la fel de gravă cum este cancerul… unde celule care seamănă foarte mult cu cele normale se dezvoltă necontrolat – vezi gândurile obsesive, sau când ai HIV sistemul imunitar este anihilat – vezi gândurile negative la adresa ta care îți omoară încet stima de sine.

Ambele duc la incapacitate și chiar la moarte… Prin chimioterapie se pot omorî celulele canceroase și prin chirurgie se pot îndepărta, dar uneori asta se face prin afectarea întregului corp, fiindcă nu ai cum să omori ceva rău fără să afectezi și ceva bun – lucrurile pe care vrem să le eliminăm, ne și hrăneau, e nevoie să găsim noi surse de hrană sufletească.

Bolile mintale, cum este schizofrenia, sunt foarte greu tratabile la acest moment, la fel ca unele boli fizice.

Și așa putem continua la nesfârșit… Important e să începem să ne dăm seama de importanța sănătății mintale. În încheiere vă lăsăm cu un TED:

 

La multi ani cu sănătate și fericire

Acum ceva timp am fost în parc, la o petrecere inițiată de Itsy Bitsy, unde am creat o activare: Șotronul părinților. Am desenat cu creta pe jos un șotron lung, mult mai lung decât cel normal și unduitor, ca drumul din Vrăjitorul din Oz, la final am scris, bineînțeles, Orașul de Smarald. Am printat și niște diplome, pentru părinții curajoși, care veneau să se joace, cu 4 locuri libere, pentru 4 răspunsuri la întrebările:

  1. Care e dorința ta cea mai mare?
  2. Care e calitatea ta cea mai importantă?
  3. De ce ți-e frică cel mai mult?
  4. Cine ar fi o persoană importantă, din viața ta, care te simți că te sprijină?

Aproximativ 80% dintre cei care au participat, au spus că cea mai mare dorința a lor e sănătatea. Să fie sănătoși, ei și familia lor.

La final primeau dimploma, care spunea ceva de genul:

Se acordă lui –Marian– care a reușit să –fie sănătos, el și familia lui– fiindcă a fost –priceput la gătit– și și-a învins cea mai mare frică –de înălțime– cu ajutorul –Marianei-.

Uneori aveau mai mult sens, alteori mai puțin, dar oricum erau amuzante și îți dădeau de gândit. Ei plecau veseli și eu rămâneam cu întrebarea – Ce e cu dorința asta, de a fi sănătos? fiindcă sincer, ne așteptam să își dorească mai degrabă fericire, sau o vacanță undeva, sau armonie în familie, mai mult timp liber/ relaxare, lucruri care te apropie de ceva – bun (plăcere), mai degrabă decât ceva ce te îndepărează de ceva – rău (boală).

Să fii sănătos înseamnă să nu ai nicio afecțiune îți afectează viața, să nu ai nicio durere. Să fie ceilalți sănătoși înseamnă să te poți bucura de ei 100%, fără nicio teamă (că ar putea păți ceva). Prin urmare, chiar dacă nouă ni se părea prea de bază, prea puțin să vrei doar să fii sănătos, prea modest și lipsit de perspectivă, era de fapt ceva foarte profund în strânsă legătură cu frica de moarte (ce stă la baza tuturor celorlalte frici umane).

Pe de altă parte, sistemul este dual. Pe lângă frica – de moarte, la baza motivațiilor noastre se află și o nevoie – de a fi iubit (ce stă la baza tuturor nevoilor și dorințelor pe care le avem). Făcând o paralelă, ar fi instinctul de supraviețuire și cel de reproducere. Din piramida nevoilor – primele trei (fiziologice, de securitate, de integrare socială) corespund primului instinct și ultimele trei (de integrare socială, recunoaștere și autorealizare) corespund celui de-al doilea. Nevoia de socializare corespunde astfel ambelor instincte, fiindcă avem mai multe șanse să supraviețuim în grup (avem acces la mai multe resurse) și mai multe șanse să ne reproducem (avem acces la mai mulți potențiali parteneri).

Dacă sănătatea e valoarea asociată fricii de moarte și instinctului de supraviețuire, ce valoare ar fi asociată nevoii de iubire și instinctului de reproducere? Cea mai populară și la îndemână ar fi fericirea, tradusă prin starea de bine, armonie cu ceilalți, senzația de împlinire (că reușești să obții ce îți propui) și bucuria pe care o simți în suflet. Cineva poate fi sănătos, dar să nu se simtă iubit și astfel să se simtă nefericit.

Și de aici lucrurile se complică… Poți fi iubit de cei din jur și să te simți nefericit (fiindcă nu îi crezi), sau poți fi singur și fericit (fiindcă îți oferi singur iubire). Dar dacă ești singur, sănătos și fericit – ce legătură are asta cu instinctul de reproducere? Sau dacă nu poți face copii? Sau dacă nu îți dorești copii? Sau dacă ai făcut deja copii – ce se întâmplă cu instinctul tău? Sau dacă ești la menopauză? Ei bine, instinctul de reproducere se pare că are legătură nu doar cu nașterea copiilor, dar și cu creșterea lor sau cu orice alt proiect care te pasionează. 

Poate ați auzit mulți oameni foarte atașați de un proiect la care lucrează că vorbesc despre el ca despre “copilul lor”. La fel, oameni care nu au copii și niciun proiect important care simt că nu-și găsesc “sensul”. Sensul vieții este creația. Și asta se poate demonstra foarte ușor – cei care au un copil sau un proiect simt că și-au găsit sensul în viață, ceilalți care nu au așa ceva simt că nu și ceva lipsește.

Creația asta poate fi și ea de mai multe feluri – poți avea un proiect artistic, sau o carieră sportivă, poți avea o afacere, un proiect la job/ un departament de condus, sau un plan – de a călători și descoperi mereu ceva nou, de a citi, a scrie, a te implica social, a te dezvolta personal. Cu cât e mai bine definit proiectul la care lucrezi, cu cât lucrezi mai mult în fiecare zi la construcția lui, cu pasiune și îți aduce împlinire, cu atât te simți mai… fericit și instinctul tău de reproducere e satisfăcut. 

Pasiunea e un element cheie în această poveste, fiindcă înseamnă iubire. Iubire față de tine (fiindcă meriți să ai ce e mai bun) și iubire față de proiectul la care lucrezi. Și asta îți satisface nevoia de bază, corespondenta celor 3 nevoi din vârful piramidei.

Prin urmare – cei care au zis că își doresc sănătate (nu și fericire) poate că aveau deja fericire (cei mai mulți aveau un copil). De asemenea, e posibil să își dorească sănătate fiindcă poate părea ceva ce nu ține de noi, sau care ține de noi într-o mică măsură.

Sigur, accidente se pot întâmpla oricând, din păcate, și aici intervine relația cu divinitatea – din încercarea noastră de a controla lumea în care trăim (dacă îmbunăm divinitatea, prin rugăciunile noastre și respectarea tradițiilor, poate va fi bună cu noi și nu ne va aduce necazuri în fața cărora să fim complet lipsiți de putere – invaliditate sau moarte subită). Totuși, asupra multor aspecte din viața noastră avem control, și aici intervine relația cu știința, ce se dezvoltă pe zi ce trece. Studiile explică fenomene (probleme cu care ne confruntăm) și generează metode de tratament cu o viteză uimitoare. Datoria noastră de acum este doar să ne informăm, să găsim criterii de filtrare a informațiilor (care sunt valide, care ni se aplică) și să urmăm un tratament sau altul, pentru a ne îmbunătăți viața.

Și asta se aplică atunci când e vorba de sănătate – fizică (cu tehnici și metode mai clar și mai demult instaurate) și psihică (mai nouă și cu mai puține drumuri bătute). Dacă la început religia explica și avea remedii pentru toate bolile fizice și mentale, acum știința explică și are remedii pentru majoritatea bolilor fizice și câteva dintre tulburările mentale/ emoționale.

Cumva este destul de clar că, din punct de vedere fizic avem nevoie să:

Din punct de vedere psihic:

  • să evităm stresul
  • să ne dezvoltăm relații armonioase cu cei din jur
  • să ne relaxăm (timp liber, de meditație)
  • să avem activități plăcute (care ne cresc nivelul de endorfine)
  • să ne dezvoltăm abilitățile, stima de sine, empatia
  • să descoperim ce ne dorim, să ne facem un plan și să îl urmăm

Și cumva – pentru primele știm exact ce să facem ca să le obținem, iar pentru cele din a doua categorie nu prea, sau nu e destul de clar. În orice caz, nu prea ne învață nimeni la școală sau acasă cum să ne creștem stima de sine sau empatia, de pildă. De asemenea, cele din prima categorie nu prea le putem face dacă nu ne simțim motivați și în putere, lucruri care au legătură cu a doua.

Uneori, apar și afecțiuni. Din punct de vedere fizic știm ce să facem cu:

  • Răceala – luăm paracetamol/ ibuprofen, ceai cald, miere, lămâie, vitamina C, stăm acasă, feriți de curent și frig
  • Infecțiile – antibiotice
  • Tăieturile – betadină/ rivanol, plasture
  • Diabet – insulină
  • Cancer – intervenție chirurgicală, chimioterapie/ alte terapii alternative
  • Apendicită – intervenție chirurgicală
  • Fractură – ghips
  • etc

Din punct de vedere psihic:

  • Respingere – ?!
  • Despărțire -?!
  • Violență verbală – ?!
  • Conflict – ?!
  • Deces – ?!
  • Singurătate – ?!
  • Frică – ?!
  • Fobii – ?! terapie
  • Anxietate socială – ?! terapie
  • Depresie – ?! terapie, antidepresive
  • Tulburare Borderline – ?! terapie
  • Tulburare narcisică – ?!
  • Comportament obsesiv-compulsiv – ?!
  • Paranoia – ?!
  • etc

Și terapia asta – de care să fie? cu cine? individuală sau de grup? cât timp? cât de des?

Mai multe răspunsuri într-un episod viitor 🙂