Din cartea lui Robert Sapolski, Determined, în 500+ de pagini, aflăm demonstrația științifică a faptului că nu avem deloc liber arbitru.

Ideea nu e deloc nouă, dar acum e demonstrată științific:

Take-away concepts:
Fate: = our destiny that was written (by gods); we cannot escape it no matter what
Hard determinism: every event has a cause, so no action is free (= without a cause)
Libertarian free will: some human actions are freely chosen
Principle of alternate possibilities: you could have chosen otherwise
Event causation vs Agent causation (= you can start a chain of causality)
It feels like we are free
Reductionism: if you go back enough, you will reach the one final cause of all things

Ca să definim mai exact ce înseamnă free will/ liber arbitru = abilitatea de a alege între (două) opțiuni, doar prin puterea proprie de decizie, fără a fi influențat de nimic altceva (fără a fi predeterminat, fără să existe posibilitatea unui super-calaculator să prevadă ce o să alegi, dacă ar avea acces la toate informațiile din lume, din totdeauna).

Ideea nu e departe nici de ceea ce psihologia (cognitiv-comportamentală) ne-a tot zis de-a lungul timpului: că evenimente traumatice din trecut pot sa influențeze gândurile, emoțiile, comportamentele noastre din prezent, însă aici tușele erau groase:

(Beck, 1976)

Cu excepția că la final între timp s-au mai clarificat lucrurile și sunt tot în linie, nu în cerc:

Thoughts -> Emotions/ Sensations -> Behaviours

Pentru că Senzațiile corporale și Emoțiile nu se pot despărți, sunt același lucru de fapt. Eliberarea cortizolului, de pildă, generează o senzație în corp, creșterea ritmului cardiac la fel, și asta este ceea ce numim furie sau frică. Te poți gândi la o emoție fără a lua în calcul ceva “ce simți”?

De asemenea, Comportamentele nu pot fi generate direct de Gânduri. Dacă nu se activează o Emoție, nici nu există Comportament (Gupta et al, 2011, Fritze et al, 2024).

Și așa, puteam să tragem diverse linii de la comportamentul din prezent, la emoția din spate, la gânduri, la credințe și la evenimentele din copilărie care au dus la acele credințe. Totuși, era vorba cum spuneam de tușe mai groase.

Fiecare secundă

Acum, în cartea lui Sapolski, intrăm în toate detaliile. Tot trecutul ne influențează tot prezentul. Fiecare secundă este influențată de secunda de dinaintea ei. Vedem puțin mai jos ce și cum.

În ceea ce privește viitorul: el s-ar putea prevedea, însă nu avem acel super-calculator destul de puternic care să ia în considerare absolut toate variabilele posibile și absolut tot ce a fost până acum, ca să poată face asta. Ceea ce putem face sunt doar predicțiile statistice și așa funcționează, de pildă, meteorologia sau profiling-ul politic – care poate să spună cam cu cine o să votezi în funcție de personalitatea ta.

Pentru cine nu are timp/ dispoziție să citească cartea, aici e un rezumat bun, povestit de chiar autorul ei:

Și aici o recenzie de carte, pentru prima ei jumătate:

Și un focus pe consecința acceptării faptului că nu avem liber arbitru: nu mai are sens nici conceptul de vină, nici cel de merit. Prin urmare nici pedepsele, nici aprecierile. Nici amenzile, sau închisoarea, nici premiile, sau faima.

Fiindcă tot ce facem este determinat de tot ceea ce a existat anterior, fiecare decizie este singura pe care am fi putut-o lua.

Ce ar însemna să credem că cineva poate lua o decizie în mod liber? Ar însemna să fie rupt lanțul cauzal al evenimentelor, să existe ceva: voința, care nu are nicio cauză. Nu am făcut X pentru că Y, ci pentru că așa am vrut eu. Am făcut, pentru că așa am vrut. De ce am vrut așa? De-aia. 😀 Ajungem așadar la o explicație circulară.

Putină epistemologie

În epistemologie (latura filosofiei care se ocupă cu studiul cunoașterii) avem descrisă problema asta astfel: fiecare credință pe care o avem este justificată de altă credință. Însă unde se opresc ele? Unii au zis că se opresc la anumite credințe care nu mai au nevoie de justificare, fiindcă sunt evidente, unii au spus că se justifică unele pe altele, într-un sistem de referință și alții că se sprijină mereu pe alte credințe, la infinit:

De exemplu:

• Eu cred că atunci când nu mai e lumină afară e din cauză că apune soarele.
• Dar cum știu că soarele apune?
• Știu că Pământul se rotește și când fața lui nu mai e spre soare, atunci zicem că soarele apune.
• Dar cum știu că Pământul se rotește?
• Pentru că așa am citit și am învățat (aici Fundaționalistul se oprește de obicei)
• (ceilalți continuă): Dar cum știu că ce am citit și am învățat e corect?
• Pentru că oameni de știință au studiat și scris acele lucruri.
• Dar cum știu că acei oameni de știință au ajuns la ceva corect, sau că nu au mințit?
• Pentru că așa am citit și am învățat (aici Coerentistul se oprește de obicei)
• Dar cum știu că ce citesc și învăț e corect?
• Pentru că a fost demonstrat de mulți oameni diferiți, care au făcut observații și experimente de-a lungul a foarte mult timp.
• Și cum știu că acele observații și experimente sunt corecte? 
• Pentru că au urmat metoda științifică.
• Și cum știu că metoda științifică este corectă? (etc, Infinitistul nu se oprește niciodată)

Astfel, cineva care crede în liber arbitru ar fi Fundaționalist, sau Coerentist (cred că așa e bine să fac/ fiindcă așa cred eu) și cineva care crede în determinism ar fi Infinitist.

La ce ne ajută ideea că nu avem liber arbitru

Poate că nu te-am convins nici eu, nici Sapolski, că nu există, dar hai să vedem la ce ar ajuta ideea, dacă am crede în ea.

1. Am accepta mai ușor un refuz/ o respingere

Nu e ceva ce am făcut noi, care a dus la acel refuz, ci o serie întreagă de lucruri, un lanț cauzal infinit, asupra căruia nu avem nicio influență, sau în care personalitatea, acțiunile noastre au o influență extrem de mică.

2. Am accepta mai ușor o greșeală pe care am făcut-o

Nu e ceva ce am vrut să facem, tot ceea ce ni s-a întâmplat până atunci a dus la alegerea pe care am făcut-o. Deciziile pe care le-am luat erau singurele pe care le-am fi putut lua, în condițiile date.

3. Am putea ajuta cu adevărat oamenii care suferă

Am vedea mai ușor că toți oamenii agresivi sunt așa din suferință, așa cum câinii agresivi sunt așa din cauza traumelor, fricii, sau pentru că au fost învățați să muște, combinat cu selectarea comportamentului agresiv ce se transmite genetic. Astfel, învinovățirea nu are niciun sens: în loc să îi pedepsim pentru ceva ce nu au ales să facă, i-am putea ajuta să se vindece, prin terapie și reintegrare socială.

4. Am renunta la meritocratie și am crea o societate egalitară

Dacă nu există alegeri, atunci nu există nici merit. Cei care “au pornit de jos și s-au ridicat prin forțele proprii” au făcut asta de fapt pentru că au primit un oarecare model, sau sprijin care i-a ajutat “să se ridice”, nu au făcut ei nimic singuri. A fost mereu o bunic care le-a repetat că sunt capabili de orice, un bunic care a reușit singur, bani de la tata, sau un abuz de la mama, care i-a făcut să plece de acasă și să caute indepedența. Prin urmare, recompensa inegala nu are sens, fiindcă nimeni nu e acolo unde e pentru că a făcut el ceva, ci pentru că așa a fost dus de viață.

5. Am face mai mult ce ne dorim și ne e frică să facem

Sună paradoxal, dar am face mai mult din “ce am vrea”, poate, fiindcă ne-am da seama că ce o să iasă la final e mai puțin contribuția noastră și mai mult a multor altor lucruri. Să zicem că avem o idee de roman și tot nu ne apucăm de el, pentru că: dacă n-o să iasă bine? Dacă n-o să iasă bine e pentru că tot ce am trăit noi până acum, nu e vina noastră Și nici meritul nostru, dacă o să aibă totuși succes.

Și cu responsabilitatea cum rămâne?

Conform determinismului nu alegem noi nici să facem bine, nici să facem rău. Nici ce, nici cum, nici cui, nici unde. Totuși, o să vă las cu aceste două idei:

O persoană bună -> va face alegeri bune, așa că merită să facem tot ce putem ca să ajungem să fim buni:

Avem responsabilitatea de a fi bine informați, pentru a lua cele mai bune alegeri:

Sper că aveți parte de un destin favorabil! 😀