Month: November 2018

Bullying-ul – o experientă personală

Posted by admin on in Dezvoltare personală

De fiecare dată când e vorba de experiențe negative, oamenii tind să nu spună nimic, sau să spună în anonimat. Fenomenul #metoo a fost unul care a încurajat exprimarea, însă cred că e nevoie de mai mult. Cu cât vorbim mai mult de experiențele noastre, cu atât putem întâlni alți oameni care s-au confruntat cu aceleași probleme – și astfel nu ne mai simțim singuri și ne e mai ușor să nu ne mai învinovățim, ceilalți pot învăța din experiența noastră, sau noi din a lor.

Motivele pentru care să nu spui ceva personal, mai ales în calitate de formator, seamănă cu a nu pune decât poze retușate în Photoshop cu tine pe rețelele de socializare: ca să dai iluzia perfecțiunii. Totuși, nu e o mai mare realizare să treci prin experiențe traumatizante și să le depășești, ajungând să fii bine cu tine, decât să nu fi avut deloc astfel de experiențe?

Oare un psiholog care a trecut printr-o depresie și s-a ridicat, prin divorț și a renăscut, prin creșterea unui copil și a reușit să aibă o relație bună cu el, prin respingerea părinților și i-a iertat, prin acceptarea tuturor calităților și defectelor lui, nu este unul care inspiră mai multă încredere? Cum îi poți ajuta pe alții să se lase de fumat dacă tu ai încercat și nu ai reușit asta? Cum poți inspira pe altcineva să slăbească, dacă și tu ai vrea, dar nu poți?

De asemenea, orice relație presupune reciprocitate. Dacă nu știu nimic personal despre terapeutul meu – cum pot să mă deschid 100% față de el, cum putem stabili o relație autentică? Bineînțeles, nu e nevoie de prea mult. Doar câteva lucruri, care să deschidă conversația.

Astăzi este despre Bullying – o experiență personală. Bullying-ul este o formă de violență fizică sau verbală prin care unul sau mai mulți, de obicei în școală, se leagă de unul sau mai mulți colegi, care devin “ciuca bătăii”. Motivele pot fi multiple: are ochelari, e prea scund, e prea urâtă, are urechile clăpăuge, are părul lung, are sânii prea mari sau prea mici, e un băiat cu gesturi feminine, are coșuri, nasul prea mare, gura prea mare, e prea slabă, prea înalt, prea gras, bâlbâit, scrie cu stânga, e mai nătâng, învață prea bine sau prea prost… pe scurt: e prea sau prea, are ceva în plus sau în minus față de ceilalți colegi. E diferit. Are un “defect” vizibil și de neacceptat pentru ceilalți.

Și ceilalți când observă acel defect încep să testeze: dacă fac un pic mișto de el, cum va reacționa? Și dacă reacționează permisiv, bullying-ul poate începe să crească și să înflorească. Ce înseamnă acest permisiv? Să zicem că cel atacat nu are replică, nu își impresionează atacatorii printr-o ripostă sau o parare și eventual se și supără. Efectul scontat a fost garantat. Atacatorii se bucură și insistă, până la a-și face un obicei zilnic din a se lua de victima care va putea din ce în ce mai greu să iasă din cercul vicios în care a intrat (supărare – atac).

În cazul meu, a fost o combinație de coșuri, ochelari, graba de a răspunde la ore și o părere nu prea excelentă de sine. La bloc aveam mulți prieteni, cu care mă înțelegeam bine, mă jucam, eram apreciată, la școală nu mă puteam integra în niciun grup. Cu greu aveam două fete cu care vorbeam mai deschis. În rest vorbeam cu toată lumea, dar superficial, sau răspundeam mișto-urilor lor. Permisivitatea mea venea din faptul că de multe ori râdeam la glumele lor despre mine, fiindcă mi se păreau amuzante (ceea ce cred că era bine), însă acest râs nu era urmat și de o replică inteligentă (la adresa lor sau a mea), prin care să pun limite comportamentului lor și să îmi afirm personalitatea.

Această poveste s-a prelungit apoi și pe parcursul liceului, aproape până în clasa a 12-a, când am început să mă integrez mai mult și odată cu intrarea la facultate s-a dizolvat cu desăvârșire. Aici am reușit să leg rapid prietenii de durată (unele dintre ele desfășurându-se până în ziua de azi și cărora le sunt tare recunoscătoare).

Totuși, pe toată perioada claselor 1-11, timp de 11 ani, am avut o viață aproape dublă. La școală/ liceu eram oarecum marginalizată, pe când acasă eram în gașca mea de prieteni. La fel s-a întâmplat cumva și la unele job-uri pe care le-am avut. La serviciu marginalizată, cu prietenii în centrul atenției. Aveam cam 1-2 persoane la job cu care mă înțelegeam bine și vorbeam lucruri mai profunde, însă în rest nu prea. Cel puțin în comparație cu ceilalți colegi care aveau gașcă și erau mai deschiși unii cu ceilalți. De obicei pe bază de fumat împreună. Toți acești ani de neintegrare au avut un cuvânt de spus. Nu cred că au creat o parte a identității mele, dar cred că au întărit-o (fiindcă dacă ea nu ar fi fost deja acolo, acest fenomen nu ar fi avut loc). O parte a identității mele care spunea: nu ești destul de bună pentru a fi iubită. Ești neiubibilă. Parte a umbrei.

Pentru cei care nu sunt încă familiarizați cu conceptul de Umbră – ea este acea parte a psihicului uman unde locuiesc toate lucrurile pe care nu le putem accepta despre noi. Dacă în Eu – structura ce include lucrurile cu care ne identificăm – apar anumite calități sau defecte cu care suntem OK, pe care le acceptăm, în Umbră se află celelalte, pe care nu le putem accepta și care sunt de obicei inversul celor din Eu. De pildă, dacă în eu am că sunt: creativă, deșteaptă, frumoasă, genială, un bun partener și iubibilă, în Umbră am: lipsită de imaginație, proastă, urâtă, mediocră, un partener greoi și neiubibilă. Și așa mai departe. Șmecheria este să integrezi Umbra în Eu, adică să accepți tot ce nu poți accepta despre tine. Moment în care nu mai are cum să te supere nimeni, când îți dă de înțeles că ești unul din acele lucruri. Fiindcă tu, de fapt, nu ești nici așa nici așa. Sau amândouă. Depinde de situație. Și atunci râzi și zici, da, sunt uneori așa proastă, habar n-ai! :)))

De fiecare dată când cineva critică ceva la tine, de fapt e vorba despre un lucru din Umbra lui, pe care nu-l poate accepta. Să zicem că cineva e foarte ordonat. Dacă te critică că ești dezordonat, înseamnă că nu poate accepta faptul că EL este dezordonat. Și dacă se gândește puțin poate găsi exemple despre domenii sau momente în care a fost dezordonat. Când va accepta că este și dezordonat, dezordinea ta nu-l va mai deranja. Va pune mâna să facă ordine, fără să aștepte nimic în schimb, sau va trece mai departe, având alte lucruri mai importante la care să se gândească.

Lucrurile din Eu sau Umbră se formează, desigur, în copilărie. Dacă cel puțin unul dintre părinți ne-a repetat destul de des că suntem într-un fel sau altul – pozitiv sau negativ, ajungem să ne identificăm cu acel lucru și opusul lui să îl aruncăm în Umbră. De pildă, mama mi-a repetat mereu: ești frumoasă, ești genială, ești neatentă. Asta înseamnă că mie mi-e foarte greu să accept că aș putea fi și mai puțin frumoasă, mai puțin genială sau destul de atentă. Tata mi-a dat de înțeles că sunt neinteresantă și neiubibilă, lucruri care s-au dus direct în umbră și în Eu mă străduiesc să fiu mereu interesantă și iubibilă.

Și ești cu atât mai liber cu cât accepți toate părțile tale, oricât de multă sau puțină cinste ți-ar aduce. Ești cu adevărat liber când dispoziția ta nu va mai fi influențată de părerea celorlalți despre tine (părere care are mult mai multă legătură cu ei, decât cu tine). Atacatorii responsabili de acțiunea de bullying sunt de obicei copii ce au fost supuși condiționărilor parentale negative, supuși violenței sau care au asistat la violență în familiile lor și au nevoie să se răzbune pe cineva, să se simtă și ei puternici.

Sau au fost mult criticați și nu pot accepta părți la ei oglindite de celălalt, așa că îl resping, respingând astfel acea parte la ei înșiși. Practic, de câte ori respingem pe cineva (ne e foarte antipatic), respingem o parte din noi. Întrebarea care se pune aici e de obicei: Și dacă resping (cu ardoare) un pedofil înseamnă că eu sunt pedofil? Nicidecum. Înseamnă că respingi pe cineva care a încălcat o serie de reguli. Și care și-a urmat dorința, în mod egoist. Pățești în viața ta asta? Să urmezi prea multe reguli și să îți înăbuși dorințele?

Cu cât ești mai sincer atunci când vorbești despre tine, cu atât te vindeci mai mult și mai repede, te accepți și prin acceptare poți ajunge la iubirea necondiționată (sau Sf. Graal) 🙂 Nu ai cum să accepți pe altcineva dacă nu te-ai acceptat pe tine. Nu ai cum să te iubești dacă nu te-ai acceptat. Și nu ai cum să iubești pe altul dacă nu te iubești pe tine.

Iubirea necondiționată vine din prea plin. Dacă ai nevoi neîmplinite, singura iubirea de care vei fi capabil va fi doar cea condiționeată, care așteaptă la schimb ceva. Am stat cu tine azi, stai și tu cu mine mâine. De câte ori apare senzația de gol, frica sau furia poți știi că iubirea adevărată lipsește. Bucuria sau tristețea sunt hainele iubirii adevărate. Ești bucuros că o poți împărtăși, sau ești trist dacă celălalt are alte planuri, dar rămâi în continuare cu tine.

Succes! 🙂

PS: e interesant că bullying-ul a început să fie recunoscut ca o problemă în școli. Dar ce facem cu bullying-ul părinților împotriva copiiilor?

 

Care e treaba cu sănătatea mintală

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Descoperirile în domeniul sănătății mintale sunt mai recente, așa cum spuneam și în articolul precedent, dar asta nu le face mai puțin valoroase. Avem deja destule studii pe care ne putem baza și, încet-încet, putem spune “pa-pa” vizunii deja desuete despre mersul la psiholog, confundat cu psihiatrul, la care merg doar “nebunii”, sau cei cu “probleme” (de care, bineînțeles, cine vorbește nu are).

Și asta e minunat, pentru că sănătatea mintală este foarte importantă. Atât de importantă încât lipsa ei se află la baza multor afecțiuni fizice (dacă nu chiar a majorității), cum sunt cele cardiace sau de piele, prin fenomenul denumit psihosomatizare. Și, încă un detaliu minor, se află la baza depresiei – cea mai importantă cauză a sinuciderilor. Și nici nu trebuie să mergem atât de extrem – lipsa sănătății mintale duce și la o calitate a vieții scăzută, la dependențe și sentimentul de neîmplinire.

Ce înseamnă sănătate mintală?

Pei lucrurile stau cam la fel ca în cazul sănătății fizice: toate analizele îți ies normale, te simți bine, nu te doare nimic, ai bujori în obrăjori și strălucești. Hai să vedem câteva corespondențe:

Sistemul tău imunitar, cel care luptă cu pericolele externe este Stima ta de sine. La fel ca sistemul imunitar, care învață din contactul cu virusuri sau bacterii nepoftite să se lupte cu ele, la fel și Stima noastră de sine învață din experiență. În cazul sănătății mintale, virusurile și bacteriile sunt cuvintele și acțiunile agresive pe care le primim din exterior, sau gândurile negative care ne apar în interior. Astfel, Stima noastră de sine poate veni să le contracareze și să pună în loc cuvinte, acțiuni și gânduri pozitive: “ești ok”, “o să treacă”, “știi ce ai de făcut”, “ești bine”, “poți face tot ce-ți propui”, “te iubesc”, “hai la Therme”, etc.

Igiena personală, cea care din punct de vedere medical preîntâmpină apariția infecțiilor, este asemănătoare cu meditația, prin care ne luăm timp liber în care să procesăm gândurile și emoțiile de peste zi, să le dăm un sens, ca ele să nu se adune și să ne influențeze fără să știm.

Analizele care ies în parametri sunt chestionarele și testele de personalitate care ies echilibrate. De pildă, Millon® Clinical Multiaxial Inventory – III îți arată cum stai pe cele mai importante psihopatologii – narcisism, histrionism, tulburare bipolară, borderline, depresie, paranoia, etc. Un scor de peste 75% înseamnă că trăsătura e dominantă, un scor de peste 85% înseamnă că e clinic semnificativă. Și ca el mai sunt și altele.

Buna funcționare a organelor tale de simț, cele cu ajutorul cărora primești informații din mediu (ochi, urechi, nas, limbă, piele) este buna funcționare a Empatiei (capacitatea de a simți ce simte celălalt). Cu ajutorul ei putem comunica la nivel emoțional, stabili relații durabile și putem învăța abilități noi de la ceilalți. Când suntem miopi ne punem ochelari, când nu auzim bine aparat auditiv, acestea fiind și cele mai importante organe de simț (după piele, fără de care nu prea poți trăi). La fel și în cazul Empatiei – ne putem exersa calitățile de buni Observatori și Ascultarea activă.

Se zice “l-am mirosit eu ce fel de om e”, cu alte cuvinte – mi-am dat seama, am intuit. E genul de om care “ți se bagă sub piele” – adică trece de barierele tale (fiindcă da, Empatia are nevoie și de bariere, ca să ne putem păstra integri – altfel, psihologii nu ar putea ajuta clienții pe care îi au fiindcă ar plânge încontinuu alături de ei). E un “dulce”, un “acrișor”, mi-a lăsat “un gust amar” – toate acestea sunt etichete pe care le punem oamenilor sau experiențelor în care intrăm cu Empatie, simțind amprenta pe care au lăsat-o asupra noastră.

Afecțiunile pot fi ușoare, tratabile, sau grave, aproape incurabile.

O răceală poate fi tratată simplu, acasă, cu ceai de mușețel și lămâie, miere cu ghimbir, Fervex, Coldrex, Nurofen răceală și gripă, Netflix&Chill. La fel și frustrarea legată de faptul că partenerul tău întârzie tot timpul, poate fi tratată cu gânduri pozitive: “nu face asta fiindcă nu mă iubește, ci fiindcă îi ia mai mult timp să se organizeze”, “întârzie, dar mereu când ajunge e cu zâmbetul pe buze și mă pupă, e vesel și propune activități interesante”. Sau cu conștientizări: “mă deranjează că întârzie fiindcă eu mereu mă străduiesc să fiu punctuală și fac asta uneori cu sacrificii”, “când eram mică mama mereu îmi zicea să mă grăbesc, iar tata mă sfătuia să fiu mereu punctuală, fiindcă asta e o dovadă de respect”.

O rană poate fi și ea tratată: curățăm locul, dezinfectăm, aplicăm eventual o pudră sau un unguent cu antibiotic, ferim de exterior printr-un bandaj sau leucoplast. La fel și o respingere din partea cuiva important poate fi tratată și, la fel ca rana fizică, dacă nu o tratăm se poate infecta și poate degenera în alte complicații, dacă sistemul nostru imunitar (stima de sine) nu e destul de puternic. Curățăm astfel locul: vedem dacă sunt și alți factori – de mediu, sau context implicați și îi eliminăm. Dezinfectăm: analizăm modul în care e acea persoană și motivele ei – dacă e o persoană toxică, dacă a vrut să obțină ceva prin a ne face rău, dacă ne-a rănit din greșeală sau dacă ne-a spus doar un adevăr care ne doare (a deschis o rană pe care o aveam deja). Antibiotic: gânduri pozitive, care să ne ajute sistemul imunitar, contactul cu persoane care ne apreciază, pentru a ne reumple paharul cu apreciere, limite pentru persoana care ne-a respins, ca să nu ne mai poată răni (mai puțin în cazul în care ne spusese un adevăr dureros – ca un chirurg care ne taie, ca să ne facă bine). Și, la final, leucoplast: ne luăm o mică pauză de la lumea din jur, ca să ne revenim, să medităm, să ne regrupăm.

Dependența de alcool, droguri, țigări? Seamănă cu o despărțire…
Dacă îndrăgostirea semănă cu o beție, senzațiile după o despărțire dureroasă seamănă cu sevrajul. Și dacă pentru dependenții de droguri există clinici specializate, pentru dependenții de o persoană nu prea… cel puțin nu la noi. Și aici, pentru vindecare, e nevoie de multe lucruri: să nu mai idealizezi persoana respectivă, să te înfurii chiar pe ea, să oprești gândurile la ea (fiindcă e ca o autoadministrare a drogului), și altele. Pentru dependența de heroină se administrează morfină – la fel și oamenii după o despărțire caută în mod natural un re-bound, de unde și melodia.

Atacul de panică și atacul de inimă nu sunt prea diferite. Ambele survin în urma unui stres foarte mare sau acumulat în timp și sunt periculoase. La primul te poți arunca pe geam, sau în fața mașinii, la al doilea inima ta poate să nu mai bată din nou. Morala? Vezi ce faci cu stresul.

Și că tot veni vorba, stresul e cum e colesterolul. Apare pe fondul unui regim de viață “nesănătos”, haotic, de tip fast food, fast moving și se depune, se depune… până se blochează un vas de sânge și nu e prea drăguț. Seamănă și cu cocaina – bagi, bagi, până inima cedează…

Și că tot suntem la lucruri serioase – depresia poate fi la fel de gravă cum este cancerul… unde celule care seamănă foarte mult cu cele normale se dezvoltă necontrolat – vezi gândurile obsesive, sau când ai HIV sistemul imunitar este anihilat – vezi gândurile negative la adresa ta care îți omoară încet stima de sine.

Ambele duc la incapacitate și chiar la moarte… Prin chimioterapie se pot omorî celulele canceroase și prin chirurgie se pot îndepărta, dar uneori asta se face prin afectarea întregului corp, fiindcă nu ai cum să omori ceva rău fără să afectezi și ceva bun – lucrurile pe care vrem să le eliminăm, ne și hrăneau, e nevoie să găsim noi surse de hrană sufletească.

Bolile mintale, cum este schizofrenia, sunt foarte greu tratabile la acest moment, la fel ca unele boli fizice.

Și așa putem continua la nesfârșit… Important e să începem să ne dăm seama de importanța sănătății mintale. În încheiere vă lăsăm cu un TED:

 

La multi ani cu sănătate și fericire

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Acum ceva timp am fost în parc, la o petrecere inițiată de Itsy Bitsy, unde am creat o activare: Șotronul părinților. Am desenat cu creta pe jos un șotron lung, mult mai lung decât cel normal și unduitor, ca drumul din Vrăjitorul din Oz, la final am scris, bineînțeles, Orașul de Smarald. Am printat și niște diplome, pentru părinții curajoși, care veneau să se joace, cu 4 locuri libere, pentru 4 răspunsuri la întrebările:

  1. Care e dorința ta cea mai mare?
  2. Care e calitatea ta cea mai importantă?
  3. De ce ți-e frică cel mai mult?
  4. Cine ar fi o persoană importantă, din viața ta, care te simți că te sprijină?

Aproximativ 80% dintre cei care au participat, au spus că cea mai mare dorința a lor e sănătatea. Să fie sănătoși, ei și familia lor.

La final primeau dimploma, care spunea ceva de genul:

Se acordă lui –Marian– care a reușit să –fie sănătos, el și familia lui– fiindcă a fost –priceput la gătit– și și-a învins cea mai mare frică –de înălțime– cu ajutorul –Marianei-.

Uneori aveau mai mult sens, alteori mai puțin, dar oricum erau amuzante și îți dădeau de gândit. Ei plecau veseli și eu rămâneam cu întrebarea – Ce e cu dorința asta, de a fi sănătos? fiindcă sincer, ne așteptam să își dorească mai degrabă fericire, sau o vacanță undeva, sau armonie în familie, mai mult timp liber/ relaxare, lucruri care te apropie de ceva – bun (plăcere), mai degrabă decât ceva ce te îndepărează de ceva – rău (boală).

Să fii sănătos înseamnă să nu ai nicio afecțiune îți afectează viața, să nu ai nicio durere. Să fie ceilalți sănătoși înseamnă să te poți bucura de ei 100%, fără nicio teamă (că ar putea păți ceva). Prin urmare, chiar dacă nouă ni se părea prea de bază, prea puțin să vrei doar să fii sănătos, prea modest și lipsit de perspectivă, era de fapt ceva foarte profund în strânsă legătură cu frica de moarte (ce stă la baza tuturor celorlalte frici umane).

Pe de altă parte, sistemul este dual. Pe lângă frica – de moarte, la baza motivațiilor noastre se află și o nevoie – de a fi iubit (ce stă la baza tuturor nevoilor și dorințelor pe care le avem). Făcând o paralelă, ar fi instinctul de supraviețuire și cel de reproducere. Din piramida nevoilor – primele trei (fiziologice, de securitate, de integrare socială) corespund primului instinct și ultimele trei (de integrare socială, recunoaștere și autorealizare) corespund celui de-al doilea. Nevoia de socializare corespunde astfel ambelor instincte, fiindcă avem mai multe șanse să supraviețuim în grup (avem acces la mai multe resurse) și mai multe șanse să ne reproducem (avem acces la mai mulți potențiali parteneri).

Dacă sănătatea e valoarea asociată fricii de moarte și instinctului de supraviețuire, ce valoare ar fi asociată nevoii de iubire și instinctului de reproducere? Cea mai populară și la îndemână ar fi fericirea, tradusă prin starea de bine, armonie cu ceilalți, senzația de împlinire (că reușești să obții ce îți propui) și bucuria pe care o simți în suflet. Cineva poate fi sănătos, dar să nu se simtă iubit și astfel să se simtă nefericit.

Și de aici lucrurile se complică… Poți fi iubit de cei din jur și să te simți nefericit (fiindcă nu îi crezi), sau poți fi singur și fericit (fiindcă îți oferi singur iubire). Dar dacă ești singur, sănătos și fericit – ce legătură are asta cu instinctul de reproducere? Sau dacă nu poți face copii? Sau dacă nu îți dorești copii? Sau dacă ai făcut deja copii – ce se întâmplă cu instinctul tău? Sau dacă ești la menopauză? Ei bine, instinctul de reproducere se pare că are legătură nu doar cu nașterea copiilor, dar și cu creșterea lor sau cu orice alt proiect care te pasionează. 

Poate ați auzit mulți oameni foarte atașați de un proiect la care lucrează că vorbesc despre el ca despre “copilul lor”. La fel, oameni care nu au copii și niciun proiect important care simt că nu-și găsesc “sensul”. Sensul vieții este creația. Și asta se poate demonstra foarte ușor – cei care au un copil sau un proiect simt că și-au găsit sensul în viață, ceilalți care nu au așa ceva simt că nu și ceva lipsește.

Creația asta poate fi și ea de mai multe feluri – poți avea un proiect artistic, sau o carieră sportivă, poți avea o afacere, un proiect la job/ un departament de condus, sau un plan – de a călători și descoperi mereu ceva nou, de a citi, a scrie, a te implica social, a te dezvolta personal. Cu cât e mai bine definit proiectul la care lucrezi, cu cât lucrezi mai mult în fiecare zi la construcția lui, cu pasiune și îți aduce împlinire, cu atât te simți mai… fericit și instinctul tău de reproducere e satisfăcut. 

Pasiunea e un element cheie în această poveste, fiindcă înseamnă iubire. Iubire față de tine (fiindcă meriți să ai ce e mai bun) și iubire față de proiectul la care lucrezi. Și asta îți satisface nevoia de bază, corespondenta celor 3 nevoi din vârful piramidei.

Prin urmare – cei care au zis că își doresc sănătate (nu și fericire) poate că aveau deja fericire (cei mai mulți aveau un copil). De asemenea, e posibil să își dorească sănătate fiindcă poate părea ceva ce nu ține de noi, sau care ține de noi într-o mică măsură.

Sigur, accidente se pot întâmpla oricând, din păcate, și aici intervine relația cu divinitatea – din încercarea noastră de a controla lumea în care trăim (dacă îmbunăm divinitatea, prin rugăciunile noastre și respectarea tradițiilor, poate va fi bună cu noi și nu ne va aduce necazuri în fața cărora să fim complet lipsiți de putere – invaliditate sau moarte subită). Totuși, asupra multor aspecte din viața noastră avem control, și aici intervine relația cu știința, ce se dezvoltă pe zi ce trece. Studiile explică fenomene (probleme cu care ne confruntăm) și generează metode de tratament cu o viteză uimitoare. Datoria noastră de acum este doar să ne informăm, să găsim criterii de filtrare a informațiilor (care sunt valide, care ni se aplică) și să urmăm un tratament sau altul, pentru a ne îmbunătăți viața.

Și asta se aplică atunci când e vorba de sănătate – fizică (cu tehnici și metode mai clar și mai demult instaurate) și psihică (mai nouă și cu mai puține drumuri bătute). Dacă la început religia explica și avea remedii pentru toate bolile fizice și mentale, acum știința explică și are remedii pentru majoritatea bolilor fizice și câteva dintre tulburările mentale/ emoționale.

Cumva este destul de clar că, din punct de vedere fizic avem nevoie să:

Din punct de vedere psihic:

  • să evităm stresul
  • să ne dezvoltăm relații armonioase cu cei din jur
  • să ne relaxăm (timp liber, de meditație)
  • să avem activități plăcute (care ne cresc nivelul de endorfine)
  • să ne dezvoltăm abilitățile, stima de sine, empatia
  • să descoperim ce ne dorim, să ne facem un plan și să îl urmăm

Și cumva – pentru primele știm exact ce să facem ca să le obținem, iar pentru cele din a doua categorie nu prea, sau nu e destul de clar. În orice caz, nu prea ne învață nimeni la școală sau acasă cum să ne creștem stima de sine sau empatia, de pildă. De asemenea, cele din prima categorie nu prea le putem face dacă nu ne simțim motivați și în putere, lucruri care au legătură cu a doua.

Uneori, apar și afecțiuni. Din punct de vedere fizic știm ce să facem cu:

  • Răceala – luăm paracetamol/ ibuprofen, ceai cald, miere, lămâie, vitamina C, stăm acasă, feriți de curent și frig
  • Infecțiile – antibiotice
  • Tăieturile – betadină/ rivanol, plasture
  • Diabet – insulină
  • Cancer – intervenție chirurgicală, chimioterapie/ alte terapii alternative
  • Apendicită – intervenție chirurgicală
  • Fractură – ghips
  • etc

Din punct de vedere psihic:

  • Respingere – ?!
  • Despărțire -?!
  • Violență verbală – ?!
  • Conflict – ?!
  • Deces – ?!
  • Singurătate – ?!
  • Frică – ?!
  • Fobii – ?! terapie
  • Anxietate socială – ?! terapie
  • Depresie – ?! terapie, antidepresive
  • Tulburare Borderline – ?! terapie
  • Tulburare narcisică – ?!
  • Comportament obsesiv-compulsiv – ?!
  • Paranoia – ?!
  • etc

Și terapia asta – de care să fie? cu cine? individuală sau de grup? cât timp? cât de des?

Mai multe răspunsuri într-un episod viitor 🙂