Bullying-ul – o experientă personală

De fiecare dată când e vorba de experiențe negative, oamenii tind să nu spună nimic, sau să spună în anonimat. Fenomenul #metoo a fost unul care a încurajat exprimarea, însă cred că e nevoie de mai mult. Cu cât vorbim mai mult de experiențele noastre, cu atât putem întâlni alți oameni care s-au confruntat cu aceleași probleme – și astfel nu ne mai simțim singuri și ne e mai ușor să nu ne mai învinovățim, ceilalți pot învăța din experiența noastră, sau noi din a lor.

Motivele pentru care să nu spui ceva personal, mai ales în calitate de formator, seamănă cu a nu pune decât poze retușate în Photoshop cu tine pe rețelele de socializare: ca să dai iluzia perfecțiunii. Totuși, nu e o mai mare realizare să treci prin experiențe traumatizante și să le depășești, ajungând să fii bine cu tine, decât să nu fi avut deloc astfel de experiențe?

Oare un psiholog care a trecut printr-o depresie și s-a ridicat, prin divorț și a renăscut, prin creșterea unui copil și a reușit să aibă o relație bună cu el, prin respingerea părinților și i-a iertat, prin acceptarea tuturor calităților și defectelor lui, nu este unul care inspiră mai multă încredere? Cum îi poți ajuta pe alții să se lase de fumat dacă tu ai încercat și nu ai reușit asta? Cum poți inspira pe altcineva să slăbească, dacă și tu ai vrea, dar nu poți?

De asemenea, orice relație presupune reciprocitate. Dacă nu știu nimic personal despre terapeutul meu – cum pot să mă deschid 100% față de el, cum putem stabili o relație autentică? Bineînțeles, nu e nevoie de prea mult. Doar câteva lucruri, care să deschidă conversația.

Astăzi este despre Bullying – o experiență personală. Bullying-ul este o formă de violență fizică sau verbală prin care unul sau mai mulți, de obicei în școală, se leagă de unul sau mai mulți colegi, care devin “ciuca bătăii”. Motivele pot fi multiple: are ochelari, e prea scund, e prea urâtă, are urechile clăpăuge, are părul lung, are sânii prea mari sau prea mici, e un băiat cu gesturi feminine, are coșuri, nasul prea mare, gura prea mare, e prea slabă, prea înalt, prea gras, bâlbâit, scrie cu stânga, e mai nătâng, învață prea bine sau prea prost… pe scurt: e prea sau prea, are ceva în plus sau în minus față de ceilalți colegi. E diferit. Are un “defect” vizibil și de neacceptat pentru ceilalți.

Și ceilalți când observă acel defect încep să testeze: dacă fac un pic mișto de el, cum va reacționa? Și dacă reacționează permisiv, bullying-ul poate începe să crească și să înflorească. Ce înseamnă acest permisiv? Să zicem că cel atacat nu are replică, nu își impresionează atacatorii printr-o ripostă sau o parare și eventual se și supără. Efectul scontat a fost garantat. Atacatorii se bucură și insistă, până la a-și face un obicei zilnic din a se lua de victima care va putea din ce în ce mai greu să iasă din cercul vicios în care a intrat (supărare – atac).

În cazul meu, a fost o combinație de coșuri, ochelari, graba de a răspunde la ore și o părere nu prea excelentă de sine. La bloc aveam mulți prieteni, cu care mă înțelegeam bine, mă jucam, eram apreciată, la școală nu mă puteam integra în niciun grup. Cu greu aveam două fete cu care vorbeam mai deschis. În rest vorbeam cu toată lumea, dar superficial, sau răspundeam mișto-urilor lor. Permisivitatea mea venea din faptul că de multe ori râdeam la glumele lor despre mine, fiindcă mi se păreau amuzante (ceea ce cred că era bine), însă acest râs nu era urmat și de o replică inteligentă (la adresa lor sau a mea), prin care să pun limite comportamentului lor și să îmi afirm personalitatea.

Această poveste s-a prelungit apoi și pe parcursul liceului, aproape până în clasa a 12-a, când am început să mă integrez mai mult și odată cu intrarea la facultate s-a dizolvat cu desăvârșire. Aici am reușit să leg rapid prietenii de durată (unele dintre ele desfășurându-se până în ziua de azi și cărora le sunt tare recunoscătoare).

Totuși, pe toată perioada claselor 1-11, timp de 11 ani, am avut o viață aproape dublă. La școală/ liceu eram oarecum marginalizată, pe când acasă eram în gașca mea de prieteni. La fel s-a întâmplat cumva și la unele job-uri pe care le-am avut. La serviciu marginalizată, cu prietenii în centrul atenției. Aveam cam 1-2 persoane la job cu care mă înțelegeam bine și vorbeam lucruri mai profunde, însă în rest nu prea. Cel puțin în comparație cu ceilalți colegi care aveau gașcă și erau mai deschiși unii cu ceilalți. De obicei pe bază de fumat împreună. Toți acești ani de neintegrare au avut un cuvânt de spus. Nu cred că au creat o parte a identității mele, dar cred că au întărit-o (fiindcă dacă ea nu ar fi fost deja acolo, acest fenomen nu ar fi avut loc). O parte a identității mele care spunea: nu ești destul de bună pentru a fi iubită. Ești neiubibilă. Parte a umbrei.

Pentru cei care nu sunt încă familiarizați cu conceptul de Umbră – ea este acea parte a psihicului uman unde locuiesc toate lucrurile pe care nu le putem accepta despre noi. Dacă în Eu – structura ce include lucrurile cu care ne identificăm – apar anumite calități sau defecte cu care suntem OK, pe care le acceptăm, în Umbră se află celelalte, pe care nu le putem accepta și care sunt de obicei inversul celor din Eu. De pildă, dacă în eu am că sunt: creativă, deșteaptă, frumoasă, genială, un bun partener și iubibilă, în Umbră am: lipsită de imaginație, proastă, urâtă, mediocră, un partener greoi și neiubibilă. Și așa mai departe. Șmecheria este să integrezi Umbra în Eu, adică să accepți tot ce nu poți accepta despre tine. Moment în care nu mai are cum să te supere nimeni, când îți dă de înțeles că ești unul din acele lucruri. Fiindcă tu, de fapt, nu ești nici așa nici așa. Sau amândouă. Depinde de situație. Și atunci râzi și zici, da, sunt uneori așa proastă, habar n-ai! :)))

De fiecare dată când cineva critică ceva la tine, de fapt e vorba despre un lucru din Umbra lui, pe care nu-l poate accepta. Să zicem că cineva e foarte ordonat. Dacă te critică că ești dezordonat, înseamnă că nu poate accepta faptul că EL este dezordonat. Și dacă se gândește puțin poate găsi exemple despre domenii sau momente în care a fost dezordonat. Când va accepta că este și dezordonat, dezordinea ta nu-l va mai deranja. Va pune mâna să facă ordine, fără să aștepte nimic în schimb, sau va trece mai departe, având alte lucruri mai importante la care să se gândească.

Lucrurile din Eu sau Umbră se formează, desigur, în copilărie. Dacă cel puțin unul dintre părinți ne-a repetat destul de des că suntem într-un fel sau altul – pozitiv sau negativ, ajungem să ne identificăm cu acel lucru și opusul lui să îl aruncăm în Umbră. De pildă, mama mi-a repetat mereu: ești frumoasă, ești genială, ești neatentă. Asta înseamnă că mie mi-e foarte greu să accept că aș putea fi și mai puțin frumoasă, mai puțin genială sau destul de atentă. Tata mi-a dat de înțeles că sunt neinteresantă și neiubibilă, lucruri care s-au dus direct în umbră și în Eu mă străduiesc să fiu mereu interesantă și iubibilă.

Și ești cu atât mai liber cu cât accepți toate părțile tale, oricât de multă sau puțină cinste ți-ar aduce. Ești cu adevărat liber când dispoziția ta nu va mai fi influențată de părerea celorlalți despre tine (părere care are mult mai multă legătură cu ei, decât cu tine). Atacatorii responsabili de acțiunea de bullying sunt de obicei copii ce au fost supuși condiționărilor parentale negative, supuși violenței sau care au asistat la violență în familiile lor și au nevoie să se răzbune pe cineva, să se simtă și ei puternici.

Sau au fost mult criticați și nu pot accepta părți la ei oglindite de celălalt, așa că îl resping, respingând astfel acea parte la ei înșiși. Practic, de câte ori respingem pe cineva (ne e foarte antipatic), respingem o parte din noi. Întrebarea care se pune aici e de obicei: Și dacă resping (cu ardoare) un pedofil înseamnă că eu sunt pedofil? Nicidecum. Înseamnă că respingi pe cineva care a încălcat o serie de reguli. Și care și-a urmat dorința, în mod egoist. Pățești în viața ta asta? Să urmezi prea multe reguli și să îți înăbuși dorințele?

Cu cât ești mai sincer atunci când vorbești despre tine, cu atât te vindeci mai mult și mai repede, te accepți și prin acceptare poți ajunge la iubirea necondiționată (sau Sf. Graal) 🙂 Nu ai cum să accepți pe altcineva dacă nu te-ai acceptat pe tine. Nu ai cum să te iubești dacă nu te-ai acceptat. Și nu ai cum să iubești pe altul dacă nu te iubești pe tine.

Iubirea necondiționată vine din prea plin. Dacă ai nevoi neîmplinite, singura iubirea de care vei fi capabil va fi doar cea condiționeată, care așteaptă la schimb ceva. Am stat cu tine azi, stai și tu cu mine mâine. De câte ori apare senzația de gol, frica sau furia poți știi că iubirea adevărată lipsește. Bucuria sau tristețea sunt hainele iubirii adevărate. Ești bucuros că o poți împărtăși, sau ești trist dacă celălalt are alte planuri, dar rămâi în continuare cu tine.

Succes! 🙂

PS: e interesant că bullying-ul a început să fie recunoscut ca o problemă în școli. Dar ce facem cu bullying-ul părinților împotriva copiiilor?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *