Astăzi aș dori să vorbim despre plăcerea de a fi agresiv. Despre acei oameni care obișnuiesc să își obțină o stare de bine prin a-i face pe ceilalți să se simtă prost, sau despre momentele în care cu toții mai facem asta, fără să vrem.
În psihologie, fenomenul ar putea fi denumit “identificarea cu agresorul” – ai fost agresat și apoi, ca să simți că ai și tu putere, faci același lucru. Sau pur și simplu pentru că ai învățat un model: cum se face ca să “fii șmeker”. Se mai poate numi și psihopatie: dimensiunea tulburărilor de personalitate de tip narcisism, borderline, antisocială, care se referă la lipsa de empatie și remușcări. “Scopul scuză mijloacele” și ceilalți oameni sunt văzuți doar ca niște instrumente, care ne pot ajuta sau nu să ne împlinim nevoile.
Aș vrea să clarificăm puțin aici lucrurile, fiindcă agresivitatea împotriva celorlalți poate veni și din alte locuri, sau poate avea alte scopuri decât cele descrise mai sus. Oamenii pot fi agresivi fiindcă se sperie, sunt obosiți, stresați, sau când protestează, dacă le-au fost încălcate niște drepturi pe care le aveau în mod legitim. Dacă cineva vrea să îți fure din mână geanta poate că e normal să țipi, lovești, faci tot ce poți ca să o obții la loc. Asta dacă era cu adevărat geanta ta și nu ai furat-o și tu la rândul tău.
Dar, cum ziceam, aș vrea să vorbim puțin aici despre oamenii care folosesc agresivitatea ca instrument pentru a-și crește stima de sine, a obține putere, status, a se poziționa deasupra celuilalt sau pur și simplu a obține plăcere/ a-și alina durerea pe care o resimt, poate, constant. A-și demonstra lor că totuși nu sunt proști/ slabi/ neputincioși, a se proteja împotriva unor pericole imaginate, sau a-și menține un status pentru a se simți invulnerabili. Toate astea însă cu prețul umilirii celorlalți.
Sunt acele persoane care din primul minut în care te văd fac un comentariu răutăcios care te face să te simți prost: ați întâlnit genul? Care de câte ori greșești ceva încep să râdă și să fie ironici. Care când le ceri ajutorul sau le mărturisești o emoție se bucură să nu te ajute, sau să răspundă cu răceală. Care te fac să te simți: rușinat, vinovat, că nu ești destul de bun, că tu nu contezi și nu ești important. Știți genul?
Ei bine, acești oameni folosesc agresivitatea ca pe o formă de auto-terapie. Și nu într-un cadru safe, cum e în unele sporturi de contact, sau la șah/ jocuri video: cu reguli și consent, sau în BDSM, ca dominatori, unde iarăși există ideea de spațiu safe, safe-words, consent, ci peste tot, fără reguli, fără limite, fără consent, cu forța și uneori extrem de harmful pentru cei afectați, care se întâmplă să le “cadă în mână”.
Este important de înțeles, pentru victime mai ales, că acești oameni folosesc agresivitatea pentru a se simți puternici tocmai pentru că nu cred despre ei că sunt. Un om care crede despre el că e puternic, care are o stimă de sine crescută, care se iubește autentic pe sine, care e echilibrat și în largul lui în cele mai multe situații nu simte nevoia să demonstreze ceva – lui sau altora.
La câini se vede foarte interesant agresivitatea. Sunt și aici câteva tipuri:
– agresivitate din cauză de anxietate/ frică (ca să se apere)
– agresivitate pentru punerea limitelor (iar asta e light, e doar cât să îi transmită celuilalt că nu e ok ce face – gen să se urce pe el/ să îl deranjeze cumva)
– agresivitate din cauză de obișnuință – așa e stăpânul/ le-a încurajat comportamentul (vezi câinii de luptă/ polițiști)
– agresivitate din nevoia de dominare (mai ales între masculi, mai ales dacă sunt femele în jur, sau e la mijloc mâncare/ jucării pe care simt că vor să nu le împartă, dar și pur și simplu). Aici e interesant fiindcă un câine echilibrat își poate afirma dominanța și foarte subtil, fără să mârâie/ muște. Poate face asta doar prin limbajul nonverbal (să-l pună pe celălalt jos de pildă).
Și cam așa e și la oameni, iar aici vorbeam mai mult despre ultimele două feluri, dar și despre primul tip, mai ales dacă se repetă constant.
În cazul câinilor e mai simplu: un stăpân echilibrat, calm, iubitor poate să ajute un câine, în timp, să își corecteze comportamentul agresiv. În cazul oamenilor e nevoie de un terapeut. Însă, dacă oamenii aceștia folosesc agresivitatea ca auto-terapie: foarte greu ajung la un terapeut. Mai ales când văd că le reușește – se simt mai bine, obțin ce vor și, de multe ori ceilalți continuă să rămână victime (trauma bond).
Nu degeaba avem în povești personaje de genul:
Ei sunt personificarea celor care folosesc agresivitatea: verbală/ fizică/ psihologică pentru a-și impune puterea. Ei când dau o palmă (de orice fel) încep să chicotească.
Ce putem face?
În primul rând să ne dăm seama în ce situație ne aflăm: victime sau agresori. Apoi să ne apărăm, să (ne) punem limite, să scăpăm din trauma bonding, să-i îndemnăm să meargă la terapie sau să mergem și noi, pentru a nu mai folosi agresivitatea ca un relief.
Voi ce experiențe de genul ați avut?