Cum ne acceptăm?


(Poți asculta podcastul de mai sus sau citi articolul de mai jos.
Sau ambele în același timp) 😀

Mi-am întrebat prietenii în ultimul timp despre ce compromisuri fac în cuplu și de ce. Sau dacă nu sunt dispuși să facă un compromis, la fel, de ce. Am ajuns apoi să vorbim despre libertate, empatie, sacrificiu, acceptare și neacceptare. Dar să o luăm cu începutul.

În teoria conflictului, în relații, s-a dovedit avem 5 posibilități de răspuns în fața unuia. Agresiv (când îmi doresc să se facă doar cum vreau eu), Pasiv (când accept să se facă doar cum vrei tu), Cooperant (când găsim o cale creativă care să ne mulțumească pe amândoi), Printr-un compromis (când fiecare lăsăm de la noi) și Evitant (când nu se face nici ca mine, nici ca tine). Care credeți că ar fi varianta ideală? Când se face doar ca mine, bineînțeles. Nu, este vorba de Cooperare. Când găsim o soluție creativă care să ne bucure pe amândoi fără să trebuiască să lăsăm de la noi, nici unul.

Spre exemplu, dacă eu vreau la mare și tu la multe, Agresiv ar fi să te manipulez sau șantajez să mergem la mare, pasiv ar fi să mergem la munte, poate fiindcă mi-e frică să zic nu, Un compromis ar fi să mergem la o sală de cățărat și apoi la spa, sau acum mergem la munte și weekendul viitor la mare, iar Cooperarea ar fi: mergem în Croația, că acolo e și munte și mare.

Când vine vorba de libertate versus obligații nescrise în cuplu variantele sunt multe. Din fericire, sau nefericire, nu există un standard, nu avem recomandări din partea unor studii, nici măcar la casatorie. Prin urmare, fiecare este liber să îți întocmească propriul regulament de ordine interioară.

Ceea ce știm cu toții însă este că vrem să fim fericiți, dacă se poate pentru toată viața. Nu vrem să fim ca acele cupluri care ajung la divorț, sau ca cele care rămân împreună dar se ceartă mereu, amândoi fiind plini de nemulțumiri sau lucruri nespuse.

Și astfel ajungem la acceptare. Ce face un cuplu să dureze? Literatura de specialitate arată că este nevoie de multe lucruri în comun: mai ales la nivelul valorilor personale și a preferințelor și multă toleranță pentru diferențe. Îi place să se uite la fotbal? Așa e el, dragul de el. Tatăl lui îl lua când era mic la meciuri și alea erau singurele momente petrecute împreună. Primii prieteni la fotbal și i-a făcut. E important pentru el să facă parte din această comunitate.

Cu cât sunt mai multe lucruri în comun, cu atât e nevoie de mai puține compromisuri. Cu cât e mai multă creativitate și deschidere, cu atât se poate ajunge la o mai bună cooperare.

Analizând și eu câteva relații de lungă durată pe care le-am avut, am realizat că în fiecare dintre ele mi se părea că e perfect, dar… (și aici urma un lucru care mi se părea inacceptabil). Dar fumează, dar muncește prea mult, dar vrea să lucreze în altă țară, dar nu facem destule lucruri împreună, dar vrea să ne mutăm departe de oraș, dar, dar dar. Apoi m-am gândit la mediul în care am crescut, relațiile pe care le-am văzut în copilărie: părinții, bunicii, și nici la ei nu am văzut prea multă acceptare autentică. Aia în care zici: înțeleg cum e și de unde vine și nu are cum să fie altfel, așa e el. În schimb, am văzut multă agresivitate, pasivitate sau evitare. Compromis uneori. Foarte rar cooperare.

Apoi m-am gândit la mine: sunt părți din mine pe care nu le accept? Da. Cel puțin una. Cum am crescut referitor la ea? Ei bine, se pare că nici cei din jurul meu nu o acceptau: familia sau colegii. Foarte drăguță, simpatică, deșteaptă, talentată, dar ce faci cu acneea aia? Am auzit de o rețetă cu miere… cu zaț de cafea… cu antibiotice… cu suc de roșii… cu…

Și așa probabil că am ajuns să nu mă accept nici eu în totalitate și nici pe alții. Și e o diferență, da, între a accepta și a te mulțumi cu, a te culca pe o ureche. Poți accepta și apoi face ceva pentru a schimba.

Ca să ne întoarcem la relații, după acele relații lungi terminate la un moment dat și fiindcă nu puteam eu accepta o latură sau alta a personalității celuilalt, am constantat, că după un timp, m-am schimbat. Și, uitându-mă retroactiv, mi se părea că nu erau lucruri așa de grave, erau de înțeles și le-aș fi putut accepta, cu mintea de acum, puteam găsi soluții creative. Doar că eram se pare prea prinsă în joc. E uneori nevoie de spațiu și timp pentru a vedea lucrurile din afară, ca să le găsești câte o soluție.

Legat de libertate și empatie: sună foarte frumos, nobil – fiecare să facă ce vrea, ce îi dorește inima. Pe de altă parte dacă apar nevoi care se contrazic, ce facem? Ei bine, părerea mea este că e nevoie, în primul rând, de acceptare. Și apoi soluția va veni (aproape) de la sine.

Mă scoate din sărite că nu strânge după el! Nu mai rezist! Am nevoie să fie ordine în casă
Pasul 1: înțelegere. Ce îl face să fie așa? Poate a fost constrâns când era mic să facă ordine și curățenie prea mult, prea des, ca o pedeapsă, etc. Poate că se simte liber într-un mediu dezordonat. Poate e gura lui de aer. Putem pune întrebări să aflăm mai multe.
Pasul 2: empatie, pe care o simți după înțelegere
Pasul 3: expunere. Ca să înțeleagă și celălalt nevoia noastră de ordine putem să îi povestim de unde credem că vine.
Pasul 2: empatie din nou, a celuilalt față de noi.
Pasul 4: cooperare – ce putem face ca să ne fie bine la amândoi? Poate vine cineva și face curat, sau poate are fiecare locul lui, unde își menține spațiul așa cum îi place?

Vreau să stea cu mine după ce vine acasă de la job! Și el vrea să stea să se odihnească și relaxeze…
Pasul 1: cât e de rezonabilă această cerință?
Pasul 2: dacă nu e, ce ai putea face pentru a-ți împlini singur/ă uneori nevoia de activitate, pentru a-l lăsa pe celălalt să se odihnească și relaxeze?
Pasul 3: înțelegere. ce îl face pe el/ea să muncească așa de mult încât seara să nu mai aibă energie?
Pausl 4: empatie.
Pasul 5: expunere. ce te face pe tine să vrei să faci activități împreună în fiecare seară?
Pasul 6: empatie
Pasul 7: cooperare – ce am putea face ca fiecare să fie bine fără a lăsa de la el? Poate ceva activități dimineața împreună, sau la prânz?

Apropo de acceptarea de sine și cooperarea cu sine. Sunt lucruri pe care nu le poți spune? Acelea ar fi lucruri pe care nu prea le poți accepta la tine și ar fi util să mai încerci, până le recunoști altora și deci și ție. Sunt părți din tine contradictorii: pe de o parte ai vrea ceva, pe de alta altceva? Cum ar suna puțină înțelegere și empatie față de fiecare parte? Apoi, ce soluție creativă ai putea găsi, care să îmbine ambele părți?