În psihologie avem multe școli de gândire. Adică tipuri de psihoterapie, care la bază au o anumită filosofie distinctă. Câteva exemple:
- Terapia Cognitiv-Comportamentală
- Cauza disfuncționalității: Credințele negative și distorsionate despre sine, lume și viitor duc la emoții negative și comportamente disfuncționale.
- Cum devine cineva funcțional: Prin identificarea și restructurarea gândurilor disfuncționale, combinată cu activări comportamentale care să întărească credințe realiste și funcționale.
- Terapia Centrată pe Persoană (Rogersiană)
- Cauza disfuncționalității: Discrepanța între sinele autentic și sinele perceput, cauzată de lipsa acceptării de sine necondiționate.
- Cum devine cineva funcțional: Printr-un mediu terapeutic empatic, autentic și acceptant, individul se redescoperă și își actualizează potențialul natural.
- Psihanaliza
- Cauza disfuncționalității: Conflictele inconștiente din copilărie și traumele nerecunoscute care influențează comportamentele și emoțiile prezente.
- Cum devine cineva funcțional: Prin aducerea în conștiință a acestor conflicte, analizarea lor și rezolvarea tensiunilor psihice prin trăirea emoțiilor conștientizate.
- Terapia Adleriană
- Cauza disfuncționalității: Sentimentul de inferioritate și lipsa scopului în viață.
- Cum devine cineva funcțional: Prin conștientizarea și dezvoltarea unui sentiment sănătos de apartenență și scop personal, orientat spre binele comunității.
- Terapia Gestalt
- Cauza disfuncționalității: Fragmentarea experienței umane și lipsa conștientizării momentului prezent.
- Cum devine cineva funcțional: Prin integrarea completă a gândurilor, emoțiilor și senzațiilor corpului, pentru a trăi mai autentic în „aici și acum”.
- Terapia Sistemică
- Cauza disfuncționalității: Dezechilibrele din dinamica relațiilor familiale sau din alte sisteme sociale.
- Cum devine cineva funcțional: Prin înțelegerea și modificarea tiparelor relaționale și comunicării din cadrul sistemului.
- Logoterapia
- Cauza disfuncționalității: Lipsa unui sens personal în viață și sentimentul de gol existențial.
- Cum devine cineva funcțional: Prin identificarea și urmărirea unui sens al vieții prin creație, relații semnificative sau acceptarea suferinței ca parte inevitabilă a vieții.
- Terapia Existentială
- Cauza disfuncționalității: Conflictul cu certitudinile existențiale (moarte, libertate, izolare, lipsa sensului).
- Cum devine cineva funcțional: Prin acceptarea acestor condiții și asumarea responsabilității de a-și crea un sens autentic.
- Terapia Comportamentală
- Cauza disfuncționalității: Învățarea unor comportamente disfuncționale prin condiționare.
- Cum devine cineva funcțional: Prin reînvățarea unor comportamente funcționale prin tehnici de condiționare clasică și operantă.
- Terapia Dialectic-Comportamentală
- Cauza disfuncționalității: Dificultățile de reglare emoțională și răspunsurile disfuncționale la stres.
- Cum devine cineva funcțional: Prin dezvoltarea abilităților de mindfulness, toleranță la stres, reglare emoțională și relaționare eficientă.
- Terapia Narativă
- Cauza disfuncționalității: Poveștile dominante despre viața proprie care limitează oportunitățile și identitatea.
- Cum devine cineva funcțional: Prin rescrierea poveștilor personale într-un mod care reflectă resursele, speranțele și posibilitățile individului.
- Analiza Tranzacțională
- Cauza disfuncționalității: Scripturile de viață disfuncționale („nu ești suficient de bun,” „nu poți avea încredere în oameni,” „trebuie să fii perfect ca să fii iubit.”, etc.) și tiparele de comunicare rigide între Stările Eului (Părinte, Adult, Copil).
- Cum devine cineva funcțional: Prin conștientizarea și schimbarea scripturilor și interacțiunilor către o poziție „Eu sunt OK, Tu ești OK”.
Și mai sunt multe, cele de mai sus sunt doar cele mai cunoscute. După cum putem vedea, fiecare școală de gândire cam susține că alta este cauza și alta soluția în cazurile problemelor de natură psihologică.
Asta ne poate face să ne pierdem încrederea în disciplină în sine – cum ar fi ca pentru răceală, în funcție de doctor să primești tratamente complet opuse? Unul să zică să stai la cald și să bei ceaiuri fierbinți, altul să zică să faci băi cu gheață, unul să recomande paracetamol și altul să zică că paracetamolul e cea mai proastă idee?
Și în cazul psihoterapiei se întâmplă la fel: un terapeut din congnitiv-comportamentală poate zice – să începem cu psihodiagnoza, să avem un diagnostic mai întâi, un psihanalist poate zice – nu folosim niciodată diagnostice ca pot face mult mai rău decât bine și oricum sunt irelevante. Și tot așa.
Sau, în loc să ne pierdem încrederea, putem să le vedem pe toate în ansamblu și să aplicăm ce simțim că ni se potrivește, sau să luăm mai multe în considerare: să ne uităm și la sensul și scopul vieții, și la abilitățile de gestionare a stresului pe care le putem dezvolta, și la credințele pe care le avem despre sine, lume, viitor, și la acceptarea de sine necondiționată. Cam asta își propune să facă psihoterapia integrativă.
În continuare aș vrea să vorbim puțin despre primele două școli de gândire menționate mai sus: Cognitiv-Comportamentală și Centrată pe persoană. Hai să vedem mai în detaliu câteva diferențe:
| Aspect | Terapia Cognitiv-Comportamentală (CBT) | Terapia Centrată pe Persoană (TCP) |
|---|
| Fondator | Aaron T. Beck (pentru componenta cognitivă); influențe timpurii din B.F. Skinner și Albert Ellis (comportamental). | Carl Rogers |
| Viziunea despre cauza disfuncționalității | Credințele iraționale și gândurile distorsionate duc la emoții negative și comportamente disfuncționale. | Lipsa unui mediu acceptant și empatic împiedică dezvoltarea personală și actualizarea potențialului. |
| Obiectivul terapiei | Schimbarea gândurilor disfuncționale și modificarea comportamentelor problematice. | Crearea unui spațiu sigur și acceptant în care clientul să-și descopere propriile soluții și să se actualizeze. |
| Rolul terapeutului | Este un ghid activ care ajută clientul să identifice și să schimbe gândurile și comportamentele disfuncționale. | Este un facilitator empatic și non-directiv, care oferă suport și acceptare necondiționată. |
| Metode principale | – Restructurarea cognitivă (identificarea și schimbarea gândurilor negative). – Activare comportamentală. – Expunere graduală. |
– Ascultare activă. – Empatie. – Acceptare necondiționată. – Congruență (autenticitatea terapeutului). |
| Abordare | Directivă și orientată spre soluții; axată pe rezolvarea problemelor specifice și măsurabile. | Non-directivă și centrată pe client; accent pe explorarea emoțiilor și creșterea personală. |
| Perspective asupra clientului | Clientul are nevoie de instrumente pentru a învăța să-și schimbe modul de gândire și comportament. | Clientul are în mod natural resursele necesare pentru creștere și auto-îmbunătățire, dacă primește suportul potrivit. |
| Durata terapiei | De obicei, pe termen scurt (8-20 ședințe), cu obiective clare și bine definite. | Poate varia în funcție de client, adesea fără o limitare clară; ritmul este dictat de nevoile clientului. |
| Populație țintă | Persoane cu anxietate, depresie, fobii, tulburări obsesiv-compulsive, stres post-traumatic sau alte tulburări emoționale și comportamentale. | Persoane care caută creștere personală, îmbunătățirea relațiilor, reducerea anxietății sau claritate emoțională. |
| Teoria de bază | Emoțiile și comportamentele sunt determinate de gânduri; schimbarea cognitivă și comportamentală poate transforma emoțiile. | Fiecare persoană are o tendință înnăscută spre actualizare și creștere, dar aceasta poate fi blocată de experiențe negative și lipsa acceptării. |
| Stilul relației terapeutice | Colaborativ, dar mai structurat, cu sarcini și teme pentru acasă. | Egalitar și empatic, cu accent pe construirea unei relații autentice și sigure. |
Aceste sunt aspectele cele mai importante ale celor două școli, însă aș vrea să observăm ceva fundamental. În prima școală omul este total responsabil de ceea ce i se întâmplă și capabil să facă schimbările necesare. În a doua școală omul este victima lipsei de acceptare necondiționate din exterior și incapabil să facă orice schimbare, până la momentul în care primește destulă acceptare necondiționată din exterior, ce este apoi interiorizată și transformată în acceptare de sine. Locul controlului în primul caz este interior, în al doilea este exterior.
Chiar dacă se recunoaște în prima școală că credințele pe care le avem sunt rezultatul evenimentelor exterioare și am ajuns la acele credințe mai degrabă în copilărie, când nu aveam prea mult discernământ, tot este cumva responsabilitatea noastră că le avem, că încă credem în ele și doar de noi depinde să le schimbăm.
Pe când, în a doua școală, noi nu avem absolut nicio vină și nicio putere, iar schimbările în bine apar automat, fiindcă este natura noastră să ajungem să fim bine, dacă scăpăm de condiționări și adoptăm (pasiv) acceptarea de sine. Zic pasiv fiindcă nu e ceva la care să putem ajunge conștient sau prin vreun efort propriu, doar prin contactul cu un terapeut care ne acceptă (sau altă persoană apropiată) putem ajunge să ne acceptăm și noi pe noi.
De asemenea, rolul terapeutului în prima școală este una de specialist, profesionist, care te învață metode și tehnici, iar a doua este de om, care oferă înțelegere și acceptare și poate să facă asta pentru că a ajuns să se înțeleagă și accepte pe sine. Putem să oferim empatie atunci când suntem disponibili emoțional, când putem simți orice emoții fără să ne disociem de ele și suntem și destul de puternici să le susținem, să nu ne copleșească, pentru că acceptarea de sine vine la pachet și cu ideea că suntem valoroși, iar asta oferă putere.
Într-un fel, în prima școală de gândire clientul este văzut ca un roboțel, care a venit în service și terapeutul-programator se uită la softul lui și face bug-fixing, iar în a doua școală clientul este ca o plantă și terapeutul-plantă îi oferă atâta lumină și apă (din ale lui) cât are nevoie ca să își revină și apoi să își dezvolte și el un soare și ploaie proprii.
Ce concluzie putem trage din toate acestea? Cred că e bine să știm că există mai multe paradigme și să alegem ce simțim că ne face bine,
Succes!
