M-am gândit să scriu acest articol în urma unor discuții cu persoane care au spus că au încercat terapia și nu a funcționat pentru ei, sau care au rămas cu o impresie proastă legată de terapeuți în urma contactului cu ei.
Experiența mea legată de terapeuți este următoarea:
- am încercat aproximativ 6-7 terapeuți pentru dezvoltarea mea personală (până să găsesc 2-3 potriviți)
- am participat la mai multe workshopuri ținute de alți terapeuți
- am cunoscut aproximativ 20-30 de terapeuți în perioada în care căutam colaboratori pentru școala pentru părinți pe care voiam să o dezvolt
- am cunoscut mai mulți terapeuți în cadrul Masterului de Psihoterapii Cognitiv-Compotamentale pe care l-am urmat și în Asociația Choice, unde am activat
În primul rând, de câte ori mă gândesc la acest subiect, îmi revine în minte terapeutul din Joker:
Joker: o persoană extrem de traumatizată, on the edge, vine la terapie ca ultim resort și întâmpină (chiar și aici) o persoană care nu reușește să îl înțeleagă. Cred că e ca și când ai încercat tot ce se poate, ai eșuat și te mai agăți de ultimul colac de salvare (terapeutul), care te dezamăgește și el. Înseamnă că nu mai ai altă șansă: decât să te îneci.
Terapeutul: de observat cabinetul ei – complet neprietenos, încărcat, plin de obiecte și praf, întunecat (așa cum era și lumea de afară, New Yorkul), un loc care transmite negativitate, lipsă de speranță, apăsare. De observat și atitudinea ei: rece, superioară, detașată, lipsită de empatie. De observat și poziția de autoritate: din spatele biroului, ca o funcționară.
Ca să nu ajungem aici, cred că e foarte important să keep in mind următoarele:
- Nu toți terapeuții sunt buni // Există și terapeuți buni
- Nu toți terapeuții buni sunt potriviți pentru noi // Există și terapeuți potriviți pentru noi
Să le luăm pe rând:
Nu toti terapeutii sunt buni // Există și terapeuti buni
Ce înseamnă că nu toți terapeuții sunt buni? Cum ne dăm seama dacă terapeutul meu e bun sau nu? Adică dacă are atestat de psihoterapeut nu înseamnă automat că e bun?
Să ne înțelegem:
- Facultatea de psihologie și un Master de psihoterapie pot fi făcute doar cu abilități academice (poți citi, scrie, învăța, urma reguli)
- formarea în psihoterapie o termini oricum
- orele de dezvoltare personală pot fi făcute mai mult sau mai puțin angajat/ profund
- interviul de acces in Colegiul Psihologilor este din păcate superficial și nu implică o testare psihologică/ aptitudinală amănunțită
Astfel că, toate cele de mai sus ajută, dar nu definesc un psihoterapeut bun. Toate cele de mai sus pot doar să ofere informații și tehnici de psihoterapie. Dar ce face un psihoterapeut să fie bun? Părerea mea, din experiența pe care o am:
- Empatia: să poată fi în contact cu emoțiile lui, ca să ajungă să fie în contact cu ale tale (să te facă să te simți înțeles)
- Gândirea critică: să poată discerne argumentele logice de pseudoștiință în ceea ce privește psihologia (fiindcă există multă literatură sau studii, nu toate întemeiate/ corect realizate), să aibă o gândire cât mai lipsită de biasuri, sau să fie conștient de cele pe care le are, să poată prinde rapid argumentele clientului și să formuleze argumente logice (să îți provoace gândirea logică)
- Travaliul personal: adică să fi făcut destulă terapie personală încât să își cunoască bine toate traumele și să fi rezolvat marea lor majoritate, să fie o persoană cât mai echilibrată emoțional, cu o viață cât mai împlinită și fericită (să fie un model bun/ să aibă experiența procesului terapeutic pe care îl propune)
- Creativitatea: să te ajute să vezi lucrurile din noi și noi perspective și să poată să îți ofere exerciții personalizate, care să te ajute să depășești problemele pe care le ai (să te ajute să experimentezi lucruri noi într-un mod în care te simți în siguranță)
- Cunoștințele: să știe cât mai multe lucruri teoretice și să fi citit multe studii și meta-analize, să aibă o paletă largă de tehnici la îndemână (să te învețe lucruri noi din zona psihoeducației)
- Focalizarea pe obiective: să nu uite de unde ați plecat și unde vreți să ajungeți, să nu se lase pierdut sau păcălit de un client evaziv sau care disociază, să se întoarcă de fiecare dată la obiectivele pe care le aveți (să te ajute să progresezi spre obiectivele tale)
Cam astea ar fi primele care mi se par extrem de importante (niciuna din cele de mai sus nu ar fi ok să lipsească). Și cred că pot fi observate din prima sau a doua ședință, așa că, din perspectiva mea, dacă nu există urmă de ele de la început recomand schimbarea terapeutului. Mai ales dacă:
Care cred că sunt lucrurile care justifică întreruperea ședinței în mijlocul ei și încheierea terapiei, din perspectiva mea:
- dacă terapeutul este rasist/ bigot/ homofob/ misogin, etc
- dacă face victim blaming (tu ești de vină că ai fost bătută fiindcă ai ridicat vocea)
- dacă se enervează pe tine și te ceartă/ devine agresiv
- dacă se dă la tine
- dacă nu răspunde la întrebările pe care i le pui/ e evaziv/ ți se pare nesincer (de exemplu dacă ascunde faptul că nu știe ceva/ nu recunoaște că nu știe)
- dacă îți propune tehnici mistice/ oculte cu credința că ele ajută în sine și nu că ar fi doar o formă de Placebo
- dacă uită de ședință/ întârzie repetat/ încurcă anumite date despre tine/ e dezorganizat
- dacă îți vorbește des și foarte mult despre viața lui personală, de parcă te-ar folosi pe post de terapeut
- dacă îi spui ce te deranjează la relația voastră terapeutică și nu ia în considerare feedbackul tău
Cam așa, din perspectiva mea. E important să ne dăm seama că psihoterapeuții sunt și ei oameni, nu zei, și că psihologia nu e o știință exactă, ci depinde mult de personalitatea terapeutului. Mai ales că un mare impact în succesul terapiei e constituit de relația terapeutică, care poate deveni un model pentru relația cu sine sau cei din jur.
Nu toti terapeutii buni sunt potriviti pentru noi // Există și terapeuti potriviti pentru noi
Să spunem că am bifat toate calitățile de mai sus și nu avem niciunul din defectele menționate anterior și totuși simțim că terapia nu ne ajută cu nimic. Ne simțim înțeleși, terapeutul are gândire critică, și-a urmat travaliul personal, e creativ, are cunoștințe, e focalizat pe obiective… și totuși nu merge. Există mai multe motive aici:
- facem un transfer puternic: de la unul din părinți față de care avem o aversiune puternică asupra terapeutului (poate fi legat de o asociere de gen, sau de autoritate)
- avem de-a face un un terapeut supra-specializat pe un anumit tip de terapie, pe care am practicat-o deja cu altcineva sau singuri și nu ne-a ajutat
- terapeutul respectiv nu a depășit încă propria traumă care este similară cu a noastră
- practică anumite reguli față de care avem o aversiune foarte mare/ ne încalcă anumite valori (poate fi legat de durata ședințelor/ costul lor/ necesitatea temelor pentru acasă, etc)
- are un ritm personal prea rapid sau prea lent, pentru capacitatea noastră de schimbare
- crede cu sinceritate într-un set de valori ce se află la polul opus față de setul nostru de valori (ex: el consideră că e bine să fii conformist, noi că e bine să fii cât mai liber, etc.)
- avem o problemă specifică cu care nu are deloc experiență/ despre care nu a studiat foarte mult (ex.: tulburări alimentare)
Mai pot fi probabil și altele. În orice caz, ca într-o relație de cuplu, sau de muncă: celălalt poate să nu fie bun în sine (violent/ agresiv/ lipsit de empatie, etc) sau poate să nu fie bun pentru noi (nu ne potrivim, dar el se potrivește cu alți clienți, iar noi cu alți terapeuți).
Întrebarea, în acest caz, este: să adresăm în cadrul terapeutic aceste diferențe și să încercăm să le depășim (fiindcă dacă e un terapeut bun va putea face asta), sau, mai simplu, să ne oprim și să căutăm pe altcineva? De multe ori cineva cu valori diferite de ale noastre ne poate aduce o perspectivă interesantă, de ajutor, pentru a ne echilibra, sau dacă depășim împreună dificultățile procesul acesta poate fi valoros în sine.
Părerea mea este că dacă sunt doar câteva diferențe este util să le discutăm și depășim împreună, iar dacă sunt prea multe – putem să schimbăm, până găsim pe cineva și bun și potrivit. Important este să nu ne pierdem speranța: oameni competenți și potriviți pentru noi sigur se vor găsi, așa cum se găsesc pentru noi și parteneri, colegi, șefi, prieteni apropiați. Cu toții avem nevoie de mai multă înțelegere, conștientizări, perspective noi, mai puține biasuri, mai multă compasiune de sine, mai puține frici, mai mult curaj și fericire.
Experiența voastră care este? Voi ce considerați a fi cel mai important?
