Experiente

De-a lungul timpului am fost la multe cursuri, workshopuri, conferințe. Multe informații, la unele dintre ele zici “wow!” și apoi, când ajungi acasă și te regăsești, după un timp, în situația despre care ai învățat ce să faci, parcă uiți tot, sau pur și simplu nu poți aplica ce știi fiindcă emoțiile preiau controlul și îți dictează ele comportamentul, care uneori, cu mintea ta rațională, nici nu îți place. Și ai vrea să te oprești, dar nu poți.

În situații de stres și emoții puternice, de frică sau furie, intrăm în mod obișnuit pe un pilot automat care vrea să ne scoată vii din acea situație, un pilot automat programat de obicei în copilărie, așa că imităm modul în care părinții noștri reacționau în acele situații. Sau intrăm în modul luptă sau fugi, mai exact “fii agresiv” sau “fii pasiv” și iar nu e bine. Un pilot automat care acționează, pe termen lung, împotriva noastră.

Am trecut și eu prin asta și încă mi se mai întâmplă, din ce în ce mai puțin. Ce s-a schimbat? Am descoperit că există și workshopuri sau terapie care chiar funcționează. Care ajunge în profunzime, la cauzele problemelor și repară chiar acolo ce a fost avariat 🙂 Care identifică și schimbă convingeri care nu îmi folosesc. Care identifică momente din trecut când am resimțit o lipsă foarte mare, pe care acum o pot eu singură umple. Care m-au ajutat să îmi descopăr puterea de a răspunde situațiilor care apar, nu doar de a reacționa. Adică de a rămâne la volan, a nu mai lăsa pilotul automat să intre în acțiune.

De exemplu, acum, atunci când mă înfurii, pot sări în poziția observatorului. Mă dau la o parte și observ ce se întâmplă – ce simt, de ce simt așa? ce face celălalt, ce poate fi în spatele acțiunilor lui? Îmi iau un moment de respiro și încerc să înțeleg, mă calmez, îi zic celuilalt “și eu te iubesc” 🙂 Fiindcă așa e și el chiar mă iubește, altfel nu ar fi furios, și după ce trec toate emoțiile pot răspunde calm, ceea ce cred.

Furia e minunată și poate fi exprimată, mai ales dacă o direcționezi spre adevărata cauză a lucrurilor – asupra unei probleme, nu a unei persoane dragi, asupra unui eveniment trecut, care te face să simți ceea ce simți, nu asupra celui prezent, care e doar un reminder de fapt, de cele mai multe ori. E o descărcare de energie, ca o furtună, care poate face rău, dacă e îndreptată spre cine nu trebuie, sau poate face bine, dacă te ajută să vindeci o durere, sau să corectezi o nedreptate – cum ar fi să obții de la o companie aeriană daune dacă ți-au emis greșit un bilet de zbor, ceea ce nu ai obține dacă ai fi prea calm 🙂 Sau ai obține, dar mult mai lent probabil.

Frica e o emoție pe care rareori o conștientizăm. Recunosc că mi-e teamă să îi spun partenerului meu ce mă deranjează, fiindcă am convingerea că nu o să mă asculte, sau că trebuie mereu să fiu drăguță, sau, mai bine, îmi spun că nu e genul meu să spun ce mă deranjează? Recunosc că mi-e teamă să merg la ski de frică să nu cad și să pățesc ceva, sau zic că nu îmi place, nu mă pasionează? Frica ne determină să eliminăm din identitatea noastră lucruri care ne sperie, pe care dacă le-am încerca poate ne-ar ajuta să avem o părere mai bună despre noi, să cunoaștem oameni cu care să ne împrietenim, să avem o viață mai bună. Recunosc că mi-e teamă să mă deschid în fața străinilor, fiindcă cred că îmi pot face rău, sau să văd ce aș putea descoperi neplăcut la mine, sau spun că nu vreau să merg la workshopuri, fiindcă nu mi se potrivesc?

Tristețea este altă emoție văzută ca negativă și din păcate este una foarte reprimată la băieți, așa cum furia este reprimată la fete. Un băiat mare nu “se smiorcăie”, o fată nu “face urât”. Tristețea vine din empatie. Poți simți tristețe pentru cineva, dacă pățește ceva, ca această fetiță:

sau poți simți tristețe pentru tine, când ai pierdut ceva. Atunci când îți blochezi tristețea îți blochezi, de fapt, și empatia ceea ce e destul de grav pentru relațiile pe care vrei să le ai, fiindcă celălalt se va simți neînțeles. În plus, fără tristețe exprimată, nici bucuria nu se mai simte la fel de puternic, cele două comportându-se ca un binom, ca două fețe ale aceleiași monede.

Reprimarea furiei la fetițe generează un comportament pasiv mai târziu, sau pasiv-agresiv, crescând riscul abuzului din partea altora, ce ar putea profita de atitudinea lor. Reprimarea tristeții la băieți poate duce la lipsă de empatie în relații și nevoia de supra-stimulare pentru a simți bucurie. Nerecunoașterea fricilor pe care le avem poate duce la o viață limitată, unde ele ne conduc acțiunile, în spatele măștii lui “așa sunt eu/ nu e genul meu”.

Reprimarea bucuriei nu prea există în cultura noastră, sau foarte rar. Poate doar atunci când mamele țipă la copii să nu mai alerge prin parc, ca să nu se împiedice, ceea ce îi face probabil să asocieze bucuria cu frica (dacă mi se întâmplă ceva bun acum, sigur urmează ceva rău după). Dar, spre deosebire de țări cum sunt Japonia, India, Iran, Corea de Sud, sau Rusia, unde râsul sau zâmbetul sunt semn de prostie, stăm bine 🙂 Ar fi interesant de asociat această tendință a lor spre seriozitate și muncă fără distracție cu ratele de depresie și sinucidere: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_suicide_rate Pare că se leagă.

Bottom line: emoțiile nu sunt bune sau rele, doar sunt 🙂

Vă doresc să aveți parte de cât mai multă claritate și control asupra a ceea ce faceți (mai puțin pilot automat), emoții manifestate, cu acțiuni direcționate spre adevăratele cauze, dacă vrem să restabilim un echilibru, și… multă bucurie! 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală