Întâlnire cu Mihaela

Avem pe 14 un workshop cu Mihaela și am vrut să aflăm mai multe despre ea. Vezi mai jos discuția la un ceai (de iasomie) cu un terapeut foarte cald și câteva urări la final scrise parcă special pentru tine 🙂

Cine este Mihaela Ruscior? Şi Olimpia (este numele moştenit de la bunica mea). Iar Mihaela pentru că părinţii mei au vrut să îmi sărbătoresc numele împreună cu sora mea mai mare Gabriela. Sunt o tânără femeie căreia îi plac o mulţime de lucruri şi are o grămadă de vise… unele mai îndrăzneţe, altele mai potolite. Îmi place să citesc, să petrec timp frumos împreună cu prieteni dragi, să fac plimbări lungi, să fac sport şi chiar să lenevesc uneori la un film bun.

Am studiat Psihologia pentru că mi-am dorit să lucrez cu oamenii. Am studiat jocul (devenind psihoterapeut prin joc şi dramaterapeut în cadrul Asociaţiei de Terapie prin Joc şi Dramaterapie din România) – da, chiar există o şcoală pentru asta – pentru că am descoperit că prin joc rămânem tineri şi păstrăm copilul interior. Sunt un psiholog  îndrăgostit de joc şi creativitate, cu drag de oameni, cu o experienţă profesională îmbogăţită în cei peste 15 ani de activitate în lucrul cu copii si adulţi proveniţi din medii defavorizate, persoane vârstnice, copii cu diverse dizabilităţi sau cu probleme de dezvoltare, dificultăţi emoţionale şi comportamentale.

Sunt pasionată de mişcare, de dans (şi am studiat cu adevăraţi profesionişti în cadrul Asociaţiei Române de Psihoterapie şi Dans despre cum mişcarea ne pune în contact cu propriul corp), dramaterapie, metode expresive de dezvoltare, pe care le-am explorat pe propria piele si pe care le-am îmbinat în ultimii ani şi le-am împărtăşit în cadrul unor ateliere creative cu oameni dornici să se redescopere.

Cum ai ales drumul psihoterapiei?

În urmă cu câţiva ani am descoperit, pe o tejghea la un târg, o piatră dintr-o mulţime de bijuterii fascinante. Doamna cu bijuteriile mi-a spus: “piatra ta este cea către care te duci şi pe care pui mâna şi o alegi singură”…şi am ales “angelitul”, o piatră despre care nu mai auzisem până atunci, o piatra frumoasă, de culoare  gri – bleu cu nuanţe de albastru – violet. Apoi am citit despre ea şi am aflat că este piatra vindecătorilor şi a terapeuţilor. Curioasă întâmplare… eu chiar cred că nimic nu e întâmplător. Atunci când am ales să fiu terapeut nu m-am gândit că există şi o piatră pentru asta şi că poţi face chiar nişte bijuterii minunate din ele. Eu cred că meseria asta m-a ales pe mine, a fost un parcurs natural.

De ce joc și joacă, artă și dans? Pentru că mie îmi plac lucrurile care se întâmplă natural, lin, curgător, frumos. Cred că arta (şi nu sunt artist), mişcarea şi dansul (şi nu sunt dansatoare), jocul şi teatrul (nu, nu sunt actor) ne pot ajuta să intrăm foarte profund în sufletul nostru, să ne întâlnim cu emoţiile noastre şi să le lăsăm să se exprime liber atunci când sunt pregătite. De-a lungul anilor am întâlnit oameni care nu pot vorbi sau nu se pot opri din vorbit. De multe ori noi, adulţii ne ascundem în spatele cuvintelor, uneori copiii nu pot exprima în cuvinte ceea ce trăiesc, persoanele cu dizabilităţi nu se pot exprima verbal. Şi atunci, dincolo de cuvinte avem artele, în toate formele sale.

Ce îți place cel mai mult la meseria ta? Oamenii! Şi poveştile lor. Şi faptul că uneori am putut să aduc alinare. În plus, în munca mea, de multe ori mă joc, dansez, modelez, mă joc cu tot felul de texturi. Şi invăţ o muţime de lucruri de la alţi oameni!☺

Cum a fost drumul tău de dezvoltare personală? Spune-ne câteva lucruri pe care le-ai învățat.   Călătoria aceasta către tine nu e niciodată uşoară; odată începută vei vrea să continui (deşi uneori am vrut să fug mâncând pământul). Dar dacă ai răbdare şi curaj să rămâi îţi poate aduce multă alinare. Eu am parcurs un drum lung, care încă mai continuă. Dar am învăţat să fiu blândă şi răbdătoare cu mine, să-mi dau voie să fiu slabă şi vulnerabilă câteodată, să cred în mine.

Care sunt cărțile, filmele, oamenii care te-au inspirat cel mai mult și cum? Sunt multe cărţi care m-au inspirat şi mulţi oameni pe care i-am cunoscut şi care prin poveştile lor de viaţă m-au încurajat, întristat, inspirat – pentru că fiecare viaţă e unică şi fiecare emoţie împărtăşită este valoroasă. Părinţii şi bunicii mei au fost mereu o sursă de inspiraţie pentru mine, prin iubiea pe care au dăruit-o altora, prin bunătatea şi generozitatea lor, prin simplitatea de a vedea şi a trăi viaţa. Ei mi-au clădit încrederea, m-au învăţat să fiu atentă cu ceilalţi şi să respect oamenii.

Recent am am citit “Drama copilului dotat” (Alice Miller) – o carte care m-a răscolit pentru că am înţeles că noi venim de fapt pe lumea asta “dotaţi” cu tot ceea ce ne trebuie ca să fim bine cu noi şi cu ceilalţi.

De ce este important să sărbătorim? “A sărbători” înseamnă a ne manifesta sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de admiraţie faţă de o persoană sau un eveniment. De aceea este pentru mine important să sărbătoresc… pentru a aduce recunoştinţa mea şi pentru a mă bucura împreună cu ceilalţi.

Dacă ai scrie o carte – despre ce ar fi? Bineînţeles de poveşti! Pentru mici şi mari deopotrivă, despre eroi şi eroine, despre crai şi prinţese, despre zmei şi zâne. Pentru că prin poveşti putem să spunem multe, pentru că poveştile sunt vindecatoare.

Lasă-ne câteva urări pentru 2019

Să fiţi buni pentru că bunătatea nu rămâne nerăsplătită, să faceţi în continuare lucrurile cu iubire şi pasiune, să iertaţi şi să păstraţi speranţa pentru că speranţa ne ajută să construim lucruri măreţe!

Experiente

De-a lungul timpului am fost la multe cursuri, workshopuri, conferințe. Multe informații, la unele dintre ele zici “wow!” și apoi, când ajungi acasă și te regăsești, după un timp, în situația despre care ai învățat ce să faci, parcă uiți tot, sau pur și simplu nu poți aplica ce știi fiindcă emoțiile preiau controlul și îți dictează ele comportamentul, care uneori, cu mintea ta rațională, nici nu îți place. Și ai vrea să te oprești, dar nu poți.

În situații de stres și emoții puternice, de frică sau furie, intrăm în mod obișnuit pe un pilot automat care vrea să ne scoată vii din acea situație, un pilot automat programat de obicei în copilărie, așa că imităm modul în care părinții noștri reacționau în acele situații. Sau intrăm în modul luptă sau fugi, mai exact “fii agresiv” sau “fii pasiv” și iar nu e bine. Un pilot automat care acționează, pe termen lung, împotriva noastră.

Am trecut și eu prin asta și încă mi se mai întâmplă, din ce în ce mai puțin. Ce s-a schimbat? Am descoperit că există și workshopuri sau terapie care chiar funcționează. Care ajunge în profunzime, la cauzele problemelor și repară chiar acolo ce a fost avariat 🙂 Care identifică și schimbă convingeri care nu îmi folosesc. Care identifică momente din trecut când am resimțit o lipsă foarte mare, pe care acum o pot eu singură umple. Care m-au ajutat să îmi descopăr puterea de a răspunde situațiilor care apar, nu doar de a reacționa. Adică de a rămâne la volan, a nu mai lăsa pilotul automat să intre în acțiune.

De exemplu, acum, atunci când mă înfurii, pot sări în poziția observatorului. Mă dau la o parte și observ ce se întâmplă – ce simt, de ce simt așa? ce face celălalt, ce poate fi în spatele acțiunilor lui? Îmi iau un moment de respiro și încerc să înțeleg, mă calmez, îi zic celuilalt “și eu te iubesc” 🙂 Fiindcă așa e și el chiar mă iubește, altfel nu ar fi furios, și după ce trec toate emoțiile pot răspunde calm, ceea ce cred.

Furia e minunată și poate fi exprimată, mai ales dacă o direcționezi spre adevărata cauză a lucrurilor – asupra unei probleme, nu a unei persoane dragi, asupra unui eveniment trecut, care te face să simți ceea ce simți, nu asupra celui prezent, care e doar un reminder de fapt, de cele mai multe ori. E o descărcare de energie, ca o furtună, care poate face rău, dacă e îndreptată spre cine nu trebuie, sau poate face bine, dacă te ajută să vindeci o durere, sau să corectezi o nedreptate – cum ar fi să obții de la o companie aeriană daune dacă ți-au emis greșit un bilet de zbor, ceea ce nu ai obține dacă ai fi prea calm 🙂 Sau ai obține, dar mult mai lent probabil.

Frica e o emoție pe care rareori o conștientizăm. Recunosc că mi-e teamă să îi spun partenerului meu ce mă deranjează, fiindcă am convingerea că nu o să mă asculte, sau că trebuie mereu să fiu drăguță, sau, mai bine, îmi spun că nu e genul meu să spun ce mă deranjează? Recunosc că mi-e teamă să merg la ski de frică să nu cad și să pățesc ceva, sau zic că nu îmi place, nu mă pasionează? Frica ne determină să eliminăm din identitatea noastră lucruri care ne sperie, pe care dacă le-am încerca poate ne-ar ajuta să avem o părere mai bună despre noi, să cunoaștem oameni cu care să ne împrietenim, să avem o viață mai bună. Recunosc că mi-e teamă să mă deschid în fața străinilor, fiindcă cred că îmi pot face rău, sau să văd ce aș putea descoperi neplăcut la mine, sau spun că nu vreau să merg la workshopuri, fiindcă nu mi se potrivesc?

Tristețea este altă emoție văzută ca negativă și din păcate este una foarte reprimată la băieți, așa cum furia este reprimată la fete. Un băiat mare nu “se smiorcăie”, o fată nu “face urât”. Tristețea vine din empatie. Poți simți tristețe pentru cineva, dacă pățește ceva, ca această fetiță:

sau poți simți tristețe pentru tine, când ai pierdut ceva. Atunci când îți blochezi tristețea îți blochezi, de fapt, și empatia ceea ce e destul de grav pentru relațiile pe care vrei să le ai, fiindcă celălalt se va simți neînțeles. În plus, fără tristețe exprimată, nici bucuria nu se mai simte la fel de puternic, cele două comportându-se ca un binom, ca două fețe ale aceleiași monede.

Reprimarea furiei la fetițe generează un comportament pasiv mai târziu, sau pasiv-agresiv, crescând riscul abuzului din partea altora, ce ar putea profita de atitudinea lor. Reprimarea tristeții la băieți poate duce la lipsă de empatie în relații și nevoia de supra-stimulare pentru a simți bucurie. Nerecunoașterea fricilor pe care le avem poate duce la o viață limitată, unde ele ne conduc acțiunile, în spatele măștii lui “așa sunt eu/ nu e genul meu”.

Reprimarea bucuriei nu prea există în cultura noastră, sau foarte rar. Poate doar atunci când mamele țipă la copii să nu mai alerge prin parc, ca să nu se împiedice, ceea ce îi face probabil să asocieze bucuria cu frica (dacă mi se întâmplă ceva bun acum, sigur urmează ceva rău după). Dar, spre deosebire de țări cum sunt Japonia, India, Iran, Corea de Sud, sau Rusia, unde râsul sau zâmbetul sunt semn de prostie, stăm bine 🙂 Ar fi interesant de asociat această tendință a lor spre seriozitate și muncă fără distracție cu ratele de depresie și sinucidere: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_suicide_rate Pare că se leagă.

Bottom line: emoțiile nu sunt bune sau rele, doar sunt 🙂

Vă doresc să aveți parte de cât mai multă claritate și control asupra a ceea ce faceți (mai puțin pilot automat), emoții manifestate, cu acțiuni direcționate spre adevăratele cauze, dacă vrem să restabilim un echilibru, și… multă bucurie! 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Drumul dezvoltării personale

“Dezvoltarea personală” este un concept devenit popular în România cu cel puțin 10 ani în urmă, ce include orice înseamnă auto-educare, mai ales în zona de psihologie, filosofie și spiritualitate și are ca scop îmbunătățirea stării de bine interioare, a relațiilor și împlinirea scopurilor pe care le avem.

Dacă întrebi Wikipedia, îți va zice că:

Dezvoltarea personală include activități și experiențe care au scopul final de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezoltare a talentelor și abilităților personale, îmbunătățirea calității vieții și contribuirea la realizarea aspirațiilor și viselor personale.

Cunoscut și sub denumirea de “self help” sau “evoluție personală”, conceptul de dezvoltare personală include și acitivăți formale sau informale pentru a dezvolta în alții roluri precum cel de profesor, ghid, consilier, manager, coach sau mentor.

Ca în orice domeniu de altfel, avem și o parte mai întunecată, ce aduce cu sine și o reputație mai puțin onorantă a fenomenului. Mai exact, unele cărți de self-help americane și impostorii din zona de spiritualitate. Să le luăm pe rând.

Stilul american de scriere are anumite particularități care se regăsesc atât în cărțile de ficțiunie, cât și în cele de non-ficțiune. Are o anumită claritate, răceală și factualitate, iar în special când e vorba de self-help, o anumită superficialitate. Mai exact, multe cărți americane de “psihologie” conțin 1 singură idee, expusă în diverse feluri și repetată pe parcursul a zeci și sute de pagini. În plus, parcă sunt scrise de un om de vânzări, mai degrabă decât un psiholog sau scriitor.

Pe lângă cărți, asociate cu viziunea americană sunt și programele “transformaționale” în “10 pași simpli”, sau conferințele care seamănă mai mult cu predicile bisericești, un spectacol de fum și oglinzi care promit totul și nu oferă, practic, nimic. În afară, bineînțeles, de un transfer generos, ce face “adepții” să îl divinizeze pe “profet”, doar fiindcă acesta se prezintă cu o energie foarte puternică și se proclamă ca fiind “dovada vie” că procesul propus de el este unul de succes. Cam așa cum este ironizat fenomenul în Yes man, dacă vă amintiți.

“Impostorii” din lumea spiritualității sunt greu de identificat. Având în vedere cât de multe tehnici de terapie s-au dezvoltat între timp, dacă cineva îți face un semn cu mâinile deasupra capului și rostește câteva mesaje, iar asta pe tine te ajută, este greu să îl considerăm impostor pe primul, având în vedere că și în cadrul terapiei clasice, cu psihoterapeuți acreditați de Consiliul Psihologilor putem avea tehnici de vindecare a copilului interior în care practic vorbești cu tine din trecut și îți oferi ce nu ți-au oferit cei din jur când aveai nevoie. Cele două practici, deși deosebite, seamănă mult prin faptul că implicăm autosugestia și imaginația, într-un mod auto-vindecător. Putem totuși identifica “impostorii” dacă, de exemplu, își folosesc autoritatea câștigată pentru a întreține relații sexuale cu cursanții lor, sau obținerea de diverse avantaje din partea lor și acesta este scopul lor de fapt, agenda lor ascunsă. Vezi celebrul nostru guru.

Curățând însă acest domeniu minunat de cele 2 de mai sus, putem spune că el poate fi chiar salvarea multora dintre noi 🙂 Și acum să vedem de ce este el așa de minunat.

Așa cum știm, educația se face în cea mai mare măsură acasă și apoi la școală & cu prietenii, în funcție de cât de mult frecventează copiii o zonă sau alta (orele de clasă sau barurile). La școală nu avem ore de soft-skils, din păcate, cel puțin la școlile de stat din România. Am dat zilele trecute peste o grădiniță foarte promițătoare și știu din auzite că școlile Waldorf și Montessori au programe speciale pentru dezvoltarea abilităților emoționale, însă acestea sunt exemple destul de izolate, momentan. Școala altfel este un proiect interesant, descris de Ministerul învățământului astfel: “un program național al cărui scop este să contribuie la dezvoltarea competenței de învățare și a abilităților socio-emoționale în rândul copiilor preșcolari/elevilor. Programul are o durată de 5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului școlar și poate fi derulat pe baza unei planificări ce rămâne la decizia fiecărei unități de învățământ”. Este interesant că pentru abilitățile socio-emoționale ale oamenilor sistemul nostru de învățământ alocă doar (!!!) 5 zile/ an.

Prin urmare, copiii se pot baza doar pe educația socio-emoțională primită de la părinți, sau prin interacțiunea cu prietenii. Iar părinții, dragii de ei, au avut parte de același tip de educație, de cele mai multe ori. Așa că o mare parte din cunoașterea dobândită de umanitate în ultimii zeci de ani (aici găsiți top 100 de cărți, top 25 experimente și top 10 studii, dacă vă interesează) din domeniul psihologiei, care se ocupă cu psihicul uman, adică, practic, cu ceea ce suntem, fiindcă gândurile și emoțiile pe care le avem ne determină acțiunile, rămân în afara ariei noastre de contact. Ceea ce ne aduce la “dezvoltarea personală”, la a lua problema în propriile mâini și a ne auto-educa – singuri, sau cu ajutorul unui consilier sau terapeut.

Din fericire, avem acces la sute de articole și cărți din acest domeniu, la workshopuri și psihologi care ne pot ajuta. Ideal da, ar fi să obținem tot ce avem nevoie în copilărie, atunci când învățăm cel mai ușor orice și când ne putem pregăti pentru viață, așa cum învățăm ce facem când răcim sau ne tăiem la un deget, să ne spălăm pe dinți și să mâncăm fructe, așa ar fi foarte util să învățăm și ce să facem cu emoțiile noastre și cum să construim relații armonioase cu cei din jur. Mai puțin ideal, dar posibil este să învățăm toate aceste lucruri și când am crescut, mai ales dacă vrem să devenim sau suntem părinți, pentru a fi bine cu noi și a-i inspira pe cei mici să fie și ei bine, fiindcă educația, pentru ei, înseamnă într-un procent foarte mare, imitarea noastră, a părinților.

Și fiindcă vorbeam mai sus de salvare, educația emoțională poate salva vieți, pentru că traumele lăsate nevindecate fiindcă nu știm cum să facem asta, duc la anxietate sau depresie, principala cauză a sinuciderilor. Putem compara, să zicem cu o problemă la matematică, pe care nu o putem rezolva dacă nu am învățat mai înainte logaritmii, de pildă, sau ecuațiile diferențiale, doar că nerezolvarea ei nu este o problemă de viață și de moarte… în mod obișnuit.

La fel ca Dorothy, leul cel fricos, omul de tinichea și omul de paie, ne lipsește câte ceva.
Ce ne lipsește ca să fim bine?

Să pornim la drum, Vrăjitorul din Oz ne așteaptă 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală