terapie

Nu avem liber arbitru: cum ne ajută ideea asta?

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Din cartea lui Robert Sapolski, Determined, în 500+ de pagini, aflăm demonstrația științifică a faptului că nu avem deloc liber arbitru.

Ideea nu e deloc nouă, dar acum e demonstrată științific:

Take-away concepts:
Fate: = our destiny that was written (by gods); we cannot escape it no matter what
Hard determinism: every event has a cause, so no action is free (= without a cause)
Libertarian free will: some human actions are freely chosen
Principle of alternate possibilities: you could have chosen otherwise
Event causation vs Agent causation (= you can start a chain of causality)
It feels like we are free
Reductionism: if you go back enough, you will reach the one final cause of all things

Ca să definim mai exact ce înseamnă free will/ liber arbitru = abilitatea de a alege între (două) opțiuni, doar prin puterea proprie de decizie, fără a fi influențat de nimic altceva (fără a fi predeterminat, fără să existe posibilitatea unui super-calaculator să prevadă ce o să alegi, dacă ar avea acces la toate informațiile din lume, din totdeauna).

Ideea nu e departe nici de ceea ce psihologia (cognitiv-comportamentală) ne-a tot zis de-a lungul timpului: că evenimente traumatice din trecut pot sa influențeze gândurile, emoțiile, comportamentele noastre din prezent, însă aici tușele erau groase:

(Beck, 1976)

Cu excepția că la final între timp s-au mai clarificat lucrurile și sunt tot în linie, nu în cerc:

Thoughts -> Emotions/ Sensations -> Behaviours

Pentru că Senzațiile corporale și Emoțiile nu se pot despărți, sunt același lucru de fapt. Eliberarea cortizolului, de pildă, generează o senzație în corp, creșterea ritmului cardiac la fel, și asta este ceea ce numim furie sau frică. Te poți gândi la o emoție fără a lua în calcul ceva “ce simți”?

De asemenea, Comportamentele nu pot fi generate direct de Gânduri. Dacă nu se activează o Emoție, nici nu există Comportament (Gupta et al, 2011, Fritze et al, 2024).

Și așa, puteam să tragem diverse linii de la comportamentul din prezent, la emoția din spate, la gânduri, la credințe și la evenimentele din copilărie care au dus la acele credințe. Totuși, era vorba cum spuneam de tușe mai groase.

Fiecare secundă

Acum, în cartea lui Sapolski, intrăm în toate detaliile. Tot trecutul ne influențează tot prezentul. Fiecare secundă este influențată de secunda de dinaintea ei. Vedem puțin mai jos ce și cum.

În ceea ce privește viitorul: el s-ar putea prevedea, însă nu avem acel super-calculator destul de puternic care să ia în considerare absolut toate variabilele posibile și absolut tot ce a fost până acum, ca să poată face asta. Ceea ce putem face sunt doar predicțiile statistice și așa funcționează, de pildă, meteorologia sau profiling-ul politic – care poate să spună cam cu cine o să votezi în funcție de personalitatea ta.

Pentru cine nu are timp/ dispoziție să citească cartea, aici e un rezumat bun, povestit de chiar autorul ei:

Și aici o recenzie de carte, pentru prima ei jumătate:

Și un focus pe consecința acceptării faptului că nu avem liber arbitru: nu mai are sens nici conceptul de vină, nici cel de merit. Prin urmare nici pedepsele, nici aprecierile. Nici amenzile, sau închisoarea, nici premiile, sau faima.

Fiindcă tot ce facem este determinat de tot ceea ce a existat anterior, fiecare decizie este singura pe care am fi putut-o lua.

Ce ar însemna să credem că cineva poate lua o decizie în mod liber? Ar însemna să fie rupt lanțul cauzal al evenimentelor, să existe ceva: voința, care nu are nicio cauză. Nu am făcut X pentru că Y, ci pentru că așa am vrut eu. Am făcut, pentru că așa am vrut. De ce am vrut așa? De-aia. 😀 Ajungem așadar la o explicație circulară.

Putină epistemologie

În epistemologie (latura filosofiei care se ocupă cu studiul cunoașterii) avem descrisă problema asta astfel: fiecare credință pe care o avem este justificată de altă credință. Însă unde se opresc ele? Unii au zis că se opresc la anumite credințe care nu mai au nevoie de justificare, fiindcă sunt evidente, unii au spus că se justifică unele pe altele, într-un sistem de referință și alții că se sprijină mereu pe alte credințe, la infinit:

De exemplu:

  • Eu cred că atunci când nu mai e lumină afară e din cauză că apune soarele.
  • Dar cum știu că soarele apune?
  • Știu că Pământul se rotește și când fața lui nu mai e spre soare, atunci zicem că soarele apune.
  • Dar cum știu că Pământul se rotește?
  • Pentru că așa am citit și am învățat (aici Fundaționalistul se oprește de obicei)
  • (ceilalți continuă): Dar cum știu că ce am citit și am învățat e corect?
  • Pentru că oameni de știință au studiat și scris acele lucruri.
  • Dar cum știu că acei oameni de știință au ajuns la ceva corect, sau că nu au mințit?
  • Pentru că așa am citit și am învățat (aici Coerentistul se oprește de obicei)
  • Dar cum știu că ce citesc și învăț e corect?
  • Pentru că a fost demonstrat de mulți oameni diferiți, care au făcut observații și experimente de-a lungul a foarte mult timp.
  • Și cum știu că acele observații și experimente sunt corecte? 
  • Pentru că au urmat metoda științifică.
  • Și cum știu că metoda științifică este corectă? (etc, Infinitistul nu se oprește niciodată)

Astfel, cineva care crede în liber arbitru ar fi Fundaționalist, sau Coerentist (cred că așa e bine să fac/ fiindcă așa cred eu) și cineva care crede în determinism ar fi Infinitist.

La ce ne ajută ideea că nu avem liber arbitru

Poate că nu te-am convins nici eu, nici Sapolski, că nu există, dar hai să vedem la ce ar ajuta ideea, dacă am crede în ea.

1. Am accepta mai ușor un refuz/ o respingere

Nu e ceva ce am făcut noi, care a dus la acel refuz, ci o serie întreagă de lucruri, un lanț cauzal infinit, asupra căruia nu avem nicio influență, sau în care personalitatea, acțiunile noastre au o influență extrem de mică.

2. Am accepta mai ușor o greșeală pe care am făcut-o

Nu e ceva ce am vrut să facem, tot ceea ce ni s-a întâmplat până atunci a dus la alegerea pe care am făcut-o. Deciziile pe care le-am luat erau singurele pe care le-am fi putut lua, în condițiile date.

3. Am putea ajuta cu adevărat oamenii care suferă

Am vedea mai ușor că toți oamenii agresivi sunt așa din suferință, așa cum câinii agresivi sunt așa din cauza traumelor, fricii, sau pentru că au fost învățați să muște, combinat cu selectarea comportamentului agresiv ce se transmite genetic. Astfel, învinovățirea nu are niciun sens: în loc să îi pedepsim pentru ceva ce nu au ales să facă, i-am putea ajuta să se vindece, prin terapie și reintegrare socială.

4. Am renunta la meritocratie și am crea o societate egalitară

Dacă nu există alegeri, atunci nu există nici merit. Cei care “au pornit de jos și s-au ridicat prin forțele proprii” au făcut asta de fapt pentru că au primit un oarecare model, sau sprijin care i-a ajutat “să se ridice”, nu au făcut ei nimic singuri. A fost mereu o bunic care le-a repetat că sunt capabili de orice, un bunic care a reușit singur, bani de la tata, sau un abuz de la mama, care i-a făcut să plece de acasă și să caute indepedența. Prin urmare, recompensa inegala nu are sens, fiindcă nimeni nu e acolo unde e pentru că a făcut el ceva, ci pentru că așa a fost dus de viață.

5. Am face mai mult ce ne dorim și ne e frică să facem

Sună paradoxal, dar am face mai mult din “ce am vrea”, poate, fiindcă ne-am da seama că ce o să iasă la final e mai puțin contribuția noastră și mai mult a multor altor lucruri. Să zicem că avem o idee de roman și tot nu ne apucăm de el, pentru că: dacă n-o să iasă bine? Dacă n-o să iasă bine e pentru că tot ce am trăit noi până acum, nu e vina noastră Și nici meritul nostru, dacă o să aibă totuși succes.

Și cu responsabilitatea cum rămâne?

Conform determinismului nu alegem noi nici să facem bine, nici să facem rău. Nici ce, nici cum, nici cui, nici unde. Totuși, o să vă las cu aceste două idei:

O persoană bună -> va face alegeri bune, așa că merită să facem tot ce putem ca să ajungem să fim buni:

Avem responsabilitatea de a fi bine informați, pentru a lua cele mai bune alegeri:

Sper că aveți parte de un destin favorabil! 😀

 

Identitatea socială și trei interviuri

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Pe lângă identitatea personală – care cuprinde caracteristicile pe care percepem că le avem, trăsăturile de personalitate și valorile noastre, fiecare dintre noi avem și o identitate socială – care cuprinde modul în care ne raportăm la problemele de interes social-economic-politic, sau apartenența la un grup social-cultural.

În continuare ne vom ocupa doar de raportarea față de problemele sociale-economice-politice, fiindcă este ceva mai general, lăsând celelalte aspecte ale identității sociale-culturale pentru alte articole:

Acest mod de raportare la problemele sociale-economice-politice există, fie că-l percepem sau nu, așa că putem avea în principiu patru grade de implicare:

1. “nu mă interesează aceste probleme” – apolitic/ neimplicat
2. “am păreri despre aceste probleme, dar nu știu cum se numește poziția mea” – semi-implicat
3. “am păreri despre aceste probleme și știu cum se numește poziția mea” – implicat
4. “am păreri despre aceste probleme, știu cum se numește poziția mea și citesc în mod activ despre asta & fac o formă sau alta de activism” – foarte implicat

Faptul că știm sau nu cum se numește poziția noastră este un indicator important fiindcă arată un anumit grad de conștientizare și informare. Care sunt aceste denumiri? Depinde de țară și de ce înțelegem fiecare prin ele, însă în general sunt denumiri precum: democrat/ republican, socialist/liberal/ capitalist, comunist/fascist, anarho-comunist/anarho-capitalist, conservator/progresist, etc.

Un alt nume pentru aceste lucruri este ideologie – adică ansamblul ideilor pe care le avem legate de problemele sociale-economice-politice. După cum putem vedea nu se poate să nu avem o ideologie – chiar dacă ne aflăm în primul caz în cele de mai sus – tot avem un set de idei care justifică atitudinea de neimplicare, și astfel o ideologie.

De ce este important acest subiect? Fiindcă putem să ne regăsim în viața de zi cu zi în diverse dezbateri pe teme social-economice-politice și să ajungem la conflict. Astfel că auto-cunoașterea și cunoașterea celuilalt în acele momente poate fi utilă, pentru a le naviga cât mai bine, a le gestiona astfel încât să nu provoace suferință. Sau, putem să fim victima unor legi nedrepte – scrise sau nescrise și să nu ne dăm seama – să nu știm de ce viața noastră este afectată. Sau pur și simplu pentru a reuși să ne exercităm mai în cunoștință de cauză rolul civic – fie că este vorba de mersul la vot, sau de implicarea în unele cauze sociale, sau participarea la proteste, referendum, etc.

Cum se formează identitatea socială? În primul rând, ea pornește din identitatea noastră personală, reflectă valorile pe care deja le avem și care își găsesc o reflecție într-un discurs sau altul. Despre valorile personale am mai vorbit și în alte articole, însă mi se par foarte importante, așa că o să le reiau mai jos – folosesc de obicei această teoretizare fiindcă mi se pare cea mai completă și bine făcută, a lui S. H. Schwartz:

În general valorile cu albastru se regăsesc în discursul conservator/republican de exemplu, iar cele cu verde în cel democrat/socialist. Și tot așa, putem regăsi corespondențe.

Este important apoi să vedem, săpând mai adânc, cum s-au creat aceste valori. Valorile personale se crează pe baza experiențelor formatoare – fie că trecem noi prin anumite evenimente din care concluzionăm că o valoare sau alta e mai importantă, fie că suntem educați în familie sau la școală/de mass-media în spiritul unei valori sau alteia. De exemplu: dacă creștem într-o familie foarte religioasă, putem să creștem cu importanța valorilor legate de Tradiție și Conformitate, dacă creștem într-o familie unde părinții pun foarte mult accent pe carieră, în spiritul valorilor de Achevement sau Self-direction/ Power. Dacă trecem prin diverse forme de abuz, putem să valorizăm Security (pentru a ne proteja) sau Benevolence (ca nimeni să nu mai devină abuzator). Și tot așa.

În cadrul terapeutic (sau de unii singuri) de obicei se pot analiza valorile pe care le avem și putem să le flexibilizăm (dacă se manifestă prea extrem, într-un mod care nu ne face bine), să le canalizăm (dacă sunt extreme și ne înfurie foarte mult – putem să canalizăm acea energie în anumite proiecte sociale), sau chiar să le schimbăm (dacă ne dăm seama că am adoptat fără să vrem anumite valori cu care de fapt nu suntem de acord).

Acest proces poate fi foarte util – ca să ieșim de pe un pilot automat pe care mergem, ca să ne creăm o identitate personală proprie, agreată de noi, ca să conștientizăm ce impact au valorile noastre în viața de zi cu zi, de unde vin ele și ce putem face ca să ne fie mai bine și să ne purtăm mai bine cu ceilalți. Fiindcă uneori putem fi abuzatori (cu alții sau cu noi înșine) și să nu ne dăm seama, mai ales dacă am fost victima unui abuz.

Exemplu: familia în care am crescut era foarte axată pe carieră și ne-a ignorat. Noi ca reacție la asta adoptăm Achievement și ne propunem să câștigăm atât de mulți bani, ca să putem să nu mai lucrăm – să fim disponibili pentru propria familie. Asta ne poate duce la burn-out și low skills relaționale, fiindcă ignorăm complet relațiile, fiindcă ne concentrăm pe carieră, iar asta scade șansele de a ne forma o familie fericită, de fapt. În urma analizei putem vedea cum am adoptat valorile din secțiunea Achievement și să le flexibilizăm, să adăugăm și lucruri din categoria Hedonism, pentru a ne relaxa.

În același timp, acest proces poate fi foarte neplăcut: să realizăm că o parte din noi este doar efectul unor experiențe sau a unei educații (lucruri asupra cărora nu am avut control), sau să ne dăm seama că ne-am făcut rău nouă sau altora prin valorile adoptate. Nu e plăcut să recunoaștem toate acestea. De aceea, chiar dacă acest proces poate fi foarte util, el este în același timp deseori respins de oameni – foarte puțini caută să îl facă în mod voluntar, sau refuză să îl facă dacă altcineva le propune asta – printr-un feedback legat de comportamentul lor sau diverse observații.

După cum știm, uneori valorile sunt atât de puternice că simțim să le apărăm cu viața. Iar asta poate avea un efect pozitiv – fiindcă duce la schimbări sociale în urma cărora mulți oameni beneficiază (vezi lupta pentru drepturile femeilor, sau revoluția franceză, când oamenii au vrut să iasă de sub regimul monarhic absolutist abuziv), sau un efect negativ – când mulți oameni au de suferit (vezi fascismul, imperialismul, colonialismul, etc).

Acum, ce tocmai am spus – legat de beneficii sau suferință reprezintă deja o judecată de valoare – poate ați observat.

Fiindcă depinde cu cine empatizăm – în lupta pentru drepturile femeilor unii oameni pot susține că bărbații au avut de suferit, fiindcă nu au mai putut să se bazeze pe ajutorul femeilor ca în trecut, ele dezvoltând alte interese odată cu acceptarea lor în universități, de exemplu, familia regală și nobilimea a avut de suferit și ea în urma căderii monarhiei, sau au fost nevoiți să se adapteze/ renunțe la privilegii, și dacă empatizăm cu Marea Britanie, Spania, Portugalia, Italia, Germania, etc – putem vedea că ele (sau cel puțin o parte a populației) au avut multe beneficii în urma fascismului, imperialismului și colonialismului. Așa că, din nou, depinde unde ne situăm cu identitatea socială ca să vedem cum judecăm lucrurile ce țin de problemele sociale-economice-politice.

Prin urmare, întorcându-ne la identitatea socială, putem vedea că ea se sprijină pe identitatea personală, care se sprijină pe istoria noastră de viață, și/sau pe analiza și adoptarea valorilor care ni se potrivesc, iar aceste valori sunt uneori foarte puternice.

În continuare, cu ocazia zilei de 8 martie (care marchează realizările luptei pentru drepturile femeilor) am realizat o serie de interviuri cu 3 domni:) care se identifică a fi feminiști – pentru a vedea poziția lor față de aceste lucruri și cum au ajuns la ea:

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Într-un cuvânt – egalitate.

În mai multe cuvinte, pentru mine, feminismul este o metodă prin care sunt expuse foarte clar niște inegalități care au loc, în acest moment, în societate. Cu toate că pay gap-ul în România este aproape inexistent în majoritatea cazurilor (ținând cont că avem un procent de 3.6%), însă asta nu înseamnă că există o egalitate a șanselor pentru femei. Astfel, sunt, în continuare, joburi unde se consideră că femeile se descurcă mai bine sau că bărbații sunt mai potriviți pentru un anumit rol, din cauza stereotipurilor de gen.

Cel mai bun exemplu pentru a evidenția ce am spus mai sus cu stereotipurile de gen mi se pare că este fenomenul de: double burden. Prin acest acest fenomen este relevat faptul că femeile au, în majoritatea vieții, mai multe joburi: de prietenă, bucătar, menajeră, asistentă personală, mamă (avut grijă de copil într-o proporție mai mare de copil, față de tată, cum ar fi mersul la medic, dat pastilele la timp sau discutat cu acesta) și soție – pe lângă jobul efectiv prin care își câștigă banii.

Pe lângă asta, adăugăm și faptul că există niște standarde în societate pe care femeile trebuie să le respecte: să nu te îmbraci în fustă și decolteu vara, sau, mai rău, să îți placă sexul, că zice lumea că ești c&*% și că ceri să fii violată; dar să nu te îmbraci nici în măicuță, că după ești considerată prea înțepată. Să te machiezi, să îți faci unghiile, să te duci la salon, să nu vorbești într-un anumit fel, că ești femeie și trebuie să pari într-un anumit fel.

Feminismul mi se pare că este o metodă foarte bună de a deschide ochii la situația cu care femeile se confruntă, în fiecare zi. Prin acest curent de gândire este încercată normalizarea femeii ca om, cu dorințe, aspirații și limite.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Faptul că mă identific cu ideologia feministă, care presupune, printre altele și discutarea liberă despre inegalitățile cu care se confruntă femeile.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

Facultatea este cea care mi-a deschis ochii, dar și persoana cu care eram într-o relație, în acea perioadă. Datorită lecturii feministe am început să observ niște lucruri care mi se părea perfect normale până atunci. Spre exemplu, faptul că mama trebuia să calce, să facă de mâncare, să bage la spălat, să scoată la uscat, să facă curățenie și să-mi facă bagajul mi se părea ceva normal. De-atunci și până în prezent am avut discuții lungi inclusiv cu tata și, deși nu cred că s-ar numi feminist, a început să fie mai atent la aceste lucruri și să nu mai considere anumite activități de femeie și să pună și el mâna pe o cratiță să o spele (fără să mai ceară validare).

Am început cu Simone de Beauvoir care este extrem de relevantă și astăzi, chiar dacă ea a lansat cartea în 1949: To be feminine is to show oneself as weak, futile, passive, and docile. The girl is supposed not only to primp and dress herself up but also to repress her spontaneity and substitute for it the grace and charm she has been taught by her elder sisters. Any self-assertion will take away from her femininity and her seductiveness.

După aceea, am urmărit-o foarte mult pe Mihaela Miroiu, care, prin munca ei, a reușit să demonstreze câteva aspecte ale feminismului și de ce este el necesar, mai ales în România – unde 55% dintre români consideră că violul este justificabil.

Și, în rest, am ascultat femeile din jurul meu care se confruntau cu felurite situații. De la palme la fund primite la 14, 15, 16 ani de la bărbați de 40-50, la fluierături pe stradă, vorbit noaptea la telefon sau aparența aceasta. De la faptul că am auzit de întâmplări cu profesori bărbați (și între timp pensionați) care considerau și spuneau foarte clar și răspicat că femeile nu pot să gândească atât de mult ca un bărbat și de aceea, ca să treci examenul lui, trebuia să te îmbraci să-i placă lui – ceva mulat, cu decolteu cât mai mare.

Aceste lucruri mi-au arătat că există ceva profund incorect în felul în care tratăm femeile în societatea noastră și motivele pentru care mă consider feminist.

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

Aleatoriu trei situații:

Aș vrea ca femeile, dacă fac OnlyFans, să nu mai desconsiderate și considerate ușoare. Pentru că ele nu “ar trăi așa de bine făcând nimic“ dacă nu ar fi bărbații care să le plătească pentru asta.

Aș vrea ca femeile să se poată îmbrăca așa cum vor, pentru că bărbații sunt oameni, nu animale care nu se pot controla.

Aș vrea ca în mariajele din România, bărbații, să preia inițiativa și să participe în mod voit la tot ce ține de casă și familie.

Cred că modalitatea prin care am putea ajunge la aceste chestiuni este să avem cât mai multe discuții, cu persoane de la nivel înalt (aici nu mă refer doar la politicieni, ci și la influenceri), despre aceste chestiuni. Să fie dezbateri reale care după aceea să nască alte discuții în mediul online. Evident, nu cred că o să fie vreodată o acceptare completă a feminismului.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Să vorbească cu partenerele sau femeile din viețile lor și să asculte. Dar să asculte, în mod real. Cu un pic de empatie, o să-și dea seama că modul în care societatea noastră este construită în acest moment se bazează pe un sistem care promovează inegalitatea.

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Ca idee de bază, consider că feminismul este posibilitatea femeilor de a-și putea alege ce, cum, cât și când fac atât cu corpul lor, dar și cu timpul și energia lor. Nu este nimic greșit în a fi a “stay at home mom” sau a femeie de carieră atâta timp cât este alegerea lor pe deplin – unde consider că o femeie ar trebui să primească aceleași resurse sau susținere indiferent de alegerea făcută.

Asta ca și idee de baza, dar consider că feminismul se extinde pe multe planuri unde putem vorbi despre feminismul intersectional în care există conceptul de “not everyone is equally unequal”.

Aici putem vedea exemple concrete când vine vorba de investigații și tratamente medicale unde femeile tind să fie mai puțin luate în serios și multe dintre afecțiunile cu care se prezintă să fie atribuite “problemelor femeiești” (e.g. crampe sau dureri abdominale care nu sunt investigate complet din cauza menstruației, la fel că și stări și oboseli – dar chiar și pe plan psihic și emoțional unde pot fi desconsiderate tot din cauza schimbărilor hormonale).

În același plan putem vedea cum femeile “de etnie” (și “de culoare” în alte țări) sunt discriminate la un nivel mult mai ridicat unde există povești în care la naștere nu li s-a administrat anestezia epidurală la naștere pentru că “oricum ele rezistă la mai multă durere” sau pentru că pur și simplu nu au vrut – cazuri mai extreme în care ajutorul medical li s-a fost refuzat complet.

Putem vedea cazuri și discriminări recente în sport unde femeilor trans le este refuzată participarea sau asistență/îndrumarea necesară. Fapt care duce într-un mod ironic și la discriminarea femeilor cis în caz că o persoană mai extremistă “crede sau știe” că acea femeie cis este de fapt trans.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Țin să menționez că întrebarea asta a rămas ultima la care am răspuns, pentru că am stat să mă gândesc de ce mă consider feminist și adevărul e că nici acum nu cred că am un răspuns concret.

Sunt feminist pentru că sunt de părere că femeile trans sunt femei, pentru că sunt de părere că sex work is work, pentru că consider că victimele discriminării, abuzului sexual, misoginiei trebuie să fie ascultate și ajutate înainte de orice.

În aceeași măsură sunt feminist pentru că este oarecum o eticheta care mi-a fost atribuită sau sub care mă regăsesc cel mai “ușor” deși cumva la bazele mele consider că e relativ the bare minimum și poate de asta îmi e și mai greu să dau un răspuns concret la întrebare.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

Am crescut într-o familie destul de tradițională, din multe puncte de vedere – dar cred că cel mai mare impact l-a avut modul în care vedeam că bărbații adulți din viață mea (tată inclusiv) se raportează la femei – comportament care s-a văzut destul de devreme și în colegii mei de la școală (la unii mai mult la alții mai puțin), comportament care într-un final s-a văzut și în mine.

Pot spune și îmi pot asumă responsabilitatea comportamentului afișat față de femei și modul în care m-am raportat la ele o mare perioada de timp din viață mea – după cum îți poți imagina, nu este o mândrie, însă este ceva ce pot înțelege și la care am lucrat și încă lucrez.

Aș zice că pentru o perioada destul de îndelungată până și în viață mea adultă nu am fost ce se poate consideră feminist – aș zice că undeva pe la 25-26 de ani am început să fiu mai self-aware dar și mult mai aware de experiență femeilor în societate, în relații și în carieră.

Când vorbesc de fel de cum ajuns la aceste concluzii, povestea este mereu cam aceeași, am consumat destul de multă media de toate felurile prin prisma curiozității mele și am auzit și văzut multe experiențe ale femeilor pe care și eu le propagam – lucru pe care nu l-am putut ignora sau cel puțin nu l-am mai putut ignora. De aici am început să pun multe lucruri în aplicare. Unele mai ușor, unele mai greu și unele la care încă mai lucrez

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

În primul rând cred că este important că unele comportamente să fie puse în aplicare de către bărbați chiar dacă poate o idee nu “rezonează” neapărat cu ei. Consider că o parte ascunsă a toxic masculinity-ului e faptul că bărbații sunt destul de self-centered și dacă o idee sau un comportament nu rezonează cu setul lor de valori sau principii nu l-ar pune în aplicare doar pentru altcineva, mai ales pentru un străin.

De asemenea, nu pot sustrage din responsabilitatea femeilor deoarece consider că scopul feminismului este un efort din partea tuturor – și, consider că, în ultimul timp, din cauza multor factori (economici, sociali, chiar și pandemia a avut un mare impact) a început să se creeze o prăpastie din ce în ce mai mare între “tabere”.
Consider că este necesară o oarecare răbdare, poate chiar tandrețe care trebuie arătată în primul rând reciproc dar cu atât mai mult din partea persoanelor feministe către cei care nu sunt.

Sunt de acord, că nu este complet just să ai așteptarea de la o persoană care a fost o victimă a misoginiei sau discriminării să se întoarcă și să încerce să educe persoane și să arate compasiune, însă consider că este responsabilitatea oamenilor care “înțeleg despre ce e vorba” să propage aceste valori și principii, bineînțeles atâta timp cât nu este în detrimentul lor.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Cred că un lucru important care lipsește sau poate nu este crezut pe deplin este faptul că feminismul este și pentru bărbați, feminismul este aici să ajute pe toate lumea.
Cred că o idee preconcepută care și ea la rândul ei adaugă la “prăpastia” menționată la întrebarea precedentă, este faptul că sunt bărbați care cred că feminismul este împotriva lor, că ceva le va fi luat din pricina acestuia – când adevărul este că acesta oferă posibilități femeilor la egalitate socială, economică etc. dar oferă și posibilități bărbaților la egalitate emoțională, psihică etc.

Concluzia de baza ar fi că feminismul nu este aici să ia de la nimeni că să dea altora, feminismul este aici să ofere tuturor lucrurile necesare unei dezvoltări potrivite fiecăruia.

Ce înseamnă feminismul pentru tine?

Feminismul este lupta teoretică și practică care îmbracă lupta pentru emanciparea femeilor, pentru așezarea lor pe picior de egal în relațiile de gen și de clasă cu ceilalți membri ai societății. Cum ader mai mult la feminismul marxist, consider lupta pentru emanciparea femeilor drept o luptă intersecționalistă, centrată pe lupta lor de clasă – cu propriile caracteristici și distincții – alături de cea a întregii clase muncitoare. Nu putem avea libertate pentru toți, fără ca femeile să fie libere.

Ce anume te face sa te consideri feminist?

Presupun că înțelegerea teoretică a feminismului – deși nu este niciodată un proces finalizat – și aplicarea acestei înțelegeri în momente cotidiene și în activitatea politică. Cred că cel mai important ar fi faptul că mă dedic public, în discurs și în fapte, cauzei emancipării femeilor.

Cum ai ajuns sa adopti aceste valori? Spune-ne povestea 🙂

De la alte femei cu care eram amic, coleg sau cunoștință. O amică anume, de pe vremea când făceam amândoi voluntariat, mi-a deschis ochii – cum ar veni – cu privire la feminism, confruntându-mi ignoranța în domeniu și chiar și anumite tendințe reacționare, anti-feministe. De acolo, am preluat eu frâiele propriei educații pro-feministe, ceea m-a și împins într-o direcție ideologică mult mai radicală, de stânga.

Ce schimbări ai vrea sa vezi în societate legate de acest subiect și cum vezi ca am putea ajunge la ele?

Lista este extraordinar de lungă și îmbină atât nevoile de clasă, cât și cele particulare de gen și identitate ale femeilor. Fundamental, doresc femeilor emanciparea pe care o doresc pentru toată clasa muncitoare, prin detronarea capitalismului și al patriarhatului la nivel mondial și punerea mijloacelor de producție, a tehnologiei și a bogăției lumii în slujba femeilor și a clasei muncitoare ca un întreg,

Chiar și așa, în societatea actuală, aș vrea să văd, printre multe altele, sprijin financiar și politic pentru sănătatea reproductivă a femeilor, pentru paritatea lor salarială la locul de muncă – atâta vreme cât trăim în capitalism – sprijin financiar și infrastructură publică pentru creșterea copiilor: locuințe, creșe și grădinițe; sprijin financiar și politic pentru sănătatea fizică și mintală a femeilor cis și trans, sprijin financiar și infrastructură publică pentru femeile care sunt victime ale violenței domestice – adăposturi de urgență, asistență psihologică, locativă și de relocare ș.a.m.d.

Despre cum ajungem la ele, ca să n-o lălăi prea mult: implicare, organizare, educație și acțiune radicală.

Ce ai transmite altor bărbați, care să îi ajute să vadă poate puțin din importanța acestor lucruri?

Să asculte mai mult și mai atent femeile; nu doar să audă cuvintele pe care le rostesc, ci să le înțeleagă și să le ofere timp și considerație. Este greu, ca bărbat cis, să înțelegem dimensiunea dificultăților cu care se confruntă femeile pentru simplu fapt că sunt femei, sau în cazul persoanelor de altă etnie, religie sau queer că sunt și femei. Informațiile și perspectivele de genul nu ne pică în poală, ci le descoperim sprijinind și implicându-ne în lupta feministă.

Mulțumim celor 3 și vouă, că ați citit până la capăt:)

Așteptăm și părerile voastre – în comentarii sau pe social media

 

Cum îti dai seama că ai găsit un terapeut bun

Posted by admin on in Dezvoltare personală

M-am gândit să scriu acest articol în urma unor discuții cu persoane care au spus că au încercat terapia și nu a funcționat pentru ei, sau care au rămas cu o impresie proastă legată de terapeuți în urma contactului cu ei.

Experiența mea legată de terapeuți este următoarea:

  • am încercat aproximativ 6-7 terapeuți pentru dezvoltarea mea personală (până să găsesc 2-3 potriviți)
  • am participat la mai multe workshopuri ținute de alți terapeuți
  • am cunoscut aproximativ 20-30 de terapeuți în perioada în care căutam colaboratori pentru școala pentru părinți pe care voiam să o dezvolt
  • am cunoscut mai mulți terapeuți în cadrul Masterului de Psihoterapii Cognitiv-Compotamentale pe care l-am urmat și în Asociația Choice, unde am activat

În primul rând, de câte ori mă gândesc la acest subiect, îmi revine în minte terapeutul din Joker:

Joker: o persoană extrem de traumatizată, on the edge, vine la terapie ca ultim resort și întâmpină (chiar și aici) o persoană care nu reușește să îl înțeleagă. Cred că e ca și când ai încercat tot ce se poate, ai eșuat și te mai agăți de ultimul colac de salvare (terapeutul), care te dezamăgește și el. Înseamnă că nu mai ai altă șansă: decât să te îneci.

Terapeutul: de observat cabinetul ei – complet neprietenos, încărcat, plin de obiecte și praf, întunecat (așa cum era și lumea de afară, New Yorkul), un loc care transmite negativitate, lipsă de speranță, apăsare. De observat și atitudinea ei: rece, superioară, detașată, lipsită de empatie. De observat și poziția de autoritate: din spatele biroului, ca o funcționară.

Ca să nu ajungem aici, cred că e foarte important să keep in mind următoarele:

  1. Nu toți terapeuții sunt buni // Există și terapeuți buni
  2. Nu toți terapeuții buni sunt potriviți pentru noi // Există și terapeuți potriviți pentru noi

Să le luăm pe rând:

Nu toti terapeutii sunt buni // Există și terapeuti buni

Ce înseamnă că nu toți terapeuții sunt buni? Cum ne dăm seama dacă terapeutul meu e bun sau nu? Adică dacă are atestat de psihoterapeut nu înseamnă automat că e bun?

Să ne înțelegem:

  • Facultatea de psihologie și un Master de psihoterapie pot fi făcute doar cu abilități academice (poți citi, scrie, învăța, urma reguli)
  • formarea în psihoterapie o termini oricum
  • orele de dezvoltare personală pot fi făcute mai mult sau mai puțin angajat/ profund
  • interviul de acces in Colegiul Psihologilor este din păcate superficial și nu implică o testare psihologică/ aptitudinală amănunțită

Astfel că, toate cele de mai sus ajută, dar nu definesc un psihoterapeut bun. Toate cele de mai sus pot doar să ofere informații și tehnici de psihoterapie. Dar ce face un psihoterapeut să fie bun? Părerea mea, din experiența pe care o am:

  1. Empatia: să poată fi în contact cu emoțiile lui, ca să ajungă să fie în contact cu ale tale (să te facă să te simți înțeles)
  2. Gândirea critică: să poată discerne argumentele logice de pseudoștiință în ceea ce privește psihologia (fiindcă există multă literatură sau studii, nu toate întemeiate/ corect realizate), să aibă o gândire cât mai lipsită de biasuri, sau să fie conștient de cele pe care le are, să poată prinde rapid argumentele clientului și să formuleze argumente logice (să îți provoace gândirea logică)
  3. Travaliul personal: adică să fi făcut destulă terapie personală încât să își cunoască bine toate traumele și să fi rezolvat marea lor majoritate, să fie o persoană cât mai echilibrată emoțional, cu o viață cât mai împlinită și fericită (să fie un model bun/ să aibă experiența procesului terapeutic pe care îl propune)
  4. Creativitatea: să te ajute să vezi lucrurile din noi și noi perspective și să poată să îți ofere exerciții personalizate, care să te ajute să depășești problemele pe care le ai (să te ajute să experimentezi lucruri noi într-un mod în care te simți în siguranță)
  5. Cunoștințele: să știe cât mai multe lucruri teoretice și să fi citit multe studii și meta-analize, să aibă o paletă largă de tehnici la îndemână (să te învețe lucruri noi din zona psihoeducației)
  6. Focalizarea pe obiective: să nu uite de unde ați plecat și unde vreți să ajungeți, să nu se lase pierdut sau păcălit de un client evaziv sau care disociază, să se întoarcă de fiecare dată la obiectivele pe care le aveți (să te ajute să progresezi spre obiectivele tale)

Cam astea ar fi primele care mi se par extrem de importante (niciuna din cele de mai sus nu ar fi ok să lipsească). Și cred că pot fi observate din prima sau a doua ședință, așa că, din perspectiva mea, dacă nu există urmă de ele de la început recomand schimbarea terapeutului. Mai ales dacă:

Care cred că sunt lucrurile care justifică întreruperea ședinței în mijlocul ei și încheierea terapiei, din perspectiva mea:

  • dacă terapeutul este rasist/ bigot/ homofob/ misogin, etc
  • dacă face victim blaming (tu ești de vină că ai fost bătută fiindcă ai ridicat vocea)
  • dacă se enervează pe tine și te ceartă/ devine agresiv
  • dacă se dă la tine
  • dacă nu răspunde la întrebările pe care i le pui/ e evaziv/ ți se pare nesincer (de exemplu dacă ascunde faptul că nu știe ceva/ nu recunoaște că nu știe)
  • dacă îți propune tehnici mistice/ oculte cu credința că ele ajută în sine și nu că ar fi doar o formă de Placebo
  • dacă uită de ședință/ întârzie repetat/ încurcă anumite date despre tine/ e dezorganizat
  • dacă îți vorbește des și foarte mult despre viața lui personală, de parcă te-ar folosi pe post de terapeut
  • dacă îi spui ce te deranjează la relația voastră terapeutică și nu ia în considerare feedbackul tău

Cam așa, din perspectiva mea. E important să ne dăm seama că psihoterapeuții sunt și ei oameni, nu zei, și că psihologia nu e o știință exactă, ci depinde mult de personalitatea terapeutului. Mai ales că un mare impact în succesul terapiei e constituit de relația terapeutică, care poate deveni un model pentru relația cu sine sau cei din jur.

Nu toti terapeutii buni sunt potriviti pentru noi // Există și terapeuti potriviti pentru noi

Să spunem că am bifat toate calitățile de mai sus și nu avem niciunul din defectele menționate anterior și totuși simțim că terapia nu ne ajută cu nimic. Ne simțim înțeleși, terapeutul are gândire critică, și-a urmat travaliul personal, e creativ, are cunoștințe, e focalizat pe obiective… și totuși nu merge. Există mai multe motive aici:

  • facem un transfer puternic: de la unul din părinți față de care avem o aversiune puternică asupra terapeutului (poate fi legat de o asociere de gen, sau de autoritate)
  • avem de-a face un un terapeut supra-specializat pe un anumit tip de terapie, pe care am practicat-o deja cu altcineva sau singuri și nu ne-a ajutat
  • terapeutul respectiv nu a depășit încă propria traumă care este similară cu a noastră
  • practică anumite reguli față de care avem o aversiune foarte mare/ ne încalcă anumite valori (poate fi legat de durata ședințelor/ costul lor/ necesitatea temelor pentru acasă, etc)
  • are un ritm personal prea rapid sau prea lent, pentru capacitatea noastră de schimbare
  • crede cu sinceritate într-un set de valori ce se află la polul opus față de setul nostru de valori (ex: el consideră că e bine să fii conformist, noi că e bine să fii cât mai liber, etc.)
  • avem o problemă specifică cu care nu are deloc experiență/ despre care nu a studiat foarte mult (ex.: tulburări alimentare)

Mai pot fi probabil și altele. În orice caz, ca într-o relație de cuplu, sau de muncă: celălalt poate să nu fie bun în sine (violent/ agresiv/ lipsit de empatie, etc) sau poate să nu fie bun pentru noi (nu ne potrivim, dar el se potrivește cu alți clienți, iar noi cu alți terapeuți).

Întrebarea, în acest caz, este: să adresăm în cadrul terapeutic aceste diferențe și să încercăm să le depășim (fiindcă dacă e un terapeut bun va putea face asta), sau, mai simplu, să ne oprim și să căutăm pe altcineva? De multe ori cineva cu valori diferite de ale noastre ne poate aduce o perspectivă interesantă, de ajutor, pentru a ne echilibra, sau dacă depășim împreună dificultățile procesul acesta poate fi valoros în sine.

Părerea mea este că dacă sunt doar câteva diferențe este util să le discutăm și depășim împreună, iar dacă sunt prea multe – putem să schimbăm, până găsim pe cineva și bun și potrivit. Important este să nu ne pierdem speranța: oameni competenți și potriviți pentru noi sigur se vor găsi, așa cum se găsesc pentru noi și parteneri, colegi, șefi, prieteni apropiați. Cu toții avem nevoie de mai multă înțelegere, conștientizări, perspective noi, mai puține biasuri, mai multă compasiune de sine, mai puține frici, mai mult curaj și fericire.

Experiența voastră care este? Voi ce considerați a fi cel mai important?

Înainte și după. Sau cum mi-am găsit fericirea (povestea mea)

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Înainte luam foarte des lucrurile personal. Mă înfuriam dacă cineva îmi arăta respingere, refuz, sau îmi dădea un feedback negativ. Le simțeam ca pe o critică foarte profundă, la adresa ființei mele, de parcă îmi puneau în pericol însăși existența. Refuzul era un dezastru, înseamna că nu sunt bună de nimic, mă simțeam neimportantă și abandonată într-un loc pustiu, în vid. Era ca o senzație de arsură, în care nu poți sta nicio secundă. Alteori simțeam ca o săgetare în piept când lucrurile nu stăteau cum mi-aș fi dorit, sau ca și când mi s-ar fi scurs tot sângele din mâini și picioare și aș fi rămas fără putere. Câteodată simțeam că un anumit flux de iubire de la mine la cealaltă persoană s-a întrerupt, că ne-am deconectat, că am fost lăsată pe afară.

Deseori simțeam că nu sunt destul de bună, neimportantă sau că nu contez. Și toate aceste sentimente se manifestau prin comportamente de genul: plâns (mult și disperat, ca un copil), vorbit ore în șir încercând să demonstrez că am dreptate, rugat, manipulat, insistat, uneori chiar țipat și trântit, plecat, uneori (rar) prin văzut negru în fața ochilor, alteori prin a fi nervoasă și a încerca să-l fac pe celălalt să se simtă vinovat. Îmi ceream des scuze, dar nu simțeam regret și nici nu schimbam nimic după. Când cineva îmi zicea o problemă primul meu gând era să îi dau o soluție, sau să îl cert că nu a făcut altfel, nicidecum să îi arăt empatie. Uneori, mai ales la job, când simțeam respingere înghețam și mi se punea un nod în gât fără să mai pot zice sau reacționa în niciun fel, îmi era foarte teamă să vorbesc cu anumit e persoane, dar nu îmi dădeam seama foarte bine de asta. De multe ori mi se părea că oamenii nu mă respectă și nu-mi acordă atenția cuvenită. În plus, mă surprindeam des că gândesc și acționez nu fiindcă așa aleg, ci pe pilot automat, ca cineva din familie. Și tot așa, destul de des mi se părea că cei cu care nu mă înțelegeam semănau cu cineva din familie, sau o situație din prezent semăna cu una trecută.

În general, aveam parte de mult stres de genul acesta în relațiile de cuplu sau de la job. Ceea ce a dus la schimbarea multor relații și joburi.
Au fost, bineînțeles și multe momente frumoase, marcate de bucurie, creativitate, dar și multe momente de criză, ca cele de mai sus.

În alte situații aveam o problemă dacă nu eram în centrul atenției. Trebuia neapărat să găsesc locul din cameră care-mi oferea cea mai bună vizibilitate, să stau în față, în primele rânduri la spectacole și prezentări, să pun mereu întrebări, să vorbesc mult, colorat, să fac ceva neobișnuit, să interacționez foarte deschis cu necunoscuți, să mă dau în spectacol. Îmi plăceau cel mai mult grupurile de necunoscuți, fiindcă în cadrul lor puteam fi cum voiam eu, ei neavând deja o părere despre mine. Vorbeam foarte des lucruri cu tentă sexuală, îmi plăcea să șochez, să mă simt specială, diferită, curajoasă, să sfidez normele și de multe ori decența, buna cuviință. Asta a dus la multe situații interesante, dar am și făcut pe mulți oameni să se simtă prost prin a nu le acorda atenție, a mă băga în față, a trece peste limitele lor. În plus, nu doar că vorbeam colorat, dar mă și îmbrăcam foarte fistichiu.

În cazul în care nu ați recunoscut semnalele, prima poveste relevă simptome ale unei personalități narcisice, a doua ale unei personalități histrionice.

În orice caz, în urmă cu 2 ani timpul s-a oprit. Și de atunci a început schimbarea.

În urma a mai multor pierderi am avut parte de o perioadă mai lungă (câteva luni) marcată de depresie și pe alocuri anxietate. În psihanaliză se crede că narcisismul este propriu bebelușului, care, ca să se maturizeze, are nevoie să treacă printr-o perioadă de depresie. Când e narcisic are pretenția ca toată lumea să îi împlinească nevoile imediat. Depresia vine odată cu constatarea faptului că acest lucru nu este posibil. Apoi vine maturitatea, când începe să își împlinească singur unele nevoi, sau are, în orice caz, o toleranță mult mai mare la disconfort.

Așa și în cazul meu, am început să rememorez multe evenimente din trecut și să-mi dau seama că nu era în regulă ce făceam. Am început, încet, să simt regret și apoi vinovăție, multă vinovăție, pentru tot felul de lucruri, un sentiment nou pe care nu-l mai simțisem și care mi-a dat o stare foarte proastă, de tristețe profundă, mă simțeam rușinată, foarte rea pentru multe lucruri pe care le făcusem și, dacă înainte deveneam agresivă cu ceilalți ca să îmi liniștesc emoțiile negative, acum devenisem foarte agresivă cu mine și mă criticam, ceaa ce îmi amplifica emoțiile negative.

Apoi, am descoperit empatia.

Am interacționat mai mult cu animale și bebeluși sau copii, am fost la terapie unde am primit săptămânal o porție sănătoasă de empatie și am început să vorbesc mai frumos cu mine și, de fapt, să stau cu mine. De asemenea, am început să ofer consiliere, în legătură cu lucruri pe care le știam deja, iar asta m-a învățat să ascult.

Mai demult treceam dintr-o distracție în alta fără să mă opresc, fără să diger ce se întâmplă. Eram mereu pe grabă, pe fugă, să ajung undeva, să fac ceva. Tot timpul conectată, niciodată cu mine. Nu e de mirare că mă simțeam atât de abandonată când cineva nu voia ceva. Fiindcă aveam impresia că rămân singură pe lume, ca un bebeluș abandonat în pădure. Nu aveam planul B și nu eram acolo pentru mine. Apoi am început să fiu și să am, iar asta a schimbat multe.

Am renunțat la social media (newsfeed) și am început un jurnal. Am început să stau cu mine în fiecare zi, pur și simplu sau între evenimente, ca să diger ce se întâmplă. Am început să îmi înghesui mai puține activități, să am mai puțini stimuli exteriori, distracții (care mă distrăgeau de la ce era important), să stau de vorba cu mine, scriind în jurnal. De asemenea, de câte ori mă surprindeam că îmi vorbeam urât am început să îmi cer scuze și să mă corectez. Am avut câteva momente în care m-am înțeles, iertat și am simțit compasiune față de mine, de câteva ori și pură iubire.

Mi-am dat seama că înainte ceea ce făceau ceilalți îmi aminteau de anumite păreri proaste despre mine pe care le aveam în urma unor evenimente din copilărie și din cauza asta reacționam așa de agresiv. Am început să folosesc metoda ABCDE și, pe lângă a sta cu mine și a mă gândi și la un Plan B pentru când cineva nu vrea ceva (de exemplu dacă nu vrea să meargă undeva cu mine e ok să merg și singură), ea m-a ajutat cel mai mult. Am mai scris despre ea aici și aici. Este, în esență o metodă de analiză a gândurilor automate despre sine, să vedem cât de raționale sunt acestea și în ce fel sunt spuse. Uneori sunt raționale și spuse normal, ceea ce duce la emoții negative justificate, ce e nevoie să fie trăite, dar, deseori sunt gânduri ce conțin erori logice – sunt generalizări și sunt spuse critic, fără compasiune de sine. În acest caz vedem că am făcut asta, ne cerem scuze și reformulăm, astfel încât să sune echilibrat, rațional, rezonabil și kind.

Vibrant flat vector illustration depicting Ai intelligence concept. Illustration is a combination of vector and hand drawn elements.

Studiind apoi la masterul de psihoterapie pe care l-am urmat personalitatea narcisică și histrionică, am aflat, în urma multor studii și lucrări de specialitate, că sunt și ele metode de coping învățate, de alinare emoțională în urma durerii provocate de gândurile negative despre sine, critice, un mod de a reacționa la o anxietate socială și depresie pe care nu îți dai voie să le simți. De asemenea, anxietatea și depresia pot fi și ele metode de coping la ele însele (paradoxal), fiindcă se auto-amplifică în unele cazuri, când simți că le meriți: poți ajunge în spirale de gânduri din ce în ce mai negative, de frică sau pentru a te auto-pedepsi. Metoda ABCDE mi s-a părut genială fiindcă te ajută să vezi ce se întâmplă și să schimbi. De asemenea empatia, compasiunea de sine, a sta cu tine, a-ți oferi iubire în toate felurile este extraordinar și toate astea m-au dus în a doua etapă a vieții mele.

Acum foarte rar mai am sentimente negative față de mine. Se întâmpla, dar mai rar și durează mai puțin, îmi dau mai repede seama ce se întâmplă și le pot gestiona. Cu gândire critică, nu critică de sine și iubire, empatie, compasiune, înțelegere, răbdare 🙂

Așa am ajuns la o stare constantă de fericire. Pentru mine, fericirea nu înseamnă bucurie continuă, ci o stare calmă, continuă, de bine, uneori cu spike-uri de bucurie, alteori cu mici tristeți, furii sau frici, dar în general e bine, mă simt iubită și simt că mă pot descurca în orice situație. Pentru mine asta e fericire.

Tu cum te raportezi la fericire? Dacă vrei să îmi trimiți un text despre asta: gia@landofoz.ro și poate îl publicăm aici, să învețe și alții din povestea ta 🙂

 

 

 

Diferente

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Uneori, într-o discuție, celălalt are o viziune total diferită față de a noastră a lucrurilor și asta ne scoate din sărite. Sau ia decizii pe care noi nu le-am lua, își dorește lucruri care nouă ni se par lipsite de sens, pretinde de la noi lucruri care ni se par imposibile, sau invers – ne simțim neînțeleși. Povestim cu pasiune ceva și celălalt rămâne rece, sau venim cu tristețe și primim două palme. Metaforice. Cum se poate așa ceva?

E simplu, suntem diferiți. Am văzut asta cel mai bine acum mulți ani, atunci când am descoperit cele 16 personalități gândite de Myers–Briggs. Cei 8 indicatori ai lor sunt: I/E (introvert/ extrovert, își iau energia din a sta singuri sau cu alții), N/S (intuitive/sensing, imaginativi sau practici), T/F (thinking/ feeling, iau decizii bazate pe gândire rațională sau pe ceea ce simt), J/P (judging/ perceiving, judecă sau sunt înțelegători):

Testul: https://www.16personalities.com/free-personality-test 

Scopul tău

Cele 16 personalități relevă fiecare caracteristică a individului (dominanța celor 4 indicatori în cazul lui), dar și despre el ca întreg și “scopul lui în viață”, ce meserii i se potrivesc, cu ce alte personalități se potrivește, cum este în calitate de angajat, partener sau părinte.

Unii au ca scop să analizeze și construiască, alții să descopere și să inventeze, unii să impună reguli și alții să distreze. Fiecare îndeplinește un rol și își trăiește viața așa cum îi place, cum a fost învățat, cum își dorește.

Apoi, am descoperit indicatorii din Big Five:

  • Openness – People who like to learn new things and enjoy new experiences usually score high in openness. Openness includes traits like being insightful and imaginative and having a wide variety of interests.
  • Conscientiousness – People that have a high degree of conscientiousness are reliable and prompt. Traits include being organized, methodic, and thorough.
  • Extraversion – Extraverts get their energy from interacting with others, while introverts get their energy from within themselves. Extraversion includes the traits of energetic, talkative, and assertive.
  • Agreeableness – These individuals are friendly, cooperative, and compassionate. People with low agreeableness may be more distant. Traits include being kind, affectionate, and sympathetic.
  • Neuroticism – Neuroticism is also sometimes called Emotional Stability. This dimension relates to one’s emotional stability and degree of negative emotions. People that score high on neuroticism often experience emotional instability and negative emotions. Traits include being moody and tense.

Testul: https://www.123test.com/personality-test/ 

Abilitățile tale

Acest test ne explică foarte bine de ce unii oameni caută cât mai multe experiențe noi și alții merg la aceeași pensiune, în aceeași stațiune de peste 20 de ani. Cum de unii pot să construiască, metodic un proiect complex, iar alții nu au nicio problemă să se relaxeze, fără nicio grijă. Cum de unora le place la petreceri și alții preferă să stea acasă. De ce unii sunt mai politicoși și alții mai “nesimțiți”. Cum de unii se îngrijorează la fiecare pas și alții se aruncă cu capul înainte și cumpără impulsiv două mașini în aceeași zi 🙂

Și, de curând, ideologiile politice, care pot explica multe lucruri despre cum vedem viața, statul, corporațiile, banii, religia, sexualitatea, clasele sociale, culturile:

  • Right-wing politics hold that certain social orders and hierarchies are inevitable, natural, normal, or desirable, typically supporting this position on the basis of natural law, economics, or tradition. Hierarchy and inequality may be viewed as natural results of traditional social differences or the competition in market economies. The term right-wing can generally refer to “the conservative or reactionary section of a political party or system”.
  • Left-wing politics supports social equality and egalitarianism, often in opposition to social hierarchy. It typically involves a concern for those in society whom its adherents perceive as disadvantaged relative to others (prioritarianism) as well as a belief that there are unjustified inequalities that need to be reduced or abolished (by advocating for social justice). The term left-wing can also refer to “the radical, reforming, or socialist section of a political party or system”
  • Authoritarianism is a form of government characterized by strong central power and limited political freedoms. Individual freedoms are subordinate to the state and there is no constitutional accountability and rule of law under an authoritarian regime. Authoritarian regimes can be autocratic with power concentrated in one person or it can be more spread out between multiple officials and government institutions
  • Libertarianism is a collection of political philosophies and movements that claim to uphold liberty as a core principle. Libertarians seek to maximize political freedom and autonomy, emphasizing freedom of choice, voluntary association and individual judgment. Libertarians share a skepticism of authority and state power, but they diverge on the scope of their opposition to existing political and economic systems. Various schools of libertarian thought offer a range of views regarding the legitimate functions of state and private power, often calling for the restriction or dissolution of coercive social institutions

Testul: https://www.politicalcompass.org/test 

Viziunea ta

Discuțiile despre infidelitate, căsătorie, rolul bărbatului și al femeii, familia tradițională, religia în școli și alte subiecte controversate pot fi explicate foarte bine prin ideologiile la care fiecare din partenerii de discuție aderă. Este util să gândim lucrurile din această perspectivă fiindcă ne ajută să ieșim din dihotomia right or wrong și să intrăm în cea mai realistă: right of left 🙂 Totuși, scopul nostru ar fi să ajungem cât mai mult spre centru, pentru a avea o viziune echilibrată, având deja experiența istorică a extremelor – Stalin/ Hitler vs. lipsa de supraviețuire și răspândire a regimelor anarhiste.

Ideologiile acestea se formează ca orice altă parte din personalitatea noastră în copilărie. Putem avea părinți autoritari (accent pe reguli), permisivi (accent pe libertate) sau echilibrați (și reguli și libertate). Ei pot avea viziuni de stânga (toți oamenii sunt egali, suntem fiii cerului și al pământului) sau de dreapta (există o ierarhie naturală a speciilor și caselor sociale). Iar noi putem adera la viziunile lor sau putem sări în extrema opusă. Și este important, din nou, să ne centrăm, cel puțin în discuțiile cu ceilalți, dacă vrem să evităm conflictele și să dăm dovadă de empatie.

Și, în final, avem tipurile de atașament ale lui John Bowlby care se manifestă în relații – atât de cuplu, cât și părinte-copil sau între prieteni: securizant, anxios, evitant sau dezorganizat:

  • Secure attachment occurs when children feel they can rely on their caregivers to attend to their needs of proximity, emotional support and protection. It is considered to be the most advantageous attachment style.
    • Securely attached people tend to agree with the following statements: “It is relatively easy for me to become emotionally close to others. I am comfortable depending on others and having others depend on me. I don’t worry about being alone or others not accepting me.” This style of attachment usually results from a history of warm and responsive interactions with their attachments. Securely attached people tend to have positive views of themselves and their attachments. They also tend to have positive views of their relationships. Often they report greater satisfaction and adjustment in their relationships than people with other attachment styles. Securely attached people feel comfortable both with intimacy and with independence.
  • Anxious-ambivalent attachment occurs when the infant feels separation anxiety when separated from the caregiver and does not feel reassured when the caregiver returns to the infant.
    • People with anxious-preoccupied attachment type tend to agree with the following statements: “I want to be completely emotionally intimate with others, but I often find that others are reluctant to get as close as I would like”, and “I am uncomfortable being without close relationships, but I sometimes worry that others don’t value me as much as I value them.” People with this style of attachment seek high levels of intimacy, approval, and responsiveness from their attachment figure. They sometimes value intimacy to such an extent that they become overly dependent on the attachment figure. Compared with securely attached people, people who are anxious or preoccupied with attachment tend to have less positive views about themselves. They may feel a sense of anxiousness that only recedes when in contact with the attachment figure. They often doubt their worth as a person and blame themselves for the attachment figure’s lack of responsiveness. People who are anxious or preoccupied with attachment may exhibit high levels of emotional expressiveness, emotional dysregulation, worry, and impulsiveness in their relationships.
  • Anxious-avoidant attachment occurs when the infant avoids their parents.
    • People with a dismissive style of avoidant attachment tend to agree with these statements: “I am comfortable without close emotional relationships”, “It is important to me to feel independent and self-sufficient”, and “I prefer not to depend on others or have others depend on me.” People with this attachment style desire a high level of independence. The desire for independence often appears as an attempt to avoid attachment altogether. They view themselves as self-sufficient and invulnerable to feelings associated with being closely attached to others. They often deny needing close relationships. Some may even view close relationships as relatively unimportant. Not surprisingly, they seek less intimacy with attachments, whom they often view less positively than they view themselves. Investigators commonly note the defensive character of this attachment style. People with a dismissive-avoidant attachment style tend to suppress and hide their feelings, and they tend to deal with rejection by distancing themselves from the sources of rejection (e.g. their attachments or relationships).
    • People with losses or other trauma, such as sexual abuse in childhood and adolescence may often develop this type of attachment and tend to agree with the following statements: “I am somewhat uncomfortable getting close to others. I want emotionally close relationships, but I find it difficult to completely trust others, or to depend on them. I sometimes worry that I will be hurt if I allow myself to become too close to other people.” They tend to feel uncomfortable with emotional closeness, and the mixed feelings are combined with sometimes unconscious, negative views about themselves and their attachments. They commonly view themselves as unworthy of responsiveness from their attachments, and they don’t trust the intentions of their attachments. Similar to the dismissive-avoidant attachment style, people with a fearful-avoidant attachment style seek less intimacy from attachments and frequently suppress and deny their feelings. Because of this, they are much less comfortable expressing affection.
  • Disorganized attachment occurs when there is a lack of attachment behavior.

Un test: https://www.psychologytoday.com/intl/tests/relationships/relationship-attachment-style-test

Stilul tău

Această teorie explică foarte bine atitudinea noastră față de relații, gradul de anxietate pe care îl avem în legătură cu ele sau cât de mult ni le dorim. Explică modul în care reacționăm la stimulii ce vin din afară – cât de mult îi interpretăm negativ, pozitiv sau neutru și cât de echilibrate și durabile sunt relațiile noastre.

Și, la fel ca toate cele de mai sus, se poate, în timp schimba. În urma unui eveniment important sau în urma terapiei, în funcție de scopuri și motivație. De asemenea, ce putem face și este cel mai la îndemână – este să căutăm medii în care personalitatea noastră să înflorească, unde să ne simțim în largul nostru, unde să ne împlinim scopul, să ne punem în valoare abilitățile, un mediu potrivit pentru viziunea noastră și relații în care stilul nostru să fie înțeles și acceptat.

Succes!

Experiente

Posted by admin on in Dezvoltare personală

De-a lungul timpului am fost la multe cursuri, workshopuri, conferințe. Multe informații, la unele dintre ele zici “wow!” și apoi, când ajungi acasă și te regăsești, după un timp, în situația despre care ai învățat ce să faci, parcă uiți tot, sau pur și simplu nu poți aplica ce știi fiindcă emoțiile preiau controlul și îți dictează ele comportamentul, care uneori, cu mintea ta rațională, nici nu îți place. Și ai vrea să te oprești, dar nu poți.

În situații de stres și emoții puternice, de frică sau furie, intrăm în mod obișnuit pe un pilot automat care vrea să ne scoată vii din acea situație, un pilot automat programat de obicei în copilărie, așa că imităm modul în care părinții noștri reacționau în acele situații. Sau intrăm în modul luptă sau fugi, mai exact “fii agresiv” sau “fii pasiv” și iar nu e bine. Un pilot automat care acționează, pe termen lung, împotriva noastră.

Am trecut și eu prin asta și încă mi se mai întâmplă, din ce în ce mai puțin. Ce s-a schimbat? Am descoperit că există și workshopuri sau terapie care chiar funcționează. Care ajunge în profunzime, la cauzele problemelor și repară chiar acolo ce a fost avariat 🙂 Care identifică și schimbă convingeri care nu îmi folosesc. Care identifică momente din trecut când am resimțit o lipsă foarte mare, pe care acum o pot eu singură umple. Care m-au ajutat să îmi descopăr puterea de a răspunde situațiilor care apar, nu doar de a reacționa. Adică de a rămâne la volan, a nu mai lăsa pilotul automat să intre în acțiune.

De exemplu, acum, atunci când mă înfurii, pot sări în poziția observatorului. Mă dau la o parte și observ ce se întâmplă – ce simt, de ce simt așa? ce face celălalt, ce poate fi în spatele acțiunilor lui? Îmi iau un moment de respiro și încerc să înțeleg, mă calmez, îi zic celuilalt “și eu te iubesc” 🙂 Fiindcă așa e și el chiar mă iubește, altfel nu ar fi furios, și după ce trec toate emoțiile pot răspunde calm, ceea ce cred.

Furia e minunată și poate fi exprimată, mai ales dacă o direcționezi spre adevărata cauză a lucrurilor – asupra unei probleme, nu a unei persoane dragi, asupra unui eveniment trecut, care te face să simți ceea ce simți, nu asupra celui prezent, care e doar un reminder de fapt, de cele mai multe ori. E o descărcare de energie, ca o furtună, care poate face rău, dacă e îndreptată spre cine nu trebuie, sau poate face bine, dacă te ajută să vindeci o durere, sau să corectezi o nedreptate – cum ar fi să obții de la o companie aeriană daune dacă ți-au emis greșit un bilet de zbor, ceea ce nu ai obține dacă ai fi prea calm 🙂 Sau ai obține, dar mult mai lent probabil.

Frica e o emoție pe care rareori o conștientizăm. Recunosc că mi-e teamă să îi spun partenerului meu ce mă deranjează, fiindcă am convingerea că nu o să mă asculte, sau că trebuie mereu să fiu drăguță, sau, mai bine, îmi spun că nu e genul meu să spun ce mă deranjează? Recunosc că mi-e teamă să merg la ski de frică să nu cad și să pățesc ceva, sau zic că nu îmi place, nu mă pasionează? Frica ne determină să eliminăm din identitatea noastră lucruri care ne sperie, pe care dacă le-am încerca poate ne-ar ajuta să avem o părere mai bună despre noi, să cunoaștem oameni cu care să ne împrietenim, să avem o viață mai bună. Recunosc că mi-e teamă să mă deschid în fața străinilor, fiindcă cred că îmi pot face rău, sau să văd ce aș putea descoperi neplăcut la mine, sau spun că nu vreau să merg la workshopuri, fiindcă nu mi se potrivesc?

Tristețea este altă emoție văzută ca negativă și din păcate este una foarte reprimată la băieți, așa cum furia este reprimată la fete. Un băiat mare nu “se smiorcăie”, o fată nu “face urât”. Tristețea vine din empatie. Poți simți tristețe pentru cineva, dacă pățește ceva, ca această fetiță:

sau poți simți tristețe pentru tine, când ai pierdut ceva. Atunci când îți blochezi tristețea îți blochezi, de fapt, și empatia ceea ce e destul de grav pentru relațiile pe care vrei să le ai, fiindcă celălalt se va simți neînțeles. În plus, fără tristețe exprimată, nici bucuria nu se mai simte la fel de puternic, cele două comportându-se ca un binom, ca două fețe ale aceleiași monede.

Reprimarea furiei la fetițe generează un comportament pasiv mai târziu, sau pasiv-agresiv, crescând riscul abuzului din partea altora, ce ar putea profita de atitudinea lor. Reprimarea tristeții la băieți poate duce la lipsă de empatie în relații și nevoia de supra-stimulare pentru a simți bucurie. Nerecunoașterea fricilor pe care le avem poate duce la o viață limitată, unde ele ne conduc acțiunile, în spatele măștii lui “așa sunt eu/ nu e genul meu”.

Reprimarea bucuriei nu prea există în cultura noastră, sau foarte rar. Poate doar atunci când mamele țipă la copii să nu mai alerge prin parc, ca să nu se împiedice, ceea ce îi face probabil să asocieze bucuria cu frica (dacă mi se întâmplă ceva bun acum, sigur urmează ceva rău după). Dar, spre deosebire de țări cum sunt Japonia, India, Iran, Corea de Sud, sau Rusia, unde râsul sau zâmbetul sunt semn de prostie, stăm bine 🙂 Ar fi interesant de asociat această tendință a lor spre seriozitate și muncă fără distracție cu ratele de depresie și sinucidere: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_suicide_rate Pare că se leagă.

Bottom line: emoțiile nu sunt bune sau rele, doar sunt 🙂

Vă doresc să aveți parte de cât mai multă claritate și control asupra a ceea ce faceți (mai puțin pilot automat), emoții manifestate, cu acțiuni direcționate spre adevăratele cauze, dacă vrem să restabilim un echilibru, și… multă bucurie! 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Spre Orașul de Smarald

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Orașul de smarald reprezintă un ideal, pe care îl putem interpreta în mai multe feluri. Poate fi reprezentarea vieții noastre așa cum ne-o dorim, putem fi noi, așa cum visăm să devenim, poate fi o lume utopică unde toți oamenii sunt fericiți, sau poate fi, ca în poveste, locul unde îl găsești pe Vrăjitorul din Oz, cel care îți poate oferi ce crezi că îți lipsește.

În poveste, orașul de smarald e o mare minciună. Locuitorilor li se spune să poarte neapărat o pereche de ochelari, care să îi ferească de strălucirea orbitoare a smaraldelor. Ochelarii sunt însă verzi și smaraldele sunt doar în imaginația celor care se uită în jur cu acești ochelari. Vrăjitorul – The Great and Powerful – este de fapt un bătrânel simplu, ce a pus la punct un mecanism complicat care să îi facă vocea mai răsunătoare și prezența mai impozantă și care nu face de fapt vrăji. În schimb, este foarte înțelept, fiindcă reușește, până la urmă, să scoată la iveală puterea interioară pe care o au cei care vin la el pentru ajutor. La fel ca un terapeut, nu îți pune pe tavă nicio nouă calitate, doar te ajută să le descoperi pe cele pe care le ai deja în tine. Dacă am face o comparație cu lumea medicală, nu ți-ar oferi antibiotice, ci suc de portocale și morcovi, care îți întărește sistemul imunitar 🙂

Să presupunem că Orașul de smarald este viața noastră ideală și noi așa cum ne dorim să fim. În armonie cu ceilalți, cu o stare de bine interioară, cu împliniri, cu motivație. Drumul până la el este drumul dezvoltării personale și al educației – formale sau informale. Este drumul pe care ne facem prieteni și înfruntăm pericole. Este un drum pe care mergem doar înainte și de la care nu ne abatem, fiindcă distracțiile, de dragul distracției, nu fac decât să ne încetinească.

Chiar înainte de porțile orașului se află câmpul de maci – The Deadly Poppy Field – care te adoarme. Metaforic, poate fi o moleșeală dată de lipsa motivației, care vine din convingerile că nu poți reuși, că nu ești destul de bun, că ești prea (bătrân/ ne-educat/ tânăr/ prost/ urât, etc.), că alții care au reușit ori au avut noroc, ori au muncit zi și noapte de mici, iar tu nu ai cum să recuperezi, etc. De fapt, este vorba de o deconectare de tine. Când vine vorba de artă și creație, pentru a putea face ceva original nu poți și nu e nevoie să studiezi tot ce s-a creat vreodată, ca să găsești o modalitate prin care să te diferențiezi, printr-o analiză rațională, ci doar să te conectezi cu tine, să fii autentic, sincer și să îți spui povestea ta intimă, care nu are cum să fie decât unică, fiindcă tu ești unic.

Moleșeala dinaintea atingerii obiectivului are astfel legătură cu credința intimă că nu putem reuși, că nu merităm reușita, sau că dacă reșim, ceva rău s-ar putea întâmpla. Și atunci ne culcăm pe o ureche, la propriu și la figurat, amăgindu-ne că e destul ce am realizat până atunci, sau spunându-ne că e prea greu să continuăm.

Cei doi care nu sunt în poveste afectați de lanul de maci sunt Omul de tinichea și Omul de paie, fiindcă nu sunt făcuți din carne și oase, cum spun ei. Se ajută unul pe altul, îl trezesc și pe leu, care e mai puternic și toți trei îi iau pe sus pe Dorothy și pe Toto. Astfel, în acele momente de neputință, lipsă de motivație, lipsa găsirii unui scop, prietenii pot veni în ajutor. Omul de paie nu gândește, doar simte. Omul de tinichea nu simte, doar gândește. Cine din jurul tău ar putea avea aceste calități, pentru a sta de vorbă cu amândoi, pentru a găsi o cale de ieșire? Dacă nu găsești printre prieteni poți încerca între terapeuți, mulți sunt specializați ori pe gândirea strategică și analiză, ori pe simțire, emoții, intuiție, iar alții, pe amândouă.

Oricum ar fi, e foarte important să ieșim din lanul de maci. Orașul de smarald, împlinirea viselor noastre se află la o aruncătură de băț 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală

Drumul dezvoltării personale

Posted by admin on in Dezvoltare personală

“Dezvoltarea personală” este un concept devenit popular în România cu cel puțin 10 ani în urmă, ce include orice înseamnă auto-educare, mai ales în zona de psihologie, filosofie și spiritualitate și are ca scop îmbunătățirea stării de bine interioare, a relațiilor și împlinirea scopurilor pe care le avem.

Dacă întrebi Wikipedia, îți va zice că:

Dezvoltarea personală include activități și experiențe care au scopul final de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezoltare a talentelor și abilităților personale, îmbunătățirea calității vieții și contribuirea la realizarea aspirațiilor și viselor personale.

Cunoscut și sub denumirea de “self help” sau “evoluție personală”, conceptul de dezvoltare personală include și acitivăți formale sau informale pentru a dezvolta în alții roluri precum cel de profesor, ghid, consilier, manager, coach sau mentor.

Ca în orice domeniu de altfel, avem și o parte mai întunecată, ce aduce cu sine și o reputație mai puțin onorantă a fenomenului. Mai exact, unele cărți de self-help americane și impostorii din zona de spiritualitate. Să le luăm pe rând.

Stilul american de scriere are anumite particularități care se regăsesc atât în cărțile de ficțiunie, cât și în cele de non-ficțiune. Are o anumită claritate, răceală și factualitate, iar în special când e vorba de self-help, o anumită superficialitate. Mai exact, multe cărți americane de “psihologie” conțin 1 singură idee, expusă în diverse feluri și repetată pe parcursul a zeci și sute de pagini. În plus, parcă sunt scrise de un om de vânzări, mai degrabă decât un psiholog sau scriitor.

Pe lângă cărți, asociate cu viziunea americană sunt și programele “transformaționale” în “10 pași simpli”, sau conferințele care seamănă mai mult cu predicile bisericești, un spectacol de fum și oglinzi care promit totul și nu oferă, practic, nimic. În afară, bineînțeles, de un transfer generos, ce face “adepții” să îl divinizeze pe “profet”, doar fiindcă acesta se prezintă cu o energie foarte puternică și se proclamă ca fiind “dovada vie” că procesul propus de el este unul de succes. Cam așa cum este ironizat fenomenul în Yes man, dacă vă amintiți.

“Impostorii” din lumea spiritualității sunt greu de identificat. Având în vedere cât de multe tehnici de terapie s-au dezvoltat între timp, dacă cineva îți face un semn cu mâinile deasupra capului și rostește câteva mesaje, iar asta pe tine te ajută, este greu să îl considerăm impostor pe primul, având în vedere că și în cadrul terapiei clasice, cu psihoterapeuți acreditați de Consiliul Psihologilor putem avea tehnici de vindecare a copilului interior în care practic vorbești cu tine din trecut și îți oferi ce nu ți-au oferit cei din jur când aveai nevoie. Cele două practici, deși deosebite, seamănă mult prin faptul că implicăm autosugestia și imaginația, într-un mod auto-vindecător. Putem totuși identifica “impostorii” dacă, de exemplu, își folosesc autoritatea câștigată pentru a întreține relații sexuale cu cursanții lor, sau obținerea de diverse avantaje din partea lor și acesta este scopul lor de fapt, agenda lor ascunsă. Vezi celebrul nostru guru.

Curățând însă acest domeniu minunat de cele 2 de mai sus, putem spune că el poate fi chiar salvarea multora dintre noi 🙂 Și acum să vedem de ce este el așa de minunat.

Așa cum știm, educația se face în cea mai mare măsură acasă și apoi la școală & cu prietenii, în funcție de cât de mult frecventează copiii o zonă sau alta (orele de clasă sau barurile). La școală nu avem ore de soft-skils, din păcate, cel puțin la școlile de stat din România. Am dat zilele trecute peste o grădiniță foarte promițătoare și știu din auzite că școlile Waldorf și Montessori au programe speciale pentru dezvoltarea abilităților emoționale, însă acestea sunt exemple destul de izolate, momentan. Școala altfel este un proiect interesant, descris de Ministerul învățământului astfel: “un program național al cărui scop este să contribuie la dezvoltarea competenței de învățare și a abilităților socio-emoționale în rândul copiilor preșcolari/elevilor. Programul are o durată de 5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului școlar și poate fi derulat pe baza unei planificări ce rămâne la decizia fiecărei unități de învățământ”. Este interesant că pentru abilitățile socio-emoționale ale oamenilor sistemul nostru de învățământ alocă doar (!!!) 5 zile/ an.

Prin urmare, copiii se pot baza doar pe educația socio-emoțională primită de la părinți, sau prin interacțiunea cu prietenii. Iar părinții, dragii de ei, au avut parte de același tip de educație, de cele mai multe ori. Așa că o mare parte din cunoașterea dobândită de umanitate în ultimii zeci de ani (aici găsiți top 100 de cărți, top 25 experimente și top 10 studii, dacă vă interesează) din domeniul psihologiei, care se ocupă cu psihicul uman, adică, practic, cu ceea ce suntem, fiindcă gândurile și emoțiile pe care le avem ne determină acțiunile, rămân în afara ariei noastre de contact. Ceea ce ne aduce la “dezvoltarea personală”, la a lua problema în propriile mâini și a ne auto-educa – singuri, sau cu ajutorul unui consilier sau terapeut.

Din fericire, avem acces la sute de articole și cărți din acest domeniu, la workshopuri și psihologi care ne pot ajuta. Ideal da, ar fi să obținem tot ce avem nevoie în copilărie, atunci când învățăm cel mai ușor orice și când ne putem pregăti pentru viață, așa cum învățăm ce facem când răcim sau ne tăiem la un deget, să ne spălăm pe dinți și să mâncăm fructe, așa ar fi foarte util să învățăm și ce să facem cu emoțiile noastre și cum să construim relații armonioase cu cei din jur. Mai puțin ideal, dar posibil este să învățăm toate aceste lucruri și când am crescut, mai ales dacă vrem să devenim sau suntem părinți, pentru a fi bine cu noi și a-i inspira pe cei mici să fie și ei bine, fiindcă educația, pentru ei, înseamnă într-un procent foarte mare, imitarea noastră, a părinților.

Și fiindcă vorbeam mai sus de salvare, educația emoțională poate salva vieți, pentru că traumele lăsate nevindecate fiindcă nu știm cum să facem asta, duc la anxietate sau depresie, principala cauză a sinuciderilor. Putem compara, să zicem cu o problemă la matematică, pe care nu o putem rezolva dacă nu am învățat mai înainte logaritmii, de pildă, sau ecuațiile diferențiale, doar că nerezolvarea ei nu este o problemă de viață și de moarte… în mod obișnuit.

La fel ca Dorothy, leul cel fricos, omul de tinichea și omul de paie, ne lipsește câte ceva.
Ce ne lipsește ca să fim bine?

Să pornim la drum, Vrăjitorul din Oz ne așteaptă 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală