Înainte luam foarte des lucrurile personal. Mă înfuriam dacă cineva îmi arăta respingere, refuz, sau îmi dădea un feedback negativ. Le simțeam ca pe o critică foarte profundă, la adresa ființei mele, de parcă îmi puneau în pericol însăși existența. Refuzul era un dezastru, înseamna că nu sunt bună de nimic, mă simțeam neimportantă și abandonată într-un loc pustiu, în vid. Era ca o senzație de arsură, în care nu poți sta nicio secundă. Alteori simțeam ca o săgetare în piept când lucrurile nu stăteau cum mi-aș fi dorit, sau ca și când mi s-ar fi scurs tot sângele din mâini și picioare și aș fi rămas fără putere. Câteodată simțeam că un anumit flux de iubire de la mine la cealaltă persoană s-a întrerupt, că ne-am deconectat, că am fost lăsată pe afară.
Deseori simțeam că nu sunt destul de bună, neimportantă sau că nu contez. Și toate aceste sentimente se manifestau prin comportamente de genul: plâns (mult și disperat, ca un copil), vorbit ore în șir încercând să demonstrez că am dreptate, rugat, manipulat, insistat, uneori chiar țipat și trântit, plecat, uneori (rar) prin văzut negru în fața ochilor, alteori prin a fi nervoasă și a încerca să-l fac pe celălalt să se simtă vinovat. Îmi ceream des scuze, dar nu simțeam regret și nici nu schimbam nimic după. Când cineva îmi zicea o problemă primul meu gând era să îi dau o soluție, sau să îl cert că nu a făcut altfel, nicidecum să îi arăt empatie. Uneori, mai ales la job, când simțeam respingere înghețam și mi se punea un nod în gât fără să mai pot zice sau reacționa în niciun fel, îmi era foarte teamă să vorbesc cu anumit e persoane, dar nu îmi dădeam seama foarte bine de asta. De multe ori mi se părea că oamenii nu mă respectă și nu-mi acordă atenția cuvenită. În plus, mă surprindeam des că gândesc și acționez nu fiindcă așa aleg, ci pe pilot automat, ca cineva din familie. Și tot așa, destul de des mi se părea că cei cu care nu mă înțelegeam semănau cu cineva din familie, sau o situație din prezent semăna cu una trecută.
În general, aveam parte de mult stres de genul acesta în relațiile de cuplu sau de la job. Ceea ce a dus la schimbarea multor relații și joburi.
Au fost, bineînțeles și multe momente frumoase, marcate de bucurie, creativitate, dar și multe momente de criză, ca cele de mai sus.
În alte situații aveam o problemă dacă nu eram în centrul atenției. Trebuia neapărat să găsesc locul din cameră care-mi oferea cea mai bună vizibilitate, să stau în față, în primele rânduri la spectacole și prezentări, să pun mereu întrebări, să vorbesc mult, colorat, să fac ceva neobișnuit, să interacționez foarte deschis cu necunoscuți, să mă dau în spectacol. Îmi plăceau cel mai mult grupurile de necunoscuți, fiindcă în cadrul lor puteam fi cum voiam eu, ei neavând deja o părere despre mine. Vorbeam foarte des lucruri cu tentă sexuală, îmi plăcea să șochez, să mă simt specială, diferită, curajoasă, să sfidez normele și de multe ori decența, buna cuviință. Asta a dus la multe situații interesante, dar am și făcut pe mulți oameni să se simtă prost prin a nu le acorda atenție, a mă băga în față, a trece peste limitele lor. În plus, nu doar că vorbeam colorat, dar mă și îmbrăcam foarte fistichiu.
În cazul în care nu ați recunoscut semnalele, prima poveste relevă simptome ale unei personalități narcisice, a doua ale unei personalități histrionice.
În orice caz, în urmă cu 2 ani timpul s-a oprit. Și de atunci a început schimbarea.
În urma a mai multor pierderi am avut parte de o perioadă mai lungă (câteva luni) marcată de depresie și pe alocuri anxietate. În psihanaliză se crede că narcisismul este propriu bebelușului, care, ca să se maturizeze, are nevoie să treacă printr-o perioadă de depresie. Când e narcisic are pretenția ca toată lumea să îi împlinească nevoile imediat. Depresia vine odată cu constatarea faptului că acest lucru nu este posibil. Apoi vine maturitatea, când începe să își împlinească singur unele nevoi, sau are, în orice caz, o toleranță mult mai mare la disconfort.
Așa și în cazul meu, am început să rememorez multe evenimente din trecut și să-mi dau seama că nu era în regulă ce făceam. Am început, încet, să simt regret și apoi vinovăție, multă vinovăție, pentru tot felul de lucruri, un sentiment nou pe care nu-l mai simțisem și care mi-a dat o stare foarte proastă, de tristețe profundă, mă simțeam rușinată, foarte rea pentru multe lucruri pe care le făcusem și, dacă înainte deveneam agresivă cu ceilalți ca să îmi liniștesc emoțiile negative, acum devenisem foarte agresivă cu mine și mă criticam, ceaa ce îmi amplifica emoțiile negative.
Apoi, am descoperit empatia.
Am interacționat mai mult cu animale și bebeluși sau copii, am fost la terapie unde am primit săptămânal o porție sănătoasă de empatie și am început să vorbesc mai frumos cu mine și, de fapt, să stau cu mine. De asemenea, am început să ofer consiliere, în legătură cu lucruri pe care le știam deja, iar asta m-a învățat să ascult.
Mai demult treceam dintr-o distracție în alta fără să mă opresc, fără să diger ce se întâmplă. Eram mereu pe grabă, pe fugă, să ajung undeva, să fac ceva. Tot timpul conectată, niciodată cu mine. Nu e de mirare că mă simțeam atât de abandonată când cineva nu voia ceva. Fiindcă aveam impresia că rămân singură pe lume, ca un bebeluș abandonat în pădure. Nu aveam planul B și nu eram acolo pentru mine. Apoi am început să fiu și să am, iar asta a schimbat multe.
Am renunțat la social media (newsfeed) și am început un jurnal. Am început să stau cu mine în fiecare zi, pur și simplu sau între evenimente, ca să diger ce se întâmplă. Am început să îmi înghesui mai puține activități, să am mai puțini stimuli exteriori, distracții (care mă distrăgeau de la ce era important), să stau de vorba cu mine, scriind în jurnal. De asemenea, de câte ori mă surprindeam că îmi vorbeam urât am început să îmi cer scuze și să mă corectez. Am avut câteva momente în care m-am înțeles, iertat și am simțit compasiune față de mine, de câteva ori și pură iubire.
Mi-am dat seama că înainte ceea ce făceau ceilalți îmi aminteau de anumite păreri proaste despre mine pe care le aveam în urma unor evenimente din copilărie și din cauza asta reacționam așa de agresiv. Am început să folosesc metoda ABCDE și, pe lângă a sta cu mine și a mă gândi și la un Plan B pentru când cineva nu vrea ceva (de exemplu dacă nu vrea să meargă undeva cu mine e ok să merg și singură), ea m-a ajutat cel mai mult. Am mai scris despre ea aici și aici. Este, în esență o metodă de analiză a gândurilor automate despre sine, să vedem cât de raționale sunt acestea și în ce fel sunt spuse. Uneori sunt raționale și spuse normal, ceea ce duce la emoții negative justificate, ce e nevoie să fie trăite, dar, deseori sunt gânduri ce conțin erori logice – sunt generalizări și sunt spuse critic, fără compasiune de sine. În acest caz vedem că am făcut asta, ne cerem scuze și reformulăm, astfel încât să sune echilibrat, rațional, rezonabil și kind.
Studiind apoi la masterul de psihoterapie pe care l-am urmat personalitatea narcisică și histrionică, am aflat, în urma multor studii și lucrări de specialitate, că sunt și ele metode de coping învățate, de alinare emoțională în urma durerii provocate de gândurile negative despre sine, critice, un mod de a reacționa la o anxietate socială și depresie pe care nu îți dai voie să le simți. De asemenea, anxietatea și depresia pot fi și ele metode de coping la ele însele (paradoxal), fiindcă se auto-amplifică în unele cazuri, când simți că le meriți: poți ajunge în spirale de gânduri din ce în ce mai negative, de frică sau pentru a te auto-pedepsi. Metoda ABCDE mi s-a părut genială fiindcă te ajută să vezi ce se întâmplă și să schimbi. De asemenea empatia, compasiunea de sine, a sta cu tine, a-ți oferi iubire în toate felurile este extraordinar și toate astea m-au dus în a doua etapă a vieții mele.
Acum foarte rar mai am sentimente negative față de mine. Se întâmpla, dar mai rar și durează mai puțin, îmi dau mai repede seama ce se întâmplă și le pot gestiona. Cu gândire critică, nu critică de sine și iubire, empatie, compasiune, înțelegere, răbdare 🙂
Așa am ajuns la o stare constantă de fericire. Pentru mine, fericirea nu înseamnă bucurie continuă, ci o stare calmă, continuă, de bine, uneori cu spike-uri de bucurie, alteori cu mici tristeți, furii sau frici, dar în general e bine, mă simt iubită și simt că mă pot descurca în orice situație. Pentru mine asta e fericire.
Tu cum te raportezi la fericire? Dacă vrei să îmi trimiți un text despre asta: gia@landofoz.ro și poate îl publicăm aici, să învețe și alții din povestea ta 🙂