Am I good enough?

  • Am I good enough?
  • Good enough for what? ar fi răspunsul corect 🙂

Mulți dintre noi avem această întrebare, in the back of our minds, mai ales când suntem puși în fața unei neîmpliniri, a unei nereușite sau respingeri. “Poate că asta se întâmplă fiindcă nu sunt destul de bun/ă…” ne spunem, de multe ori chiar fără să ne dăm seama, dar rămânem apoi cu o senzație amară de tristețe adâncă.

Sau, poate ne referim la ceilalți și spunem că sunt răi, “își bate joc de mine?”, “mă ia de prost?”, “nu sunt important/ă pentru el/ea”, “nu contez”, și, prin urmare: ne considerăm slabi/ fraieri/ proști/ neimportanți/ neluați în seamă. Dar dacă, de fapt, e vorba doar de o nepotrivire?

Exista această întrebare foarte grăitoare: Cu ce viteză te deplasezi în acest moment? Poți să iei o pauză și să te gândești.

Răspunsul corect nu există, bineînțeles, fiindcă întrebarea nu e completă. Mai e nevoie și de sistemul de referință. Față de scaun mă mișc cu 0 m/secundă, față de axa Pământului cu 460 m/ secundă, față de soare cu 30 km/ sec, față de centrul galaxiei cu 220 km/ secundă, față de big bang cu vreo 2.1 milioane de km/ secundă… 😀

Tot așa, întrebarea Sunt destul de bun/ă? trebuie completată cu un sistem de referiță: pentru cine? sau pentru ce?

În copilărie am primit poate, mulți dintre noi, diverse critici și, pentru că eram în perioada de formare, de construcție a identității și părinții erau prima și cea mai de încredere oglindă a personalității noastre am rămas cu impresia că uneori, nu eram destul de buni. Dar, asta era de fapt raportat la sistemul de valori, la nevoile și dorințele părinților noștri. În acel moment comportamentul nostru nu se potrivea cu așteptările lor.

Dacă ar exista un Bun general, ar trebui să avem niște criterii obiective, iar acest Bun să fie un model de perfecțiune unanim acceptat, valabil oriunde și oricând. Totuși, Binele unanim acceptat, de fapt, nu cuprinde foarte multe lucruri și nici acelea pe care le cuprinde nu sunt absolute. Disciplina care studiază acest concept ar fi Etica, însă ea nu ne lămurește în totalitate legat de ce este bine să facem și cum să fim. Dacă începem să o studiem vedem că este plină de dileme morale, paradoxuri și perspective opuse.

Da, este bine să nu mințim. Dar dacă în casa ta se ascunde un om nevinovat, căutat de un criminal care te întreabă dacă acesta se ascunde la tine? Ce faci?

Da, este bine să nu facem altora ce nu ne-am dori nouă să ni se facă. Dar dacă pur și simplu celuilalt îi place masajul și ție nu?

Da, este bine să nu îi tratăm pe ceilalți ca mijloace, ci doar ca scopuri. Dar asta înseamnă să nu mai cerem ajutorul?

Da, este bine să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie. Dar cum îi ajutăm mai bine? Le dăm să mănânce pește, îi învățăm să pescuiască, îi trimitem la un curs de pescuit, sau facem o baie împreună în apa râului, ca să ne distrăm? 🙂

Da, e bine să fii frumos și sănătos, deștept și talentat, matur și responsabil, dar există vreun om perfect, care să le aibă pe toate la cel mai înalt grad?

Când vine vorba de relații avem și aici A fi bun/ bună… pentru celălalt. La fel ca în familia de bază, sistemul de referință pentru care primim acceptare sau respingere este celălalt.

Poți știi să gătești cea mai suculentă friptură de vită, sau cel mai delicios piept de rață, cu o tehnică perfecționată în ani, dacă celălalt e vegetarian este absolut inutil, pentru el 🙂

Poți avea o avere uriașă, iar pentru ea asta să fie complet irelevant, să își dorească mai degrabă să scrieți poezii împreună sub clar de lună.

Și când prea multe lucruri nepotrivite se adună: relația se rupe. Și când mai multe lucruri potrivite se întâlnesc: relația rodește.

Tu ce zici? Cum e cu sistemul de referință și potrivirile?

 

 

 

Nu mai arunca apa din cadă cu tot cu bebelușul

Există în engleză această frază:

Don’t throw the baby out with the bathwater

(de unde vine)
Care se referă la atenționarea de a nu arunca ce e bun, la pachet, împreună, cu ce e rău, de care vrei să scapi. Cu alte cuvinte, să fim atenți să nu pierdem ceva valoros, încercând să scăpăm de ceva toxic. Și asta, surprinzător, se aplică foarte des în legătură cu sfaturile (nesolicitate) primite de la părinți.

Unii părinți, ca să nu zicem majoritatea, sau cel puțin din generația trecută, au avut și poate încă au impresia că rolul lor este să ne apere de nereușite, sau să ne îndrume spre succes, cu orice preț, indiferent dacă le cerem sau nu părerea. Și astfel, în funcție de cât de intruzivi și agresivi sunt, în funcție de cât de mare e nevoia lor de putere și control, aruncă spre copii cu diverse sfaturi salvatoare.

– Pune-ți căciula, că răcești
– Când te măriți? că trece viața
– Dă-ți aia jos de pe tine, nu vezi cum arăți?
– Pune și tu mâna pe-o carte, nu mai umbla teleleu
– Să nu te prind cu țigară că-ți rup mâinile
– Dacă vrei să reușești în viață trebuie să dai din coate
– Caută-ți și tu un băiat/ fată de familie bună
– Și? Pe când un copil? Cine o să-ți aducă un pahar de apă la bătrânețe?
– Nu mai alerga, că o să cazi!
– Nu poți fi și tu normal/ă?
– Lasă cluburile și vei-ți de casă, de serviciu
– Termină cu prostiile, auzi, vrea să se facă artistă, să moară de foame
– …și așa mai departe, probabil ați recunoscut genul

Intră la această categorie

orice sfat nesolicitat, intruziv, care sună a critică

Și ce facem o parte din noi, dintre copii când auzim toate acestea? Mai ales dacă se tot repetă în aceeași formă și dacă ne enervează, fiindcă ne fac să ne simțim neînțeleși/ neiubiți? Le respingem. Și ce se întâmplă când le respingem? Putem risca să aruncăm apa murdară cu tot cu bebeluș. Mai exact:

– Nu ne mai punem căciulă
– Nu ne mai căsătorim
– Ne îmbrăcăm cât de fistichiu se poate
– Ne aruncăm în distracții
– Fumăm/ bem
– Devenim prea modești
– Alegem parteneri ciudați/ de la extremele tiparelor de personalitate
– Nu mai facem copii
– Folosim aproape tot timpul liber ca să alergăm sau să facem alt sport
– Respingem orice ține de normalitate
– Frecventăm zilnic cluburile și barurile
– Renunțăm la orice job și insistăm să facem artă (chiar dacă poate nu avem talent)
– …

Sună cunoscut?
Sună a fi … util?

Capcana cea mai mare a celor care ne răzvrătim în felul de mai sus este că avem impresia că ne afirmăm independența făcând invers decât ni se spune. Din păcate însă, nu suntem departe de cei care urmează îndeaproape sfaturile primite, fiindcă și noi, tot la ele ne raportăm, chiar dacă suntem împotrivă. Pam pam.

Independența reală și maturitatea este atunci când blocăm atitudinea/ comportamentul/ intruziunea/ atacul celuilalt (învelișul) și punem pe masă conținutul (miezul), la care ne putem uita, analiza și alege dacă să-l primim sau nu, ori în ce măsură să-l adoptăm. Poate adoptăm doar o parte, de pildă și nu ne căsătorim la biserică, dar facem o ceremonie de genul acesta, dacă așa ne place mai mult:

Cum blocăm atitudinea celuilalt, punând pe masă conținutul?

“Mulțumesc pentru sfat!/ idee/ părere/ împărtășire/ etc.” “Voi lua în considerare ce mi-ai spus”
“Înțeleg că tu așa ai face, poate ar fi o idee bună și pentru mine, o să mă gândesc”
“Interesant, nu m-am gândit la asta. Pentru tine cum a funcționat?”

Vă puteți imagina o castană cu coajă, țepoasă. Îi dați în acel moment jos coaja și analizați conținutul (când vreți). S-ar putea să fie ceva valoros acolo:

Mie personal mi s-a întâmplat să arunc apa cu bebelușul în câteva cazuri, în care m-am redresat, mai am câteva în pending și poate altele nedescoperite.

Depășite acum:
– Fii normală! —— Really? No! 🙂 Și mi-am cumpărat și ăsta:

Consecințe: m-am ținut departe și de lucruri care duceau spre echilibru și liniște
– Ai mai multă grijă de tine ——– Cine mă iubește mă place și așa!
Consecințe: m-am ținut departe de cea mai bună variantă a mea, fizic vorbind
– Fă-te și tu o culoare normală ——- Eu: portocaliu!
La fel
– Nu mai umbla prin cluburi noaptea, stai acasă. ——– Eu: Salsa! Și Bachata! Și Kizomba!
Consecințe: am erodat prin acest comportament o relație și am stat departe de a învăța cum să am grijă de casa în care locuiesc
– Termină cu prostiile, fă și tu o facultate serioasă, angajează-te într-un loc stabil! —— Eu: Facultatea de Comunicare și Relații Publice. 10 joburi schimbate și acum freelancer.
Consecințe: instabilitate și lipsa ascensiunii profesionale pe verticală. Noroc că există și orizontala 🙂

Pending:
– Închide apa că iar plătesc la întreținere de-mi vine rău! (și orice legat de economisire) ——– Eu: nu mă interesează banii!
Consecințe: banii vin și pleacă în afara controlului meu
– Vezi să nu mergi la mare că e (insert catastrofă auzită la știri) ——– Eu: nu mă gândesc la ce poate merge rău, va fi bine oriunde, oricând!
Consecințe: nu mă gândesc la consecințe negative și astfel mi-e greu să creez strategii valide pe termen lung

Necunoscute:
– ?! de explorat

Voi cum stați cu apa și bebelușii? 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Proiectia psihologică: impersonarea

Am vorbit aici și aici de două feluri de proiecții pe care le putem face. În prima aducem trecutul în prezent, în a doua atribuim celorlalți calități ale noastre, pe care nu vrem să ni le recunoaștem.

Acum vom vorbi de al treilea tip de proiecții pe care îl putem face, de la altcineva pe noi însine. Când ne purtăm, de multe ori fără să vrem și fără să ne fie util, ca altcineva. Vom vedea, la final, cum putem întoarce aceste impersonări în favoarea noastră.

În primul rând ce sunt impersonările? Poate ați văzut clipuri de genul:

sau

Este vorba nu de situațiile când te trezești vorbind ca Morgan Freeman (deși ar fi interesant) ci atunci când ridici tonul exact așa cum făcea mama ta. Sau când îți impui punctul de vedere ca bunica. Sau când tăceai, atunci când te enervai, ca bunicul. Sau când râdeai când erai prins cu minciuna, ca tata. Sau când te uiți în fiecare seară la TV cu o bere, ca el. Sau când te plângi și vezi doar partea negativă a lucrurilor, ca mama.

Se simte uneori ca o transă în care intrăm, cu o senzație de familiaritate, această stare prin care imităm persoane cu care am crescut, mai ales în situații stresante, sau când este vorba de ritualuri zilnice. Ne aduce un anumit confort să facem asta, fiindcă ne salvează energie mentală (nu mai alegem noi pentru noi) și o oarecare siguranță (dacă ei au făcut asta și au supraviețuit, înseamnă că e ok să facem și noi la fel).

Dar cât de bine au ajuns, de fapt? Este de ajuns supraviețuirea, sau vrem să avem o viață împlinită?

Ce putem face, atunci când identificăm comportamente de impersonare, este să vedem unde au ajuns acele persoane, practicându-le. Poate părinții au ajuns la divorț, datorită conflictelor în care se țipa. Poate au ajuns să aibă probleme de sănătate, dacă au exagerat cu viciile. Poate că atitudinea lor față de bani, pe care am adoptat-o și noi, i-a dus la o situație nu prea mulțumitoare. Poate că obiceiul lor de a se izola acasă după fiecare zi de lucru i-a dus la singurătate.

Și atunci, putem fi atenți la modelele cu care am crescut și, dacă avem tendința de a-i imita, să ne dăm seama când facem asta și să spunem STOP! Asta sunt eu, sau altcineva? Eu, dacă m-aș gândi la binele meu pe termen lung, cum aș face?

Spuneam că am putea chiar întoarce acest fenomen în favoarea noastră. Și asta mai ales când vrem să adoptăm obiceiuri noi, putem identifica noi modele pe care le cunoaștem cât de cât bine, din trecut, prezent, din viața de zi cu zi, sau actori, oameni de afaceri, chiar desene animate, sau orice alte personaje care ne inspiră și să ne întrebăm:

Cum ar face X în această situație?

Ceva de genul:

sau

Succes cu impersonarea modelelor pozitive! Și cu construirea propriului mod de gândire, folositor atât pe termen scurt, cât și lung 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

Proiectia psihologică: cartoful fierbinte

În psihologie, un alt înțeles dat proiecției decât cel de aici, se referă la lucrurile pe care nu le putem accepta la noi înșine și le proiectăm pe ceilalți.

Observați de câte ori cineva trece de la vorbirea la persoana 1 singular, la persoana a 2-a, sau la 1-a plural.
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Știi cum e, te trezești dimineața, bei o cafea. După prânz mai bei una, că ți se face somn și seara mai ieși în oraș, mai bei ceva, apoi te uiți la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc. Nu știu ce să fac.
Sau
– Așa se întâmplă mereu. Mergem la școală, unde suntem constrânși să învățăm bine. Apoi la job, să venim la program, să facem ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii ne cer mereu câte-ceva. Când să avem timp, să respirăm, să mai facem ceva și pentru noi?

Sesizați ce se întâmplă aici? Hai să vedem cum ar fi fost să vorbească despre ei, fiindcă despre asta era vorba, de fapt:
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Nu știu dacă știi cum e. Eu mă trezesc dimineața și beau o cafea. După prânz mai beau una, fiindcă mi se face somn. Seara mai ies în oraș, mai beau ceva, apoi mă uit la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc.
Sau
– Așa mi s-a întâmplat mereu. Am mers la școală, unde m-am simțit constrâns să învăț bine. Apoi la job, să vin la program, să fac ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii îmi cer mereu câte-ceva. Când să am timp, să respir, să mai fac ceva și pentru mine?

Mie cel puțin mi se pare că în a prima variantă nu pare a exista nicio soluție, fiindcă obiceiurile sunt cumva “date”, iar în a doua variantă, asumată, ies mult mai bine în evidență obiceiurile persoanei respective, ce dacă ar fi puțin modificate, ar ajunge la alte rezultate. Vouă cum vi se pare?

Și acestea sunt cele mai soft cazuri în care putem arunca la celălalt cartoful fierbinte din mâinile noastre.

Alteori, proiecția se poate face mult mai agresiv și mai nefolositor. Când atribuim altora trăsături pe care nu le acceptăm la noi:

  • Când cineva nu se poate relaxa, deși ar vrea și vede pe altcineva relaxându-se: Ce nesimțit, ce leneș!
  • Când cineva e critic și perfecționist, dar nu-și dă seama și urăște aceste două comportamente, iar când le vede la alții se enervează.
  • Când cineva e egoist și spune că toți ceilalți sunt egoiști, cu dispreț.
  • Când cineva îi învinovățește pe ceilalți că nu îi acordă respect, că nu-l apreciază sau includ în grup, dar el nu se respectă, nu se apreciază și se exclude singur.
  • Când cineva nu ascultă când i se dă un feedback și se enervează pe cei care nu-l ascultă când le dă un feedback
  • Când cineva își respinge frumusețea și i se pare că toți ceilalți sunt foarte frumoși
  • Când cineva nu recunoaște că este un bun profesionist, fiind foarte modest și i se pare că toți ceilalți sunt foarte buni și au standarde înalte, rămânând dezamăgit când constată contrariul
    … și așa mai departe.

Psychological projection is a defence mechanism in which the human ego defends itself against unconscious impulses or qualities (both positive and negative) by denying their existence in themselves while attributing them to others. For example, a person who is habitually rude may constantly accuse other people of being rude. It incorporates blame shifting and can manifest as shame dumping.

Practical examples

  • Victim blaming: The victim of someone else’s actions or bad luck may be offered criticism, the theory being that the victim may be at fault for having attracted the other person’s hostility.
  • Projection of marital guilt: Thoughts of infidelity to a partner may be unconsciously projected in self-defence on to the partner in question, so that the guilt attached to the thoughts can be repudiated or turned to blame instead, in a process linked to denial.
  • Bullying: A bully may project his/her own feelings of vulnerability onto the target(s) of the bullying activity. Despite the fact that a bully’s typically denigrating activities are aimed at the bully’s targets, the true source of such negativity is ultimately almost always found in the bully’s own sense of personal insecurity or vulnerability.
  • Projection of general guilt: Projection of a severe conscience is another form of defense, one which may be linked to the making of false accusations, personal or political.
  • Projection of hope: Also, in a more positive light, a patient may sometimes project his or her feelings of hope onto the therapist.

(Sursa)

Prin urmare, ce putem face, ca să evităm aceste proiecții?

În primul rând, dacă ele au legătură cu atitudinea celorlalți față de noi, ne putem pune întrebarea: “Dar eu fac asta (ce îmi doresc de la ei) față de mine, sau față de ei?
Dacă ele au legătură cu părerea față de ceilalți în general, ne putem pune întrebarea: “Fac eu cumva același lucru ca ei, uneori?” sau “Aș vrea cumva să fac și eu același lucru, de fapt?
și, cel mai util: “Arunc eu vina asupra altora, fără să mă uit și la mine, sau la faptul că poate a fost doar un accident?

Cartoful fierbinte e greu de ținut în mâini. Dar putem găsi o farfurie, pe care să-l punem, în loc să-l aruncăm la alții (ei fiind tentați, evident, să ni-l arunce înapoi, și uite cum se poate crea un conflict). Și chiar să-l răcorim cu niște smântână și parmezan, bacon și chives. Merge și cu ceapă verde 🙂

Poftă bună!

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Proiectia psihologică: transferul

Poate nu mulți știu, dar majoritatea dintre noi purtăm, zi de zi, un videoproiector mic în buzunar.

Și de fiecare dată când ceva din realitatea exterioară, din prezent, seamănă cu ceva din trecut și are o încărcătură emoțională destul de puternică, băgăm mâna după el, îl scoatem, alegem de pe hard amintirea respectivă, pe care o proiectăm peste ceea ce se întâmplă acum și… Play!

Și proiecția asta vine nu doar cu imaginile din trecut, ci și cu emoțiile din trecut. Uneori și cu gusturi, mirosuri, sunete sau senzații pe piele de atunci. E 4 sau 5D. Și în acest fel, realitatea de acum se combină cu realitatea de atunci, așa cum ne-o amintim, și se crează o nouă realitate:

Realitatea ++

Fenomenul prin care realitatea din prezent se “îmbogățește” cu cea din trecut are la baza o explicație evoluționistă. Și anume, era important în trecut, când aveam mai mulți prădători naturali, să suprapunem Clipul video în care eram atacați de un tigru, peste Clipul video prezent, în care un tigru se apropie de noi, ca să fugim și să avem mai multe șanse de supraviețuire.

Dar ce ne facem acum, când proiectăm amintiri legate de oameni din trecut peste oameni din prezent? Și poate cei din trecut ne-au făcut într-un fel rău, dar cei din prezent nu ar face asta, chiar dacă seamănă, într-un fel sau altul, cu primii. Atacatorii, când e vorba de oameni, sunt fiecare unici, fiecare om e ca dintr-o specie diferită, spre deosebire de tigri, care seamănă între ei ceva mai mult și putem spune cu ceva mai multă siguranță că dacă unul e înfometat și trecem prin fața lui s-ar putea să ne muște de gât.

Ce ne facem când Realitatea ++ nu ne ajută să avem o viață mai bună, chiar dimpotrivă?

În Psihologie, acest fenomen se numește transfer:

Transference is a theoretical phenomenon characterized by unconscious redirection (projection) of the feelings a person has about their parents, as one example, on to the therapist. It usually concerns feelings from a primary relationship during childhood.

It is common for people to transfer feelings about their parents to their partners or children (that is, cross-generational entanglements). For instance, one could mistrust somebody who resembles an ex-spouse in manners, voice, or external appearance, or be overly compliant to someone who resembles a childhood friend.
(sursa)

Ce se întâmplă când am fost victimele unui abuz în trecut din partea unui bărbat cu părul brunet, la costum și apoi de câte ori vedem un om brunet și la costum ne punem platoșa și fluturăm buzduganul? Ce se întâmplă când cineva care ne critica de câte ori avea ocazia folosea expresia “ce-o fi o fi” și de câte ori auzim acum de la cineva asta ni se ridică țepii pe spate față de acea persoană? Dar dacă mama ne bătea și spunea în același timp că face asta fiindcă ne iubește? Ce se întâmplă când cineva spune acum că ne iubește și nu ne bate… ne mai simțim iubiți?

În liceu poate colegii cu bani te respingeau. Ți-ai zis că cei cu bani sunt oameni nașpa și de atunci de câte ori vezi pe cineva cu bani… Play! filmulețul din trecut și astfel îi eviți. Când locuiai cu părinții poate nu aveai voie să sari pe canapea, că erai pedepsit și trimis în camera ta. Acum, de câte ori vezi pe cineva sărind calul… Play! filmulețul din trecut și îl atenționezi, să se liniștească, ca să îl protejezi de fapt de emoțiile tale negative din trecut din urma pedepselor.

Uneori, putem da Play! și unor filmulețe din trecutul mai recent:
Nu ai spălat vasele, observă el
Nu ești mulțumit de nimic, niciodată! Ba că n-am făcut patul, ba că n-am curățat pe jos… Mereu ai impresia că nu fac destulă curățenie. Adică nu sunt o soție bună! Găsește-ți alta!
Dar eu doar…
– (pleacă nervoasă)

Deși și acolo este foarte posibil să avem și o proiecție din trecutul mai îndepărtat, când altcineva se arăta destul de des nemulțumit de noi.

Problema cea mai mare cu aceste proiecții este că ne scapă de cele mai multe ori conștientului. Adică nu ne dăm seama pe moment, sau nici după exact ce s-a întâmplat, de ce ne-am enervat așa de tare, deși avem senzații familiare în corp, sau putem identifica persoane din trecutul nostru cu care seamănă cele prezente. De obicei, ni se pare justificată reacția noastră de respingere, ce poate fi percepută ca fiind foarte agresivă de ceilalți, care nu înțeleg ce s-a întâmplat și cu ce au greșit… sau de ce te porți așa urât – poate că ești un om rău/ nesimțit, de fapt?

De fapt, tot ce ai făcut a fost să dai Play! unei proiecții dureroase, din trecut.

Proiecțiile astea pot avea efect în prezent – să ne apărăm de ceva perceput ca fiind periculos, sau ca bază pentru unele predicții în viitor, fiindcă dacă în trecut s-a întâmplat x și asta a dus la y (nefavorabil), iar situația din prezent seamănă cu x, atunci poate că se va ajunge iarăși la y. Și nu vrem asta.

Și, totuși, revenind, să ne amintim adevărul:

Nicio persoană nu este identică cu alta. Nici chiar gemenii care au trăit majoritatea vieții împreună. Prin urmare, nu putem știi cum este cineva, pe baza experienței cu altcineva.

Nicio situație nu este identică cu alta. Prin urmare, nu putem știi cum se va desfășura ceva, pe baza experienței cu altceva. Putem face doar aproximări și predicții posibile, nu sigure.

Și aici, de obicei, oamenii se gândesc la criminalii în serie, dintr-un motiv sau altul.
– Pei bine, Gia, dacă știi că există criminali în serie și ai văzut filme în care ei mint și manipulează, nu ar fi bine să stăm departe de oamenii care mint și manipulează?
– Poate că putem alege să stăm departe de ei, sau să le spunem ce ne deranjează la ei pentru că nu ne place comportamentul lor, mai bine, nu pentru că ar putea fi criminali? Sunt multe motive ce pot sta în spatele comportamentului lor, uneori poate chiar faptul că îi intimidăm și vor să se facă plăcuți.

Sau, cineva ar putea duce la extrem lucrurile:
– Pei bine, dar dacă soțul meu de câte ori vine acasă intră încălțat și nu se spală pe mâini, să nu-i spun că mereu face asta și mă enervează?
– S-ar putea ca reacția ta să i se pară exagerată, dacă răspunzi unui cumul de situații, în loc să răspunzi situației de față, mai ales dacă e prima oară când o spui.
– Dar dacă îi repet în fiecare dimineață că a uitat să pună capacul la pasta de dinți cu o seară înainte și se usucă pasta? Și NICIODATĂ nu-l pune?
– Cum ar fi să îți mai iei și tu o pastă de dinți și să-l lași pe el cu obiceiul lui? E greu să schimbi obiceiuri, mai ales că poate pentru el a nu pune capacul e o formă de rebeliune, ca o supapă, fiindcă în restul zilei este nevoit să urmeze la job prea multe reguli și are nevoie de asta, ca să se echilibreze. Ce te enervează pe tine de fapt când vezi acea pastă de dinți? La ce te duce cu gândul?

Și așa identificăm proiecțiile pe care le facem.

Și ca să avem o metodă simplă, la îndemână, pentru a identifica dacă am făcut sau nu o proiecție, fiindcă așa cum ziceam mai sus, ele pot scăpa conștientului, vă propun metoda BAROMETRULUI.

De câte ori ne enervăm peste 50%, putem presupune că am făcut și o proiecție, peste situația prezentă, ușor neplăcută. Ni se ridică tensiunea și reacționăm agresiv.

Dacă ne supărăm sub 50%, avem de-a face cu o situație neplăcută, despre care putem discuta deschis, după ce ne alegem cuvintele. Rămânem detașați și răspundem ferm.

Mai avem aici o steluță* și vă las. Este posibil ca în cazul în care nu discutăm deschis și nu răspundem, nu rezolvăm problema, în cea de-a doua variantă, ea să se transforme în prima, fiindcă lucrurile “se adună”. De fapt, începem să facem proiecții cu trecutul recent.

Chiar așa, voi ce proiecții faceți? 🙂

La cât mai puține!

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

 

Razboiul s-a terminat, lupta continua

In psihologie exista doi termeni, cu referire la comportament, numai buni de invatat:

Adaptativ

Dezadaptativ

Simplu de inteles, Comportamentul Adaptativ este unul care te ajuta intr-o situatie data, e functional, potrivit, util, prin el ajungi la rezultatul dorit, iar celalalt, Comportamentul Dezadaptativ face exact opusul – nu te ajuta, nu e functional, nu e potrivit, nu e util, nu-ti atingi scopurile prin el.

Si daca e asa simplu, de ce nu avem mereu un comportament adaptativ? Pentru ca, bineinteles, comportamentul nostru are in spate emotii, care au in spate ganduri, care au in spate credinte, care au in spate evenimente care ne-au format. Nu e ca si cand il alegem. Daca la un moment dat evenimentele prin care am trecut au fost extreme, intr-un fel sau altul, fortandu-ne sa ne adaptam la ele foarte specific, tendinta este sa ramanem in acel fel, desi mai tarziu trecem prin alte evenimente si contextul s-a schimbat. Uneori radical.

Exemple:

* cresti cu lipsa banilor sau a sprijinului. Trebuie sa muncesti ca sa intretii familia. Devii perseverent, responsabil, rezistent. Apoi cresti. Ajungi sa nu mai duci lipsa banilor si a sprijinului. Dar ritmul in care muncesti este acelasi. Razboiul s-a oprit, lupta continua.

* cresti intr-un mediu cu multa agresivitate. Ai parte de violenta verbala si fizica. Te inchizi in tine, nu-ti expui sentimentele, fugi emotional cat mai departe. Cresti apoi si te muti in alta parte, agresorii din viata ta nu-ti mai sunt aproape. Ramai inchis, retras, fugi in continuare, in toate relatiile. Razboiul s-a oprit, lupta continua.

* cresti alaturi de un parinte dependent. Esti la voia lui, sa ii faci pe plac, sa ii faci bine, fiindca e vulnerabil si nu vrei sa il pierzi. Te muti de acasa. Parintele nu mai depinde de tine. Dar cauti in jur persoane vulnerabile, pe care sa le salvezi. Razboiul s-a terminat, lupta continua.

Te invit acum sa te gandesti putin la tine. Care comportamente din cele pe care le manifesti observi ca sunt nepotrivite situatiilor prin care treci? Care iti aduc o stare de rau si rezultate proaste? Urmeaza apoi firul rosu:

* ce emotii au ele in spate? Frica / Furie / Tristete / Dezgust

* ce ganduri au emotiile identificate in spate? “Nu sunt destul de bun”/ ” Nu sunt perfect” “Nu pot” “Merit mai mult”, etc

* ce credinte au aceste ganduri in spate? ” Sunt plictisitor” / “Nu trebuie sa ai in incredere in nimeni” / “Merit sa fiu respins” / “Daca te indragostesti, o sa o patesti”

* unde ai invatat credintele astea? Care sunt primele amintiri legate de ele?

Exemplu:

Comportament – nu-mi vine sa ma angajez

Emotie – teama ca voi gasi ceva ce nu-mi va placea, unde voi simi ca pierd timpul

Gandul – timpul meu e pretios

Credinte – sunt o persoana speciala, care nu trebuie sa se supuna acelorasi reguli ca ceilalti si a carei timp liber e foarte important, fiindca poate crea ceva genial, din starea de relaxare. Corpul meu merita sa se relaxeze.

Evenimente – bullying in scoala generala, care s-a continuat cu relatii proaste la locul de munca. Critica in copilarie, care a generat sensibilitate la critica si la autoritate (sefi autoritari)

Si apoi lucreaza in terapie/ consiliere cu aceste amintiri/ evenimente prin care ai trecut, pentru a le procesa emotia aferenta si a te elibera de influenta lor negativa. Una din cele mai eficiente terapii pentru asta este: EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing:

What is EMDR?

Razboiul s-a incheiat, poti lasa armura si armele jos. Poti pastra cu tine doar un scut usor, care sa te fereasca de atacurile celorlalti, cand e nevoie de el. Un scut pe care scrie: “Multumesc pentru parere” 🙂

Si asa poti raspunde Adaptativ, fiecarei situatii in parte, specific ei, fara modele invechite. #modernizare #updates 🙂

PS, modelele teoretice:

Schimbarea = Constientizare + Motivatie + Obiectiv + Metoda

Succes! 🙂

Drumul dezvoltării personale

“Dezvoltarea personală” este un concept devenit popular în România cu cel puțin 10 ani în urmă, ce include orice înseamnă auto-educare, mai ales în zona de psihologie, filosofie și spiritualitate și are ca scop îmbunătățirea stării de bine interioare, a relațiilor și împlinirea scopurilor pe care le avem.

Dacă întrebi Wikipedia, îți va zice că:

Dezvoltarea personală include activități și experiențe care au scopul final de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezoltare a talentelor și abilităților personale, îmbunătățirea calității vieții și contribuirea la realizarea aspirațiilor și viselor personale.

Cunoscut și sub denumirea de “self help” sau “evoluție personală”, conceptul de dezvoltare personală include și acitivăți formale sau informale pentru a dezvolta în alții roluri precum cel de profesor, ghid, consilier, manager, coach sau mentor.

Ca în orice domeniu de altfel, avem și o parte mai întunecată, ce aduce cu sine și o reputație mai puțin onorantă a fenomenului. Mai exact, unele cărți de self-help americane și impostorii din zona de spiritualitate. Să le luăm pe rând.

Stilul american de scriere are anumite particularități care se regăsesc atât în cărțile de ficțiunie, cât și în cele de non-ficțiune. Are o anumită claritate, răceală și factualitate, iar în special când e vorba de self-help, o anumită superficialitate. Mai exact, multe cărți americane de “psihologie” conțin 1 singură idee, expusă în diverse feluri și repetată pe parcursul a zeci și sute de pagini. În plus, parcă sunt scrise de un om de vânzări, mai degrabă decât un psiholog sau scriitor.

Pe lângă cărți, asociate cu viziunea americană sunt și programele “transformaționale” în “10 pași simpli”, sau conferințele care seamănă mai mult cu predicile bisericești, un spectacol de fum și oglinzi care promit totul și nu oferă, practic, nimic. În afară, bineînțeles, de un transfer generos, ce face “adepții” să îl divinizeze pe “profet”, doar fiindcă acesta se prezintă cu o energie foarte puternică și se proclamă ca fiind “dovada vie” că procesul propus de el este unul de succes. Cam așa cum este ironizat fenomenul în Yes man, dacă vă amintiți.

“Impostorii” din lumea spiritualității sunt greu de identificat. Având în vedere cât de multe tehnici de terapie s-au dezvoltat între timp, dacă cineva îți face un semn cu mâinile deasupra capului și rostește câteva mesaje, iar asta pe tine te ajută, este greu să îl considerăm impostor pe primul, având în vedere că și în cadrul terapiei clasice, cu psihoterapeuți acreditați de Consiliul Psihologilor putem avea tehnici de vindecare a copilului interior în care practic vorbești cu tine din trecut și îți oferi ce nu ți-au oferit cei din jur când aveai nevoie. Cele două practici, deși deosebite, seamănă mult prin faptul că implicăm autosugestia și imaginația, într-un mod auto-vindecător. Putem totuși identifica “impostorii” dacă, de exemplu, își folosesc autoritatea câștigată pentru a întreține relații sexuale cu cursanții lor, sau obținerea de diverse avantaje din partea lor și acesta este scopul lor de fapt, agenda lor ascunsă. Vezi celebrul nostru guru.

Curățând însă acest domeniu minunat de cele 2 de mai sus, putem spune că el poate fi chiar salvarea multora dintre noi 🙂 Și acum să vedem de ce este el așa de minunat.

Așa cum știm, educația se face în cea mai mare măsură acasă și apoi la școală & cu prietenii, în funcție de cât de mult frecventează copiii o zonă sau alta (orele de clasă sau barurile). La școală nu avem ore de soft-skils, din păcate, cel puțin la școlile de stat din România. Am dat zilele trecute peste o grădiniță foarte promițătoare și știu din auzite că școlile Waldorf și Montessori au programe speciale pentru dezvoltarea abilităților emoționale, însă acestea sunt exemple destul de izolate, momentan. Școala altfel este un proiect interesant, descris de Ministerul învățământului astfel: “un program național al cărui scop este să contribuie la dezvoltarea competenței de învățare și a abilităților socio-emoționale în rândul copiilor preșcolari/elevilor. Programul are o durată de 5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului școlar și poate fi derulat pe baza unei planificări ce rămâne la decizia fiecărei unități de învățământ”. Este interesant că pentru abilitățile socio-emoționale ale oamenilor sistemul nostru de învățământ alocă doar (!!!) 5 zile/ an.

Prin urmare, copiii se pot baza doar pe educația socio-emoțională primită de la părinți, sau prin interacțiunea cu prietenii. Iar părinții, dragii de ei, au avut parte de același tip de educație, de cele mai multe ori. Așa că o mare parte din cunoașterea dobândită de umanitate în ultimii zeci de ani (aici găsiți top 100 de cărți, top 25 experimente și top 10 studii, dacă vă interesează) din domeniul psihologiei, care se ocupă cu psihicul uman, adică, practic, cu ceea ce suntem, fiindcă gândurile și emoțiile pe care le avem ne determină acțiunile, rămân în afara ariei noastre de contact. Ceea ce ne aduce la “dezvoltarea personală”, la a lua problema în propriile mâini și a ne auto-educa – singuri, sau cu ajutorul unui consilier sau terapeut.

Din fericire, avem acces la sute de articole și cărți din acest domeniu, la workshopuri și psihologi care ne pot ajuta. Ideal da, ar fi să obținem tot ce avem nevoie în copilărie, atunci când învățăm cel mai ușor orice și când ne putem pregăti pentru viață, așa cum învățăm ce facem când răcim sau ne tăiem la un deget, să ne spălăm pe dinți și să mâncăm fructe, așa ar fi foarte util să învățăm și ce să facem cu emoțiile noastre și cum să construim relații armonioase cu cei din jur. Mai puțin ideal, dar posibil este să învățăm toate aceste lucruri și când am crescut, mai ales dacă vrem să devenim sau suntem părinți, pentru a fi bine cu noi și a-i inspira pe cei mici să fie și ei bine, fiindcă educația, pentru ei, înseamnă într-un procent foarte mare, imitarea noastră, a părinților.

Și fiindcă vorbeam mai sus de salvare, educația emoțională poate salva vieți, pentru că traumele lăsate nevindecate fiindcă nu știm cum să facem asta, duc la anxietate sau depresie, principala cauză a sinuciderilor. Putem compara, să zicem cu o problemă la matematică, pe care nu o putem rezolva dacă nu am învățat mai înainte logaritmii, de pildă, sau ecuațiile diferențiale, doar că nerezolvarea ei nu este o problemă de viață și de moarte… în mod obișnuit.

La fel ca Dorothy, leul cel fricos, omul de tinichea și omul de paie, ne lipsește câte ceva.
Ce ne lipsește ca să fim bine?

Să pornim la drum, Vrăjitorul din Oz ne așteaptă 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală