psihologie

Nu o lua personal

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Poate ni s-a spus de multe ori:
“Hai măi, nu o lua și tu personal”, sau “Nu o lua personal, nu e despre tine” sau “Ce te ataci mă așa, glumeam, ho” și în același timp, în noi, țipa ceva: “Dar e despre mine! Cum adică nu e despre mine când mie mi-ai spus toate lucrurile alea îngrozitoare? Cum să nu mă simt atacat/ă când m-a atacat?”

Sau, de multe ori, nici nu ni se spune “Nu o lua personal/ nu te ataca așa”, noi oricum luăm acel lucru foarte personal și reacționăm în consecință: ca și când cineva ne-a tras o palmă – intrăm în defensivă sau atacăm la rândul nostru. Brusc, celălalt nu mai e un prieten, ci un dușman cu colți și gheare, de care trebuie să ne apărăm (prin justificări) sau pe care trebuie să-l nimicim (prin argumente tăioase, jigniri țipete, poate chiar bătaie). Dar ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici?

În pop-psychology se cheamă că am fost “triggered“:

“a trigger refers to something that affects your emotional state, often significantly, by causing extreme overwhelm or distress. A trigger affects your ability to remain present in the moment. It may bring up specific thought patterns or influence your behavior.”

În proper-psychology, avem de-a face cu un “flash-back“:

“a psychological phenomenon in which an individual has a sudden, usually powerful, re-experiencing of a past experience or elements of a past experience. These experiences can be frightful, happy, sad, exciting, or any number of other emotions. The term is used particularly when the memory is recalled involuntarily, especially when it is so intense that the person “relives” the experience, and is unable to fully recognize it as memory of a past experience and not something that is happening in “real time””

Sau, în alte cazuri: ne-au fost încălcate valorile personale. Să le luăm pe rând.

Having a Flashback

 

Când cineva țipă la noi (AȘA CUM FĂCEA MAMA) putem reacționa mult disproporționat față de situația curentă, fiindcă la emoțiile din prezent (frică/tristețe/furie) se adaugă cele adunate în trecut față de respectiva persoană de care ne aduce aminte, cu care îl identificăm acum pe cel din fața noastră. Iar el nu o să știe de ce am explodat (fiindcă a călcat din greșeală pe o mină care era deja acolo).

În momentul în care îl asemănăm pe cel din fața noastră cu mama/tata/bunica/colegul care se lua de mine, etc, putem ști că reacția noastră față de el este foarte probabil disproporționată într-un mod agresiv nejustificat. Prin urmare, este posibil ca el să pună un pahar de apă mai încolo și noi să explodăm: “Dar niciodată nu te gândești la nevoile mele! Pentru tine pur și simplu nu contez! Nu te gândești că aveam și eu nevoie de un pahar cu apă! Numai la tine te gândești! Ești fix ca…”.

Este posibil ca nici celălalt să nu fie foarte atent la nevoie noastre de obicei, dar nu într-o așa măsură încât să spunem că niciodată nu ar fi. De fapt, ce se întâmplă este că emoțiile din trecut se amestecă acum cu cele din prezent și imaginea celuilalt se va combina cu imaginea persoanei care ne-a rănit în trecut.

— Vezi aici cazurile în care poți să te îngrijorezi în mod justificat de comportamentul celuilalt (pentru cazurile în care nu flash-back-ul este de vină pentru stresul pe care îl resimți).–

Ce putem face? Să identificăm persoana din trecut care tot apare în prezent (fiindcă nu mereu ne este clar că cel din fața noastră seamănă cu altcineva) și să lucrăm în terapie pe relația cu acea persoană, pentru a elibera/ prelucra emoțiile asociate ei, ca ele să nu mai apară fără să vrem în prezent și să ne afecteze relațiile cu cei de acum, care poate că nu sunt, de fapt, așa de răi precum simțim atunci când ne luăm un “trigger”.

Încălcarea valorilor personale

 

Despre valorile personale am mai scris aici și aici. Așa cum spunea Harari:

“Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in people’s collective imagination.”
― Yuval Noah Harari, Sapiens: A Brief History of Humankind

Sistemul de valori a devenit noul ADN al omului: cultural și social. Astfel, nu ne mai simțim loiali doar față de familie, ci și fața de persoanele care împărtășesc același sistem de valori cu cel al nostru. De multe ori, sistemul de valori a devenit mai important decât familia. Ne împrietenim repede cu cei cu valori comune cu ale noastre și păstrăm distanța față de cei cu valori divergente. Putem inclusiv merge până la moarte pentru valorile în care credem.

Identificarea cu sistemul de valori pe care îl avem, credința în el ca în Dumnezeu, ca într-un Adevăr absolut și general valabil ne poate face foarte intoleranți la sistemele celorlalți de valori și ne poate face să luăm foarte personal lucrurile. Când cineva ne atacă sistemul de valori – prin a nu-l respecta/ urma sau prin a-l discredita avem senzația că ne-a atacat pe noi (identitatea noastră) și intrăm automat în defensivă sau atac. Mai ales dacă cine face asta este cineva care ne este foarte apropiat, de la care aveam așteptarea că este “în tribul nostru”, cu care e nevoie să cooperăm pentru anumite proiecte comune, sau de care ne simțim dependenți în orice fel: emoțional/ financiar, etc.

Valorile care polarizează cel mai mult de obicei indivizii sunt:

  • Conservator (tradiționalist/ convențional)/ Liberal (progresist/ nonconformist)
  • Altruist (empatic/ etic)/ Egoist (pragmatic/ distant)
  • În căutare de Siguranță (responsabilitate, protecție) / Libertate (spontaneitate, hedonism)
  • Pesimist (anxietate, depresie)/ Optimist (cu fobie de frică sau tristețe)
  • Rezervat (neîncrezător în ceilalți)/ Deschis (sincer, prietenos)

O teoretizare bună a valorilor putem vedea aici:

Pe măsură ce cunoaștem mai multe despre valori vom vedea însă cât de subiective sunt ele. În niciun caz nu reprezintă adevărul absolut și general valabil, ci doar concluziile la care am ajuns fiecare în urma experiențelor personale din viață. Și fiecare din ele poate oferi unele beneficii și veni la pachet cu unele neplăceri (mai ales atunci când le adoptăm în mod extrem). Astfel, ele sunt relative, depind de perspectiva fiecăruia.

Credința în valorile personale ca într-o religie monoteistă se cheamă fanatism și duce la multă agresivitate față de cei de alte religii, sau față de cei agnostici/ atei (cei care își pun mereu sub semnul întrebării propriile valori, sau care nu se identifică prea mult cu nicio valoare – încearcă să ia de la fiecare ce are mai bun, ori care își dau seama că nicio valoare nu poate avea răspuns pentru toate problemele vieții).

Cu cât ne identificăm mai mult cu propriile valori cu atât vom fi mai intoleranți, vom coopera mai puțin (cu cei din afara cercului nostru) și vom lua lucrurile mai personal când ele sunt puse la îndoială de cineva din afară.

Ce putem face? Să citim mai mult despre valorile personale, să ne gândim care sunt valorile noastre și cum le-am obținut, să ne gândim care sunt avantajele și dezavantajele pe care ni le aduc, să încercăm să identificăm valorile celor apropiați, cum s-au format ele și care sunt avantajele și dezavantajele pe care le au și ei în urma lor, să ne gândim atunci când avem un conflict care sunt valorile care s-au încălcat (dacă e cazul/ dacă nu e vorba de flash-backs sau abuz) și, după ce ne-am calmat, să discutăm despre ele.

Succes!

Și dacă? Sindromul de stres post-traumatic

Posted by admin on in Dezvoltare personală

În cele ce urmează vă voi spune o poveste personală.

Anul trecut (2021) am finalizat Masteratul în Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale.

El reprezintă în același timp și formarea în psihoterapia cognitiv-comportamentală în care pot să mă certific după terminarea studiilor (ca să devii psihoterapeut ai nevoie de o facultate acceptată de Colegiul Psihologilor, un master și o formare (uneori cele două pot coincide), plus 250 ore de dezvoltare personală cu un psihoterapeut cu aceeași formare ca a ta) – după terminarea Facultății de Filosofie și a dezvoltării personale (2023).

La acest Masterat (și implicit formare) am învățat foarte multe lucruri despre:

  • anxietate
  • depresie
  • tulburări de personalitate

Există două sisteme de clasificare a afecțiunilor psihologice:

Aici se găsesc toate – mult mai multe decât cele despre care am învățat cu precădere. Totuși, cele mai întâlnite sunt:

  • tulburările afective (anxietate, depresie, tulburare bipolară)
  • tulburările de personalitate (borderline, narcisică, histrionică, obsesiv-compulsivă, schizoidă, schizotipală, paranoidă, antisocială, evitantă, dependentă, pasiv-agresivă, depresivă, sadică)
  • tulburarea obsesiv-compulsivă
  • sindromul de stres post-traumatic

Mai sunt, cum spuneam, și altele, cum sunt tulburările de alimentație (anorexie, bulimie, etc), tulburările de somn (insomnie), dismorfia corporală, disforia de gen, schizofrenia, autismul, dependențele, etc

Ce se întâmplă totuși, în mod ciudat, este că:

  1. Atunci când faci o anamneză (afli tot ce s-a întâmplat în viața clientului, care să fi declanșat tulburările respective) afli că de cele mai multe ori au trecut prin tot felul de abuzuri mai mari sau multe mai mici și le lipsește educația psihologică, sau cunoștințele despre erorile logice, astfel că au extras de obicei din evenimente marcante concluzii eronate (au făcut generalizări, sau personalizări, etc) – de obicei fiindcă așa li s-a zis că stau lucrurile, asta au reușit să înțeleagă, cu informațiile pe care le aveau la îndemână, sau așa gândeau și adulții din jur, lipsiți de logică și empatie.
  2. Se transmite în literatură ideea că afecțiunile psihice sunt ale persoanei, ca făcând parte din ea, nu ca fiind o reacție a unor factori exteriori (ca și când ar fi mereu o boală auto-imună, sau de tip cancer, diabet, etc., nu ca și când ai o reacție fizică la un patogen exterior – bacterie/ virus/ parazit/ traumatism/ obiect străin). Astfel că tratamentul TCC se bazează în principal pe convingerea persoanei să nu se mai atace singură, mai puțin pe identificarea factorului exterior și neutralizarea lui.

Reluând, pe scurt:

  • toți pacienții au trecut prin diferite forme de abuz și le-au lipsit modelele bune
  • se pune mai mult accentul pe abuzul interior (credințe disfuncționale, critică de sine, compotament evitant, auto-agresiv, etc) decât pe cel exterior (abuzurile suferite)

Această situație seamănă foarte mult cu situația în care cineva ar fi victima unei agresiuni pe stradă (agresată verbal, fizic) și atunci când ajunge plină de vânătăi, plângând, la medic și psiholog ei să se concentreze doar pe modul eronat în care victima gândește și se comportă (e foarte tristă, speriată, evită să meargă pe stradă singură sau noaptea, sau chiar să iasă din casă) și nu face nimeni nimic să prindă agresorul și să îl pedepsească: nu se depune plângere, nu se implică poliția, nu se face nicio anchetă.

Hai să vorbim puțin de sindromul de stres post-traumatic

Conform definiției, acesta este:

“a mental and behavioral disorder that can develop because of exposure to a traumatic event, such as sexual assault, warfare, traffic collisions, child abuse, domestic violence, or other threats on a person’s life.

Symptoms may include disturbing thoughts, feelings, or dreams related to the events, mental or physical distress to trauma-related cues, attempts to avoid trauma-related cues, alterations in the way a person thinks and feels, and an increase in the fight-or-flight response. These symptoms last for more than a month after the event. Young children are less likely to show distress but instead may express their memories through play. A person with PTSD is at a higher risk of suicide and intentional self-harm.

Those who experience prolonged trauma, such as slavery, concentration camps, or chronic domestic abuse, may develop complex post-traumatic stress disorder (C-PTSD). C-PTSD is similar to PTSD but has a distinct effect on a person’s emotional regulation and core identity.

The DSM-5 divides PTSD symptoms into four categories:

Intrusion

  • Reoccurring, involuntary, and intrusive upsetting memories of the event
  • Repeated upsetting dreams related to the event
  • Dissociation (for example, flashbacks, feeling as though the event is happening again)
  • Strong and persistent distress to cues connected to the event that are either inside or outside of the body
  • Strong bodily reactions (for example, increased heart rate) when reminded of the event

Avoidance of thoughts and behaviors

  • People with PTSD may avoid people, places, conversations, activities, objects, or situations that bring up memories of the event.
  • They may also avoid thoughts, feelings, or physical sensations that recall the event.

Negative changes in thoughts and mood

  • Inability to remember an important aspect of the event
  • Persistent and elevated negative evaluations about oneself, others, or the world (for example, “I am unlovable,” or “The world is an evil place”)
  • Elevated self-blame or blame of others about the cause or consequence of the event5
  • Loss of interest in previously enjoyable activities
  • Feeling detached from others
  • Inability to experience positive emotions (for example, happiness, love, joy)

Changes in arousal and reactivity

  • Difficulty concentrating
  • Heightened startle response
  • Impulsive or self-destructive behavior
  • Irritability or aggressive behavior
  • Problems sleeping

Dacă ne uităm bine la simptomele de mai sus vedem că sunt similare cu cele ale tulburărilor afective și de personalitate, cu diferite concretizări la fiecare, coping mechanisms.

Și dacă?

Și dacă majoritatea problemelor psihologice ar trebui să intre, de fapt, sub umbrela sindromului de stres post-traumatic (de multe ori fiind reacție chiar la o traumă prezentă, nu trecută) și ar fi mult mai util să ne concentrăm pe identificarea abuzului și oprirea sau pedepsirea lui (dacă s-a întâmplat în trecut), purtându-ne cu clienții pe care îi avem la fel cum ne-am purta cu victimele unei agresiuni stradale, cu un veteran de război, sau cu victima unui viol – avem în față o persoană bătută, nu una ce suferă de o boală auto-imună (fiind responsabilitatea ei să dezvolte anticorpi mai deștepți).

O mică schimbare de perspectivă.

Înainte și după. Sau cum mi-am găsit fericirea (povestea mea)

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Înainte luam foarte des lucrurile personal. Mă înfuriam dacă cineva îmi arăta respingere, refuz, sau îmi dădea un feedback negativ. Le simțeam ca pe o critică foarte profundă, la adresa ființei mele, de parcă îmi puneau în pericol însăși existența. Refuzul era un dezastru, înseamna că nu sunt bună de nimic, mă simțeam neimportantă și abandonată într-un loc pustiu, în vid. Era ca o senzație de arsură, în care nu poți sta nicio secundă. Alteori simțeam ca o săgetare în piept când lucrurile nu stăteau cum mi-aș fi dorit, sau ca și când mi s-ar fi scurs tot sângele din mâini și picioare și aș fi rămas fără putere. Câteodată simțeam că un anumit flux de iubire de la mine la cealaltă persoană s-a întrerupt, că ne-am deconectat, că am fost lăsată pe afară.

Deseori simțeam că nu sunt destul de bună, neimportantă sau că nu contez. Și toate aceste sentimente se manifestau prin comportamente de genul: plâns (mult și disperat, ca un copil), vorbit ore în șir încercând să demonstrez că am dreptate, rugat, manipulat, insistat, uneori chiar țipat și trântit, plecat, uneori (rar) prin văzut negru în fața ochilor, alteori prin a fi nervoasă și a încerca să-l fac pe celălalt să se simtă vinovat. Îmi ceream des scuze, dar nu simțeam regret și nici nu schimbam nimic după. Când cineva îmi zicea o problemă primul meu gând era să îi dau o soluție, sau să îl cert că nu a făcut altfel, nicidecum să îi arăt empatie. Uneori, mai ales la job, când simțeam respingere înghețam și mi se punea un nod în gât fără să mai pot zice sau reacționa în niciun fel, îmi era foarte teamă să vorbesc cu anumit e persoane, dar nu îmi dădeam seama foarte bine de asta. De multe ori mi se părea că oamenii nu mă respectă și nu-mi acordă atenția cuvenită. În plus, mă surprindeam des că gândesc și acționez nu fiindcă așa aleg, ci pe pilot automat, ca cineva din familie. Și tot așa, destul de des mi se părea că cei cu care nu mă înțelegeam semănau cu cineva din familie, sau o situație din prezent semăna cu una trecută.

În general, aveam parte de mult stres de genul acesta în relațiile de cuplu sau de la job. Ceea ce a dus la schimbarea multor relații și joburi.
Au fost, bineînțeles și multe momente frumoase, marcate de bucurie, creativitate, dar și multe momente de criză, ca cele de mai sus.

În alte situații aveam o problemă dacă nu eram în centrul atenției. Trebuia neapărat să găsesc locul din cameră care-mi oferea cea mai bună vizibilitate, să stau în față, în primele rânduri la spectacole și prezentări, să pun mereu întrebări, să vorbesc mult, colorat, să fac ceva neobișnuit, să interacționez foarte deschis cu necunoscuți, să mă dau în spectacol. Îmi plăceau cel mai mult grupurile de necunoscuți, fiindcă în cadrul lor puteam fi cum voiam eu, ei neavând deja o părere despre mine. Vorbeam foarte des lucruri cu tentă sexuală, îmi plăcea să șochez, să mă simt specială, diferită, curajoasă, să sfidez normele și de multe ori decența, buna cuviință. Asta a dus la multe situații interesante, dar am și făcut pe mulți oameni să se simtă prost prin a nu le acorda atenție, a mă băga în față, a trece peste limitele lor. În plus, nu doar că vorbeam colorat, dar mă și îmbrăcam foarte fistichiu.

În cazul în care nu ați recunoscut semnalele, prima poveste relevă simptome ale unei personalități narcisice, a doua ale unei personalități histrionice.

În orice caz, în urmă cu 2 ani timpul s-a oprit. Și de atunci a început schimbarea.

În urma a mai multor pierderi am avut parte de o perioadă mai lungă (câteva luni) marcată de depresie și pe alocuri anxietate. În psihanaliză se crede că narcisismul este propriu bebelușului, care, ca să se maturizeze, are nevoie să treacă printr-o perioadă de depresie. Când e narcisic are pretenția ca toată lumea să îi împlinească nevoile imediat. Depresia vine odată cu constatarea faptului că acest lucru nu este posibil. Apoi vine maturitatea, când începe să își împlinească singur unele nevoi, sau are, în orice caz, o toleranță mult mai mare la disconfort.

Așa și în cazul meu, am început să rememorez multe evenimente din trecut și să-mi dau seama că nu era în regulă ce făceam. Am început, încet, să simt regret și apoi vinovăție, multă vinovăție, pentru tot felul de lucruri, un sentiment nou pe care nu-l mai simțisem și care mi-a dat o stare foarte proastă, de tristețe profundă, mă simțeam rușinată, foarte rea pentru multe lucruri pe care le făcusem și, dacă înainte deveneam agresivă cu ceilalți ca să îmi liniștesc emoțiile negative, acum devenisem foarte agresivă cu mine și mă criticam, ceaa ce îmi amplifica emoțiile negative.

Apoi, am descoperit empatia.

Am interacționat mai mult cu animale și bebeluși sau copii, am fost la terapie unde am primit săptămânal o porție sănătoasă de empatie și am început să vorbesc mai frumos cu mine și, de fapt, să stau cu mine. De asemenea, am început să ofer consiliere, în legătură cu lucruri pe care le știam deja, iar asta m-a învățat să ascult.

Mai demult treceam dintr-o distracție în alta fără să mă opresc, fără să diger ce se întâmplă. Eram mereu pe grabă, pe fugă, să ajung undeva, să fac ceva. Tot timpul conectată, niciodată cu mine. Nu e de mirare că mă simțeam atât de abandonată când cineva nu voia ceva. Fiindcă aveam impresia că rămân singură pe lume, ca un bebeluș abandonat în pădure. Nu aveam planul B și nu eram acolo pentru mine. Apoi am început să fiu și să am, iar asta a schimbat multe.

Am renunțat la social media (newsfeed) și am început un jurnal. Am început să stau cu mine în fiecare zi, pur și simplu sau între evenimente, ca să diger ce se întâmplă. Am început să îmi înghesui mai puține activități, să am mai puțini stimuli exteriori, distracții (care mă distrăgeau de la ce era important), să stau de vorba cu mine, scriind în jurnal. De asemenea, de câte ori mă surprindeam că îmi vorbeam urât am început să îmi cer scuze și să mă corectez. Am avut câteva momente în care m-am înțeles, iertat și am simțit compasiune față de mine, de câteva ori și pură iubire.

Mi-am dat seama că înainte ceea ce făceau ceilalți îmi aminteau de anumite păreri proaste despre mine pe care le aveam în urma unor evenimente din copilărie și din cauza asta reacționam așa de agresiv. Am început să folosesc metoda ABCDE și, pe lângă a sta cu mine și a mă gândi și la un Plan B pentru când cineva nu vrea ceva (de exemplu dacă nu vrea să meargă undeva cu mine e ok să merg și singură), ea m-a ajutat cel mai mult. Am mai scris despre ea aici și aici. Este, în esență o metodă de analiză a gândurilor automate despre sine, să vedem cât de raționale sunt acestea și în ce fel sunt spuse. Uneori sunt raționale și spuse normal, ceea ce duce la emoții negative justificate, ce e nevoie să fie trăite, dar, deseori sunt gânduri ce conțin erori logice – sunt generalizări și sunt spuse critic, fără compasiune de sine. În acest caz vedem că am făcut asta, ne cerem scuze și reformulăm, astfel încât să sune echilibrat, rațional, rezonabil și kind.

Vibrant flat vector illustration depicting Ai intelligence concept. Illustration is a combination of vector and hand drawn elements.

Studiind apoi la masterul de psihoterapie pe care l-am urmat personalitatea narcisică și histrionică, am aflat, în urma multor studii și lucrări de specialitate, că sunt și ele metode de coping învățate, de alinare emoțională în urma durerii provocate de gândurile negative despre sine, critice, un mod de a reacționa la o anxietate socială și depresie pe care nu îți dai voie să le simți. De asemenea, anxietatea și depresia pot fi și ele metode de coping la ele însele (paradoxal), fiindcă se auto-amplifică în unele cazuri, când simți că le meriți: poți ajunge în spirale de gânduri din ce în ce mai negative, de frică sau pentru a te auto-pedepsi. Metoda ABCDE mi s-a părut genială fiindcă te ajută să vezi ce se întâmplă și să schimbi. De asemenea empatia, compasiunea de sine, a sta cu tine, a-ți oferi iubire în toate felurile este extraordinar și toate astea m-au dus în a doua etapă a vieții mele.

Acum foarte rar mai am sentimente negative față de mine. Se întâmpla, dar mai rar și durează mai puțin, îmi dau mai repede seama ce se întâmplă și le pot gestiona. Cu gândire critică, nu critică de sine și iubire, empatie, compasiune, înțelegere, răbdare 🙂

Așa am ajuns la o stare constantă de fericire. Pentru mine, fericirea nu înseamnă bucurie continuă, ci o stare calmă, continuă, de bine, uneori cu spike-uri de bucurie, alteori cu mici tristeți, furii sau frici, dar în general e bine, mă simt iubită și simt că mă pot descurca în orice situație. Pentru mine asta e fericire.

Tu cum te raportezi la fericire? Dacă vrei să îmi trimiți un text despre asta: gia@landofoz.ro și poate îl publicăm aici, să învețe și alții din povestea ta 🙂

 

 

 

Am I good enough?

Posted by admin on in Dezvoltare personală

  • Am I good enough?
  • Good enough for what? ar fi răspunsul corect 🙂

Mulți dintre noi avem această întrebare, in the back of our minds, mai ales când suntem puși în fața unei neîmpliniri, a unei nereușite sau respingeri. “Poate că asta se întâmplă fiindcă nu sunt destul de bun/ă…” ne spunem, de multe ori chiar fără să ne dăm seama, dar rămânem apoi cu o senzație amară de tristețe adâncă.

Sau, poate ne referim la ceilalți și spunem că sunt răi, “își bate joc de mine?”, “mă ia de prost?”, “nu sunt important/ă pentru el/ea”, “nu contez”, și, prin urmare: ne considerăm slabi/ fraieri/ proști/ neimportanți/ neluați în seamă. Dar dacă, de fapt, e vorba doar de o nepotrivire?

Exista această întrebare foarte grăitoare: Cu ce viteză te deplasezi în acest moment? Poți să iei o pauză și să te gândești.

Răspunsul corect nu există, bineînțeles, fiindcă întrebarea nu e completă. Mai e nevoie și de sistemul de referință. Față de scaun mă mișc cu 0 m/secundă, față de axa Pământului cu 460 m/ secundă, față de soare cu 30 km/ sec, față de centrul galaxiei cu 220 km/ secundă, față de big bang cu vreo 2.1 milioane de km/ secundă… 😀

Tot așa, întrebarea Sunt destul de bun/ă? trebuie completată cu un sistem de referiță: pentru cine? sau pentru ce?

În copilărie am primit poate, mulți dintre noi, diverse critici și, pentru că eram în perioada de formare, de construcție a identității și părinții erau prima și cea mai de încredere oglindă a personalității noastre am rămas cu impresia că uneori, nu eram destul de buni. Dar, asta era de fapt raportat la sistemul de valori, la nevoile și dorințele părinților noștri. În acel moment comportamentul nostru nu se potrivea cu așteptările lor.

Dacă ar exista un Bun general, ar trebui să avem niște criterii obiective, iar acest Bun să fie un model de perfecțiune unanim acceptat, valabil oriunde și oricând. Totuși, Binele unanim acceptat, de fapt, nu cuprinde foarte multe lucruri și nici acelea pe care le cuprinde nu sunt absolute. Disciplina care studiază acest concept ar fi Etica, însă ea nu ne lămurește în totalitate legat de ce este bine să facem și cum să fim. Dacă începem să o studiem vedem că este plină de dileme morale, paradoxuri și perspective opuse.

Da, este bine să nu mințim. Dar dacă în casa ta se ascunde un om nevinovat, căutat de un criminal care te întreabă dacă acesta se ascunde la tine? Ce faci?

Da, este bine să nu facem altora ce nu ne-am dori nouă să ni se facă. Dar dacă pur și simplu celuilalt îi place masajul și ție nu?

Da, este bine să nu îi tratăm pe ceilalți ca mijloace, ci doar ca scopuri. Dar asta înseamnă să nu mai cerem ajutorul?

Da, este bine să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie. Dar cum îi ajutăm mai bine? Le dăm să mănânce pește, îi învățăm să pescuiască, îi trimitem la un curs de pescuit, sau facem o baie împreună în apa râului, ca să ne distrăm? 🙂

Da, e bine să fii frumos și sănătos, deștept și talentat, matur și responsabil, dar există vreun om perfect, care să le aibă pe toate la cel mai înalt grad?

Când vine vorba de relații avem și aici A fi bun/ bună… pentru celălalt. La fel ca în familia de bază, sistemul de referință pentru care primim acceptare sau respingere este celălalt.

Poți știi să gătești cea mai suculentă friptură de vită, sau cel mai delicios piept de rață, cu o tehnică perfecționată în ani, dacă celălalt e vegetarian este absolut inutil, pentru el 🙂

Poți avea o avere uriașă, iar pentru ea asta să fie complet irelevant, să își dorească mai degrabă să scrieți poezii împreună sub clar de lună.

Și când prea multe lucruri nepotrivite se adună: relația se rupe. Și când mai multe lucruri potrivite se întâlnesc: relația rodește.

Tu ce zici? Cum e cu sistemul de referință și potrivirile?

 

 

 

Nu mai arunca apa din cadă cu tot cu bebelușul

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Există în engleză această frază:

Don’t throw the baby out with the bathwater

(de unde vine)
Care se referă la atenționarea de a nu arunca ce e bun, la pachet, împreună, cu ce e rău, de care vrei să scapi. Cu alte cuvinte, să fim atenți să nu pierdem ceva valoros, încercând să scăpăm de ceva toxic. Și asta, surprinzător, se aplică foarte des în legătură cu sfaturile (nesolicitate) primite de la părinți.

Unii părinți, ca să nu zicem majoritatea, sau cel puțin din generația trecută, au avut și poate încă au impresia că rolul lor este să ne apere de nereușite, sau să ne îndrume spre succes, cu orice preț, indiferent dacă le cerem sau nu părerea. Și astfel, în funcție de cât de intruzivi și agresivi sunt, în funcție de cât de mare e nevoia lor de putere și control, aruncă spre copii cu diverse sfaturi salvatoare.

– Pune-ți căciula, că răcești
– Când te măriți? că trece viața
– Dă-ți aia jos de pe tine, nu vezi cum arăți?
– Pune și tu mâna pe-o carte, nu mai umbla teleleu
– Să nu te prind cu țigară că-ți rup mâinile
– Dacă vrei să reușești în viață trebuie să dai din coate
– Caută-ți și tu un băiat/ fată de familie bună
– Și? Pe când un copil? Cine o să-ți aducă un pahar de apă la bătrânețe?
– Nu mai alerga, că o să cazi!
– Nu poți fi și tu normal/ă?
– Lasă cluburile și vei-ți de casă, de serviciu
– Termină cu prostiile, auzi, vrea să se facă artistă, să moară de foame
– …și așa mai departe, probabil ați recunoscut genul

Intră la această categorie

orice sfat nesolicitat, intruziv, care sună a critică

Și ce facem o parte din noi, dintre copii când auzim toate acestea? Mai ales dacă se tot repetă în aceeași formă și dacă ne enervează, fiindcă ne fac să ne simțim neînțeleși/ neiubiți? Le respingem. Și ce se întâmplă când le respingem? Putem risca să aruncăm apa murdară cu tot cu bebeluș. Mai exact:

– Nu ne mai punem căciulă
– Nu ne mai căsătorim
– Ne îmbrăcăm cât de fistichiu se poate
– Ne aruncăm în distracții
– Fumăm/ bem
– Devenim prea modești
– Alegem parteneri ciudați/ de la extremele tiparelor de personalitate
– Nu mai facem copii
– Folosim aproape tot timpul liber ca să alergăm sau să facem alt sport
– Respingem orice ține de normalitate
– Frecventăm zilnic cluburile și barurile
– Renunțăm la orice job și insistăm să facem artă (chiar dacă poate nu avem talent)
– …

Sună cunoscut?
Sună a fi … util?

Capcana cea mai mare a celor care ne răzvrătim în felul de mai sus este că avem impresia că ne afirmăm independența făcând invers decât ni se spune. Din păcate însă, nu suntem departe de cei care urmează îndeaproape sfaturile primite, fiindcă și noi, tot la ele ne raportăm, chiar dacă suntem împotrivă. Pam pam.

Independența reală și maturitatea este atunci când blocăm atitudinea/ comportamentul/ intruziunea/ atacul celuilalt (învelișul) și punem pe masă conținutul (miezul), la care ne putem uita, analiza și alege dacă să-l primim sau nu, ori în ce măsură să-l adoptăm. Poate adoptăm doar o parte, de pildă și nu ne căsătorim la biserică, dar facem o ceremonie de genul acesta, dacă așa ne place mai mult:

Cum blocăm atitudinea celuilalt, punând pe masă conținutul?

“Mulțumesc pentru sfat!/ idee/ părere/ împărtășire/ etc.” “Voi lua în considerare ce mi-ai spus”
“Înțeleg că tu așa ai face, poate ar fi o idee bună și pentru mine, o să mă gândesc”
“Interesant, nu m-am gândit la asta. Pentru tine cum a funcționat?”

Vă puteți imagina o castană cu coajă, țepoasă. Îi dați în acel moment jos coaja și analizați conținutul (când vreți). S-ar putea să fie ceva valoros acolo:

Mie personal mi s-a întâmplat să arunc apa cu bebelușul în câteva cazuri, în care m-am redresat, mai am câteva în pending și poate altele nedescoperite.

Depășite acum:
– Fii normală! —— Really? No! 🙂 Și mi-am cumpărat și ăsta:

Consecințe: m-am ținut departe și de lucruri care duceau spre echilibru și liniște
– Ai mai multă grijă de tine ——– Cine mă iubește mă place și așa!
Consecințe: m-am ținut departe de cea mai bună variantă a mea, fizic vorbind
– Fă-te și tu o culoare normală ——- Eu: portocaliu!
La fel
– Nu mai umbla prin cluburi noaptea, stai acasă. ——– Eu: Salsa! Și Bachata! Și Kizomba!
Consecințe: am erodat prin acest comportament o relație și am stat departe de a învăța cum să am grijă de casa în care locuiesc
– Termină cu prostiile, fă și tu o facultate serioasă, angajează-te într-un loc stabil! —— Eu: Facultatea de Comunicare și Relații Publice. 10 joburi schimbate și acum freelancer.
Consecințe: instabilitate și lipsa ascensiunii profesionale pe verticală. Noroc că există și orizontala 🙂

Pending:
– Închide apa că iar plătesc la întreținere de-mi vine rău! (și orice legat de economisire) ——– Eu: nu mă interesează banii!
Consecințe: banii vin și pleacă în afara controlului meu
– Vezi să nu mergi la mare că e (insert catastrofă auzită la știri) ——– Eu: nu mă gândesc la ce poate merge rău, va fi bine oriunde, oricând!
Consecințe: nu mă gândesc la consecințe negative și astfel mi-e greu să creez strategii valide pe termen lung

Necunoscute:
– ?! de explorat

Voi cum stați cu apa și bebelușii? 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Proiectia psihologică: impersonarea

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Am vorbit aici și aici de două feluri de proiecții pe care le putem face. În prima aducem trecutul în prezent, în a doua atribuim celorlalți calități ale noastre, pe care nu vrem să ni le recunoaștem.

Acum vom vorbi de al treilea tip de proiecții pe care îl putem face, de la altcineva pe noi însine. Când ne purtăm, de multe ori fără să vrem și fără să ne fie util, ca altcineva. Vom vedea, la final, cum putem întoarce aceste impersonări în favoarea noastră.

În primul rând ce sunt impersonările? Poate ați văzut clipuri de genul:

sau

Este vorba nu de situațiile când te trezești vorbind ca Morgan Freeman (deși ar fi interesant) ci atunci când ridici tonul exact așa cum făcea mama ta. Sau când îți impui punctul de vedere ca bunica. Sau când tăceai, atunci când te enervai, ca bunicul. Sau când râdeai când erai prins cu minciuna, ca tata. Sau când te uiți în fiecare seară la TV cu o bere, ca el. Sau când te plângi și vezi doar partea negativă a lucrurilor, ca mama.

Se simte uneori ca o transă în care intrăm, cu o senzație de familiaritate, această stare prin care imităm persoane cu care am crescut, mai ales în situații stresante, sau când este vorba de ritualuri zilnice. Ne aduce un anumit confort să facem asta, fiindcă ne salvează energie mentală (nu mai alegem noi pentru noi) și o oarecare siguranță (dacă ei au făcut asta și au supraviețuit, înseamnă că e ok să facem și noi la fel).

Dar cât de bine au ajuns, de fapt? Este de ajuns supraviețuirea, sau vrem să avem o viață împlinită?

Ce putem face, atunci când identificăm comportamente de impersonare, este să vedem unde au ajuns acele persoane, practicându-le. Poate părinții au ajuns la divorț, datorită conflictelor în care se țipa. Poate au ajuns să aibă probleme de sănătate, dacă au exagerat cu viciile. Poate că atitudinea lor față de bani, pe care am adoptat-o și noi, i-a dus la o situație nu prea mulțumitoare. Poate că obiceiul lor de a se izola acasă după fiecare zi de lucru i-a dus la singurătate.

Și atunci, putem fi atenți la modelele cu care am crescut și, dacă avem tendința de a-i imita, să ne dăm seama când facem asta și să spunem STOP! Asta sunt eu, sau altcineva? Eu, dacă m-aș gândi la binele meu pe termen lung, cum aș face?

Spuneam că am putea chiar întoarce acest fenomen în favoarea noastră. Și asta mai ales când vrem să adoptăm obiceiuri noi, putem identifica noi modele pe care le cunoaștem cât de cât bine, din trecut, prezent, din viața de zi cu zi, sau actori, oameni de afaceri, chiar desene animate, sau orice alte personaje care ne inspiră și să ne întrebăm:

Cum ar face X în această situație?

Ceva de genul:

sau

Succes cu impersonarea modelelor pozitive! Și cu construirea propriului mod de gândire, folositor atât pe termen scurt, cât și lung 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

Proiectia psihologică: cartoful fierbinte

Posted by admin on in Dezvoltare personală

În psihologie, un alt înțeles dat proiecției decât cel de aici, se referă la lucrurile pe care nu le putem accepta la noi înșine și le proiectăm pe ceilalți.

Observați de câte ori cineva trece de la vorbirea la persoana 1 singular, la persoana a 2-a, sau la 1-a plural.
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Știi cum e, te trezești dimineața, bei o cafea. După prânz mai bei una, că ți se face somn și seara mai ieși în oraș, mai bei ceva, apoi te uiți la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc. Nu știu ce să fac.
Sau
– Așa se întâmplă mereu. Mergem la școală, unde suntem constrânși să învățăm bine. Apoi la job, să venim la program, să facem ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii ne cer mereu câte-ceva. Când să avem timp, să respirăm, să mai facem ceva și pentru noi?

Sesizați ce se întâmplă aici? Hai să vedem cum ar fi fost să vorbească despre ei, fiindcă despre asta era vorba, de fapt:
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Nu știu dacă știi cum e. Eu mă trezesc dimineața și beau o cafea. După prânz mai beau una, fiindcă mi se face somn. Seara mai ies în oraș, mai beau ceva, apoi mă uit la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc.
Sau
– Așa mi s-a întâmplat mereu. Am mers la școală, unde m-am simțit constrâns să învăț bine. Apoi la job, să vin la program, să fac ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii îmi cer mereu câte-ceva. Când să am timp, să respir, să mai fac ceva și pentru mine?

Mie cel puțin mi se pare că în a prima variantă nu pare a exista nicio soluție, fiindcă obiceiurile sunt cumva “date”, iar în a doua variantă, asumată, ies mult mai bine în evidență obiceiurile persoanei respective, ce dacă ar fi puțin modificate, ar ajunge la alte rezultate. Vouă cum vi se pare?

Și acestea sunt cele mai soft cazuri în care putem arunca la celălalt cartoful fierbinte din mâinile noastre.

Alteori, proiecția se poate face mult mai agresiv și mai nefolositor. Când atribuim altora trăsături pe care nu le acceptăm la noi:

  • Când cineva nu se poate relaxa, deși ar vrea și vede pe altcineva relaxându-se: Ce nesimțit, ce leneș!
  • Când cineva e critic și perfecționist, dar nu-și dă seama și urăște aceste două comportamente, iar când le vede la alții se enervează.
  • Când cineva e egoist și spune că toți ceilalți sunt egoiști, cu dispreț.
  • Când cineva îi învinovățește pe ceilalți că nu îi acordă respect, că nu-l apreciază sau includ în grup, dar el nu se respectă, nu se apreciază și se exclude singur.
  • Când cineva nu ascultă când i se dă un feedback și se enervează pe cei care nu-l ascultă când le dă un feedback
  • Când cineva își respinge frumusețea și i se pare că toți ceilalți sunt foarte frumoși
  • Când cineva nu recunoaște că este un bun profesionist, fiind foarte modest și i se pare că toți ceilalți sunt foarte buni și au standarde înalte, rămânând dezamăgit când constată contrariul
    … și așa mai departe.

Psychological projection is a defence mechanism in which the human ego defends itself against unconscious impulses or qualities (both positive and negative) by denying their existence in themselves while attributing them to others. For example, a person who is habitually rude may constantly accuse other people of being rude. It incorporates blame shifting and can manifest as shame dumping.

Practical examples

  • Victim blaming: The victim of someone else’s actions or bad luck may be offered criticism, the theory being that the victim may be at fault for having attracted the other person’s hostility.
  • Projection of marital guilt: Thoughts of infidelity to a partner may be unconsciously projected in self-defence on to the partner in question, so that the guilt attached to the thoughts can be repudiated or turned to blame instead, in a process linked to denial.
  • Bullying: A bully may project his/her own feelings of vulnerability onto the target(s) of the bullying activity. Despite the fact that a bully’s typically denigrating activities are aimed at the bully’s targets, the true source of such negativity is ultimately almost always found in the bully’s own sense of personal insecurity or vulnerability.
  • Projection of general guilt: Projection of a severe conscience is another form of defense, one which may be linked to the making of false accusations, personal or political.
  • Projection of hope: Also, in a more positive light, a patient may sometimes project his or her feelings of hope onto the therapist.

(Sursa)

Prin urmare, ce putem face, ca să evităm aceste proiecții?

În primul rând, dacă ele au legătură cu atitudinea celorlalți față de noi, ne putem pune întrebarea: “Dar eu fac asta (ce îmi doresc de la ei) față de mine, sau față de ei?”
Dacă ele au legătură cu părerea față de ceilalți în general, ne putem pune întrebarea: “Fac eu cumva același lucru ca ei, uneori?” sau “Aș vrea cumva să fac și eu același lucru, de fapt?”
și, cel mai util: “Arunc eu vina asupra altora, fără să mă uit și la mine, sau la faptul că poate a fost doar un accident?”

Cartoful fierbinte e greu de ținut în mâini. Dar putem găsi o farfurie, pe care să-l punem, în loc să-l aruncăm la alții (ei fiind tentați, evident, să ni-l arunce înapoi, și uite cum se poate crea un conflict). Și chiar să-l răcorim cu niște smântână și parmezan, bacon și chives. Merge și cu ceapă verde 🙂

Poftă bună!

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Proiectia psihologică: transferul

Posted by admin on in Dezvoltare personală

Poate nu mulți știu, dar majoritatea dintre noi purtăm, zi de zi, un videoproiector mic în buzunar.

Și de fiecare dată când ceva din realitatea exterioară, din prezent, seamănă cu ceva din trecut și are o încărcătură emoțională destul de puternică, băgăm mâna după el, îl scoatem, alegem de pe hard amintirea respectivă, pe care o proiectăm peste ceea ce se întâmplă acum și… Play!

Și proiecția asta vine nu doar cu imaginile din trecut, ci și cu emoțiile din trecut. Uneori și cu gusturi, mirosuri, sunete sau senzații pe piele de atunci. E 4 sau 5D. Și în acest fel, realitatea de acum se combină cu realitatea de atunci, așa cum ne-o amintim, și se crează o nouă realitate:

Realitatea ++

Fenomenul prin care realitatea din prezent se “îmbogățește” cu cea din trecut are la baza o explicație evoluționistă. Și anume, era important în trecut, când aveam mai mulți prădători naturali, să suprapunem Clipul video în care eram atacați de un tigru, peste Clipul video prezent, în care un tigru se apropie de noi, ca să fugim și să avem mai multe șanse de supraviețuire.

Dar ce ne facem acum, când proiectăm amintiri legate de oameni din trecut peste oameni din prezent? Și poate cei din trecut ne-au făcut într-un fel rău, dar cei din prezent nu ar face asta, chiar dacă seamănă, într-un fel sau altul, cu primii. Atacatorii, când e vorba de oameni, sunt fiecare unici, fiecare om e ca dintr-o specie diferită, spre deosebire de tigri, care seamănă între ei ceva mai mult și putem spune cu ceva mai multă siguranță că dacă unul e înfometat și trecem prin fața lui s-ar putea să ne muște de gât.

Ce ne facem când Realitatea ++ nu ne ajută să avem o viață mai bună, chiar dimpotrivă?

În Psihologie, acest fenomen se numește transfer:

Transference is a theoretical phenomenon characterized by unconscious redirection (projection) of the feelings a person has about their parents, as one example, on to the therapist. It usually concerns feelings from a primary relationship during childhood.

It is common for people to transfer feelings about their parents to their partners or children (that is, cross-generational entanglements). For instance, one could mistrust somebody who resembles an ex-spouse in manners, voice, or external appearance, or be overly compliant to someone who resembles a childhood friend.
(sursa)

Ce se întâmplă când am fost victimele unui abuz în trecut din partea unui bărbat cu părul brunet, la costum și apoi de câte ori vedem un om brunet și la costum ne punem platoșa și fluturăm buzduganul? Ce se întâmplă când cineva care ne critica de câte ori avea ocazia folosea expresia “ce-o fi o fi” și de câte ori auzim acum de la cineva asta ni se ridică țepii pe spate față de acea persoană? Dar dacă mama ne bătea și spunea în același timp că face asta fiindcă ne iubește? Ce se întâmplă când cineva spune acum că ne iubește și nu ne bate… ne mai simțim iubiți?

În liceu poate colegii cu bani te respingeau. Ți-ai zis că cei cu bani sunt oameni nașpa și de atunci de câte ori vezi pe cineva cu bani… Play! filmulețul din trecut și astfel îi eviți. Când locuiai cu părinții poate nu aveai voie să sari pe canapea, că erai pedepsit și trimis în camera ta. Acum, de câte ori vezi pe cineva sărind calul… Play! filmulețul din trecut și îl atenționezi, să se liniștească, ca să îl protejezi de fapt de emoțiile tale negative din trecut din urma pedepselor.

Uneori, putem da Play! și unor filmulețe din trecutul mai recent:
– Nu ai spălat vasele, observă el
– Nu ești mulțumit de nimic, niciodată! Ba că n-am făcut patul, ba că n-am curățat pe jos… Mereu ai impresia că nu fac destulă curățenie. Adică nu sunt o soție bună! Găsește-ți alta!
– Dar eu doar…
– (pleacă nervoasă)

Deși și acolo este foarte posibil să avem și o proiecție din trecutul mai îndepărtat, când altcineva se arăta destul de des nemulțumit de noi.

Problema cea mai mare cu aceste proiecții este că ne scapă de cele mai multe ori conștientului. Adică nu ne dăm seama pe moment, sau nici după exact ce s-a întâmplat, de ce ne-am enervat așa de tare, deși avem senzații familiare în corp, sau putem identifica persoane din trecutul nostru cu care seamănă cele prezente. De obicei, ni se pare justificată reacția noastră de respingere, ce poate fi percepută ca fiind foarte agresivă de ceilalți, care nu înțeleg ce s-a întâmplat și cu ce au greșit… sau de ce te porți așa urât – poate că ești un om rău/ nesimțit, de fapt?

De fapt, tot ce ai făcut a fost să dai Play! unei proiecții dureroase, din trecut.

Proiecțiile astea pot avea efect în prezent – să ne apărăm de ceva perceput ca fiind periculos, sau ca bază pentru unele predicții în viitor, fiindcă dacă în trecut s-a întâmplat x și asta a dus la y (nefavorabil), iar situația din prezent seamănă cu x, atunci poate că se va ajunge iarăși la y. Și nu vrem asta.

Și, totuși, revenind, să ne amintim adevărul:

Nicio persoană nu este identică cu alta. Nici chiar gemenii care au trăit majoritatea vieții împreună. Prin urmare, nu putem știi cum este cineva, pe baza experienței cu altcineva.

Nicio situație nu este identică cu alta. Prin urmare, nu putem știi cum se va desfășura ceva, pe baza experienței cu altceva. Putem face doar aproximări și predicții posibile, nu sigure.

Și aici, de obicei, oamenii se gândesc la criminalii în serie, dintr-un motiv sau altul.
– Pei bine, Gia, dacă știi că există criminali în serie și ai văzut filme în care ei mint și manipulează, nu ar fi bine să stăm departe de oamenii care mint și manipulează?
– Poate că putem alege să stăm departe de ei, sau să le spunem ce ne deranjează la ei pentru că nu ne place comportamentul lor, mai bine, nu pentru că ar putea fi criminali? Sunt multe motive ce pot sta în spatele comportamentului lor, uneori poate chiar faptul că îi intimidăm și vor să se facă plăcuți.

Sau, cineva ar putea duce la extrem lucrurile:
– Pei bine, dar dacă soțul meu de câte ori vine acasă intră încălțat și nu se spală pe mâini, să nu-i spun că mereu face asta și mă enervează?
– S-ar putea ca reacția ta să i se pară exagerată, dacă răspunzi unui cumul de situații, în loc să răspunzi situației de față, mai ales dacă e prima oară când o spui.
– Dar dacă îi repet în fiecare dimineață că a uitat să pună capacul la pasta de dinți cu o seară înainte și se usucă pasta? Și NICIODATĂ nu-l pune?
– Cum ar fi să îți mai iei și tu o pastă de dinți și să-l lași pe el cu obiceiul lui? E greu să schimbi obiceiuri, mai ales că poate pentru el a nu pune capacul e o formă de rebeliune, ca o supapă, fiindcă în restul zilei este nevoit să urmeze la job prea multe reguli și are nevoie de asta, ca să se echilibreze. Ce te enervează pe tine de fapt când vezi acea pastă de dinți? La ce te duce cu gândul?

Și așa identificăm proiecțiile pe care le facem.

Și ca să avem o metodă simplă, la îndemână, pentru a identifica dacă am făcut sau nu o proiecție, fiindcă așa cum ziceam mai sus, ele pot scăpa conștientului, vă propun metoda BAROMETRULUI.

De câte ori ne enervăm peste 50%, putem presupune că am făcut și o proiecție, peste situația prezentă, ușor neplăcută. Ni se ridică tensiunea și reacționăm agresiv.

Dacă ne supărăm sub 50%, avem de-a face cu o situație neplăcută, despre care putem discuta deschis, după ce ne alegem cuvintele. Rămânem detașați și răspundem ferm.

Mai avem aici o steluță* și vă las. Este posibil ca în cazul în care nu discutăm deschis și nu răspundem, nu rezolvăm problema, în cea de-a doua variantă, ea să se transforme în prima, fiindcă lucrurile “se adună”. De fapt, începem să facem proiecții cu trecutul recent.

Chiar așa, voi ce proiecții faceți? 🙂

La cât mai puține!

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

 

Razboiul s-a terminat, lupta continua

Posted by admin on in Dezvoltare personală

In psihologie exista doi termeni, cu referire la comportament, numai buni de invatat:

Adaptativ

Dezadaptativ

Simplu de inteles, Comportamentul Adaptativ este unul care te ajuta intr-o situatie data, e functional, potrivit, util, prin el ajungi la rezultatul dorit, iar celalalt, Comportamentul Dezadaptativ face exact opusul – nu te ajuta, nu e functional, nu e potrivit, nu e util, nu-ti atingi scopurile prin el.

Si daca e asa simplu, de ce nu avem mereu un comportament adaptativ? Pentru ca, bineinteles, comportamentul nostru are in spate emotii, care au in spate ganduri, care au in spate credinte, care au in spate evenimente care ne-au format. Nu e ca si cand il alegem. Daca la un moment dat evenimentele prin care am trecut au fost extreme, intr-un fel sau altul, fortandu-ne sa ne adaptam la ele foarte specific, tendinta este sa ramanem in acel fel, desi mai tarziu trecem prin alte evenimente si contextul s-a schimbat. Uneori radical.

Exemple:

* cresti cu lipsa banilor sau a sprijinului. Trebuie sa muncesti ca sa intretii familia. Devii perseverent, responsabil, rezistent. Apoi cresti. Ajungi sa nu mai duci lipsa banilor si a sprijinului. Dar ritmul in care muncesti este acelasi. Razboiul s-a oprit, lupta continua.

* cresti intr-un mediu cu multa agresivitate. Ai parte de violenta verbala si fizica. Te inchizi in tine, nu-ti expui sentimentele, fugi emotional cat mai departe. Cresti apoi si te muti in alta parte, agresorii din viata ta nu-ti mai sunt aproape. Ramai inchis, retras, fugi in continuare, in toate relatiile. Razboiul s-a oprit, lupta continua.

* cresti alaturi de un parinte dependent. Esti la voia lui, sa ii faci pe plac, sa ii faci bine, fiindca e vulnerabil si nu vrei sa il pierzi. Te muti de acasa. Parintele nu mai depinde de tine. Dar cauti in jur persoane vulnerabile, pe care sa le salvezi. Razboiul s-a terminat, lupta continua.

Te invit acum sa te gandesti putin la tine. Care comportamente din cele pe care le manifesti observi ca sunt nepotrivite situatiilor prin care treci? Care iti aduc o stare de rau si rezultate proaste? Urmeaza apoi firul rosu:

* ce emotii au ele in spate? Frica / Furie / Tristete / Dezgust

* ce ganduri au emotiile identificate in spate? “Nu sunt destul de bun”/ ” Nu sunt perfect” “Nu pot” “Merit mai mult”, etc

* ce credinte au aceste ganduri in spate? ” Sunt plictisitor” / “Nu trebuie sa ai in incredere in nimeni” / “Merit sa fiu respins” / “Daca te indragostesti, o sa o patesti”

* unde ai invatat credintele astea? Care sunt primele amintiri legate de ele?

Exemplu:

Comportament – nu-mi vine sa ma angajez

Emotie – teama ca voi gasi ceva ce nu-mi va placea, unde voi simi ca pierd timpul

Gandul – timpul meu e pretios

Credinte – sunt o persoana speciala, care nu trebuie sa se supuna acelorasi reguli ca ceilalti si a carei timp liber e foarte important, fiindca poate crea ceva genial, din starea de relaxare. Corpul meu merita sa se relaxeze.

Evenimente – bullying in scoala generala, care s-a continuat cu relatii proaste la locul de munca. Critica in copilarie, care a generat sensibilitate la critica si la autoritate (sefi autoritari)

Si apoi lucreaza in terapie/ consiliere cu aceste amintiri/ evenimente prin care ai trecut, pentru a le procesa emotia aferenta si a te elibera de influenta lor negativa. Una din cele mai eficiente terapii pentru asta este: EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing:

What is EMDR?

Razboiul s-a incheiat, poti lasa armura si armele jos. Poti pastra cu tine doar un scut usor, care sa te fereasca de atacurile celorlalti, cand e nevoie de el. Un scut pe care scrie: “Multumesc pentru parere” 🙂

Si asa poti raspunde Adaptativ, fiecarei situatii in parte, specific ei, fara modele invechite. #modernizare #updates 🙂

PS, modelele teoretice:

Schimbarea = Constientizare + Motivatie + Obiectiv + Metoda

Succes! 🙂

Drumul dezvoltării personale

Posted by admin on in Dezvoltare personală

“Dezvoltarea personală” este un concept devenit popular în România cu cel puțin 10 ani în urmă, ce include orice înseamnă auto-educare, mai ales în zona de psihologie, filosofie și spiritualitate și are ca scop îmbunătățirea stării de bine interioare, a relațiilor și împlinirea scopurilor pe care le avem.

Dacă întrebi Wikipedia, îți va zice că:

Dezvoltarea personală include activități și experiențe care au scopul final de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezoltare a talentelor și abilităților personale, îmbunătățirea calității vieții și contribuirea la realizarea aspirațiilor și viselor personale.

Cunoscut și sub denumirea de “self help” sau “evoluție personală”, conceptul de dezvoltare personală include și acitivăți formale sau informale pentru a dezvolta în alții roluri precum cel de profesor, ghid, consilier, manager, coach sau mentor.

Ca în orice domeniu de altfel, avem și o parte mai întunecată, ce aduce cu sine și o reputație mai puțin onorantă a fenomenului. Mai exact, unele cărți de self-help americane și impostorii din zona de spiritualitate. Să le luăm pe rând.

Stilul american de scriere are anumite particularități care se regăsesc atât în cărțile de ficțiunie, cât și în cele de non-ficțiune. Are o anumită claritate, răceală și factualitate, iar în special când e vorba de self-help, o anumită superficialitate. Mai exact, multe cărți americane de “psihologie” conțin 1 singură idee, expusă în diverse feluri și repetată pe parcursul a zeci și sute de pagini. În plus, parcă sunt scrise de un om de vânzări, mai degrabă decât un psiholog sau scriitor.

Pe lângă cărți, asociate cu viziunea americană sunt și programele “transformaționale” în “10 pași simpli”, sau conferințele care seamănă mai mult cu predicile bisericești, un spectacol de fum și oglinzi care promit totul și nu oferă, practic, nimic. În afară, bineînțeles, de un transfer generos, ce face “adepții” să îl divinizeze pe “profet”, doar fiindcă acesta se prezintă cu o energie foarte puternică și se proclamă ca fiind “dovada vie” că procesul propus de el este unul de succes. Cam așa cum este ironizat fenomenul în Yes man, dacă vă amintiți.

“Impostorii” din lumea spiritualității sunt greu de identificat. Având în vedere cât de multe tehnici de terapie s-au dezvoltat între timp, dacă cineva îți face un semn cu mâinile deasupra capului și rostește câteva mesaje, iar asta pe tine te ajută, este greu să îl considerăm impostor pe primul, având în vedere că și în cadrul terapiei clasice, cu psihoterapeuți acreditați de Consiliul Psihologilor putem avea tehnici de vindecare a copilului interior în care practic vorbești cu tine din trecut și îți oferi ce nu ți-au oferit cei din jur când aveai nevoie. Cele două practici, deși deosebite, seamănă mult prin faptul că implicăm autosugestia și imaginația, într-un mod auto-vindecător. Putem totuși identifica “impostorii” dacă, de exemplu, își folosesc autoritatea câștigată pentru a întreține relații sexuale cu cursanții lor, sau obținerea de diverse avantaje din partea lor și acesta este scopul lor de fapt, agenda lor ascunsă. Vezi celebrul nostru guru.

Curățând însă acest domeniu minunat de cele 2 de mai sus, putem spune că el poate fi chiar salvarea multora dintre noi 🙂 Și acum să vedem de ce este el așa de minunat.

Așa cum știm, educația se face în cea mai mare măsură acasă și apoi la școală & cu prietenii, în funcție de cât de mult frecventează copiii o zonă sau alta (orele de clasă sau barurile). La școală nu avem ore de soft-skils, din păcate, cel puțin la școlile de stat din România. Am dat zilele trecute peste o grădiniță foarte promițătoare și știu din auzite că școlile Waldorf și Montessori au programe speciale pentru dezvoltarea abilităților emoționale, însă acestea sunt exemple destul de izolate, momentan. Școala altfel este un proiect interesant, descris de Ministerul învățământului astfel: “un program național al cărui scop este să contribuie la dezvoltarea competenței de învățare și a abilităților socio-emoționale în rândul copiilor preșcolari/elevilor. Programul are o durată de 5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului școlar și poate fi derulat pe baza unei planificări ce rămâne la decizia fiecărei unități de învățământ”. Este interesant că pentru abilitățile socio-emoționale ale oamenilor sistemul nostru de învățământ alocă doar (!!!) 5 zile/ an.

Prin urmare, copiii se pot baza doar pe educația socio-emoțională primită de la părinți, sau prin interacțiunea cu prietenii. Iar părinții, dragii de ei, au avut parte de același tip de educație, de cele mai multe ori. Așa că o mare parte din cunoașterea dobândită de umanitate în ultimii zeci de ani (aici găsiți top 100 de cărți, top 25 experimente și top 10 studii, dacă vă interesează) din domeniul psihologiei, care se ocupă cu psihicul uman, adică, practic, cu ceea ce suntem, fiindcă gândurile și emoțiile pe care le avem ne determină acțiunile, rămân în afara ariei noastre de contact. Ceea ce ne aduce la “dezvoltarea personală”, la a lua problema în propriile mâini și a ne auto-educa – singuri, sau cu ajutorul unui consilier sau terapeut.

Din fericire, avem acces la sute de articole și cărți din acest domeniu, la workshopuri și psihologi care ne pot ajuta. Ideal da, ar fi să obținem tot ce avem nevoie în copilărie, atunci când învățăm cel mai ușor orice și când ne putem pregăti pentru viață, așa cum învățăm ce facem când răcim sau ne tăiem la un deget, să ne spălăm pe dinți și să mâncăm fructe, așa ar fi foarte util să învățăm și ce să facem cu emoțiile noastre și cum să construim relații armonioase cu cei din jur. Mai puțin ideal, dar posibil este să învățăm toate aceste lucruri și când am crescut, mai ales dacă vrem să devenim sau suntem părinți, pentru a fi bine cu noi și a-i inspira pe cei mici să fie și ei bine, fiindcă educația, pentru ei, înseamnă într-un procent foarte mare, imitarea noastră, a părinților.

Și fiindcă vorbeam mai sus de salvare, educația emoțională poate salva vieți, pentru că traumele lăsate nevindecate fiindcă nu știm cum să facem asta, duc la anxietate sau depresie, principala cauză a sinuciderilor. Putem compara, să zicem cu o problemă la matematică, pe care nu o putem rezolva dacă nu am învățat mai înainte logaritmii, de pildă, sau ecuațiile diferențiale, doar că nerezolvarea ei nu este o problemă de viață și de moarte… în mod obișnuit.

La fel ca Dorothy, leul cel fricos, omul de tinichea și omul de paie, ne lipsește câte ceva.
Ce ne lipsește ca să fim bine?

Să pornim la drum, Vrăjitorul din Oz ne așteaptă 🙂

Georgiana Codrescu
Consilier pentru dezvoltare personală