Și dacă? Sindromul de stres post-traumatic

În cele ce urmează vă voi spune o poveste personală.

Anul trecut (2021) am finalizat Masteratul în Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale.

El reprezintă în același timp și formarea în psihoterapia cognitiv-comportamentală în care pot să mă certific după terminarea studiilor (ca să devii psihoterapeut ai nevoie de o facultate acceptată de Colegiul Psihologilor, un master și o formare (uneori cele două pot coincide), plus 250 ore de dezvoltare personală cu un psihoterapeut cu aceeași formare ca a ta) – după terminarea Facultății de Filosofie și a dezvoltării personale (2023).

La acest Masterat (și implicit formare) am învățat foarte multe lucruri despre:

  • anxietate
  • depresie
  • tulburări de personalitate

Există două sisteme de clasificare a afecțiunilor psihologice:

Aici se găsesc toate – mult mai multe decât cele despre care am învățat cu precădere. Totuși, cele mai întâlnite sunt:

  • tulburările afective (anxietate, depresie, tulburare bipolară)
  • tulburările de personalitate (borderline, narcisică, histrionică, obsesiv-compulsivă, schizoidă, schizotipală, paranoidă, antisocială, evitantă, dependentă, pasiv-agresivă, depresivă, sadică)
  • tulburarea obsesiv-compulsivă
  • sindromul de stres post-traumatic

Mai sunt, cum spuneam, și altele, cum sunt tulburările de alimentație (anorexie, bulimie, etc), tulburările de somn (insomnie), dismorfia corporală, disforia de gen, schizofrenia, autismul, dependențele, etc

Ce se întâmplă totuși, în mod ciudat, este că:

  1. Atunci când faci o anamneză (afli tot ce s-a întâmplat în viața clientului, care să fi declanșat tulburările respective) afli că de cele mai multe ori au trecut prin tot felul de abuzuri mai mari sau multe mai mici și le lipsește educația psihologică, sau cunoștințele despre erorile logice, astfel că au extras de obicei din evenimente marcante concluzii eronate (au făcut generalizări, sau personalizări, etc) – de obicei fiindcă așa li s-a zis că stau lucrurile, asta au reușit să înțeleagă, cu informațiile pe care le aveau la îndemână, sau așa gândeau și adulții din jur, lipsiți de logică și empatie.
  2. Se transmite în literatură ideea că afecțiunile psihice sunt ale persoanei, ca făcând parte din ea, nu ca fiind o reacție a unor factori exteriori (ca și când ar fi mereu o boală auto-imună, sau de tip cancer, diabet, etc., nu ca și când ai o reacție fizică la un patogen exterior – bacterie/ virus/ parazit/ traumatism/ obiect străin). Astfel că tratamentul TCC se bazează în principal pe convingerea persoanei să nu se mai atace singură, mai puțin pe identificarea factorului exterior și neutralizarea lui.

Reluând, pe scurt:

  • toți pacienții au trecut prin diferite forme de abuz și le-au lipsit modelele bune
  • se pune mai mult accentul pe abuzul interior (credințe disfuncționale, critică de sine, compotament evitant, auto-agresiv, etc) decât pe cel exterior (abuzurile suferite)

Această situație seamănă foarte mult cu situația în care cineva ar fi victima unei agresiuni pe stradă (agresată verbal, fizic) și atunci când ajunge plină de vânătăi, plângând, la medic și psiholog ei să se concentreze doar pe modul eronat în care victima gândește și se comportă (e foarte tristă, speriată, evită să meargă pe stradă singură sau noaptea, sau chiar să iasă din casă) și nu face nimeni nimic să prindă agresorul și să îl pedepsească: nu se depune plângere, nu se implică poliția, nu se face nicio anchetă.

Hai să vorbim puțin de sindromul de stres post-traumatic

Conform definiției, acesta este:

“a mental and behavioral disorder that can develop because of exposure to a traumatic event, such as sexual assault, warfare, traffic collisions, child abuse, domestic violence, or other threats on a person’s life.

Symptoms may include disturbing thoughts, feelings, or dreams related to the events, mental or physical distress to trauma-related cues, attempts to avoid trauma-related cues, alterations in the way a person thinks and feels, and an increase in the fight-or-flight response. These symptoms last for more than a month after the event. Young children are less likely to show distress but instead may express their memories through play. A person with PTSD is at a higher risk of suicide and intentional self-harm.

Those who experience prolonged trauma, such as slavery, concentration camps, or chronic domestic abuse, may develop complex post-traumatic stress disorder (C-PTSD). C-PTSD is similar to PTSD but has a distinct effect on a person’s emotional regulation and core identity.

The DSM-5 divides PTSD symptoms into four categories:

Intrusion

  • Reoccurring, involuntary, and intrusive upsetting memories of the event
  • Repeated upsetting dreams related to the event
  • Dissociation (for example, flashbacks, feeling as though the event is happening again)
  • Strong and persistent distress to cues connected to the event that are either inside or outside of the body
  • Strong bodily reactions (for example, increased heart rate) when reminded of the event

Avoidance of thoughts and behaviors

  • People with PTSD may avoid people, places, conversations, activities, objects, or situations that bring up memories of the event.
  • They may also avoid thoughts, feelings, or physical sensations that recall the event.

Negative changes in thoughts and mood

  • Inability to remember an important aspect of the event
  • Persistent and elevated negative evaluations about oneself, others, or the world (for example, “I am unlovable,” or “The world is an evil place”)
  • Elevated self-blame or blame of others about the cause or consequence of the event5
  • Loss of interest in previously enjoyable activities
  • Feeling detached from others
  • Inability to experience positive emotions (for example, happiness, love, joy)

Changes in arousal and reactivity

  • Difficulty concentrating
  • Heightened startle response
  • Impulsive or self-destructive behavior
  • Irritability or aggressive behavior
  • Problems sleeping

Dacă ne uităm bine la simptomele de mai sus vedem că sunt similare cu cele ale tulburărilor afective și de personalitate, cu diferite concretizări la fiecare, coping mechanisms.

Și dacă?

Și dacă majoritatea problemelor psihologice ar trebui să intre, de fapt, sub umbrela sindromului de stres post-traumatic (de multe ori fiind reacție chiar la o traumă prezentă, nu trecută) și ar fi mult mai util să ne concentrăm pe identificarea abuzului și oprirea sau pedepsirea lui (dacă s-a întâmplat în trecut), purtându-ne cu clienții pe care îi avem la fel cum ne-am purta cu victimele unei agresiuni stradale, cu un veteran de război, sau cu victima unui viol – avem în față o persoană bătută, nu una ce suferă de o boală auto-imună (fiind responsabilitatea ei să dezvolte anticorpi mai deștepți).

O mică schimbare de perspectivă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *