Și dacă? Sindromul de stres post-traumatic

În cele ce urmează vă voi spune o poveste personală.

Anul trecut (2021) am finalizat Masteratul în Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale.

El reprezintă în același timp și formarea în psihoterapia cognitiv-comportamentală în care pot să mă certific după terminarea studiilor (ca să devii psihoterapeut ai nevoie de o facultate acceptată de Colegiul Psihologilor, un master și o formare (uneori cele două pot coincide), plus 250 ore de dezvoltare personală cu un psihoterapeut cu aceeași formare ca a ta) – după terminarea Facultății de Filosofie și a dezvoltării personale (2023).

La acest Masterat (și implicit formare) am învățat foarte multe lucruri despre:

  • anxietate
  • depresie
  • tulburări de personalitate

Există două sisteme de clasificare a afecțiunilor psihologice:

Aici se găsesc toate – mult mai multe decât cele despre care am învățat cu precădere. Totuși, cele mai întâlnite sunt:

  • tulburările afective (anxietate, depresie, tulburare bipolară)
  • tulburările de personalitate (borderline, narcisică, histrionică, obsesiv-compulsivă, schizoidă, schizotipală, paranoidă, antisocială, evitantă, dependentă, pasiv-agresivă, depresivă, sadică)
  • tulburarea obsesiv-compulsivă
  • sindromul de stres post-traumatic

Mai sunt, cum spuneam, și altele, cum sunt tulburările de alimentație (anorexie, bulimie, etc), tulburările de somn (insomnie), dismorfia corporală, disforia de gen, schizofrenia, autismul, dependențele, etc

Ce se întâmplă totuși, în mod ciudat, este că:

  1. Atunci când faci o anamneză (afli tot ce s-a întâmplat în viața clientului, care să fi declanșat tulburările respective) afli că de cele mai multe ori au trecut prin tot felul de abuzuri mai mari sau multe mai mici și le lipsește educația psihologică, sau cunoștințele despre erorile logice, astfel că au extras de obicei din evenimente marcante concluzii eronate (au făcut generalizări, sau personalizări, etc) – de obicei fiindcă așa li s-a zis că stau lucrurile, asta au reușit să înțeleagă, cu informațiile pe care le aveau la îndemână, sau așa gândeau și adulții din jur, lipsiți de logică și empatie.
  2. Se transmite în literatură ideea că afecțiunile psihice sunt ale persoanei, ca făcând parte din ea, nu ca fiind o reacție a unor factori exteriori (ca și când ar fi mereu o boală auto-imună, sau de tip cancer, diabet, etc., nu ca și când ai o reacție fizică la un patogen exterior – bacterie/ virus/ parazit/ traumatism/ obiect străin). Astfel că tratamentul TCC se bazează în principal pe convingerea persoanei să nu se mai atace singură, mai puțin pe identificarea factorului exterior și neutralizarea lui.

Reluând, pe scurt:

  • toți pacienții au trecut prin diferite forme de abuz și le-au lipsit modelele bune
  • se pune mai mult accentul pe abuzul interior (credințe disfuncționale, critică de sine, compotament evitant, auto-agresiv, etc) decât pe cel exterior (abuzurile suferite)

Această situație seamănă foarte mult cu situația în care cineva ar fi victima unei agresiuni pe stradă (agresată verbal, fizic) și atunci când ajunge plină de vânătăi, plângând, la medic și psiholog ei să se concentreze doar pe modul eronat în care victima gândește și se comportă (e foarte tristă, speriată, evită să meargă pe stradă singură sau noaptea, sau chiar să iasă din casă) și nu face nimeni nimic să prindă agresorul și să îl pedepsească: nu se depune plângere, nu se implică poliția, nu se face nicio anchetă.

Hai să vorbim puțin de sindromul de stres post-traumatic

Conform definiției, acesta este:

“a mental and behavioral disorder that can develop because of exposure to a traumatic event, such as sexual assault, warfare, traffic collisions, child abuse, domestic violence, or other threats on a person’s life.

Symptoms may include disturbing thoughts, feelings, or dreams related to the events, mental or physical distress to trauma-related cues, attempts to avoid trauma-related cues, alterations in the way a person thinks and feels, and an increase in the fight-or-flight response. These symptoms last for more than a month after the event. Young children are less likely to show distress but instead may express their memories through play. A person with PTSD is at a higher risk of suicide and intentional self-harm.

Those who experience prolonged trauma, such as slavery, concentration camps, or chronic domestic abuse, may develop complex post-traumatic stress disorder (C-PTSD). C-PTSD is similar to PTSD but has a distinct effect on a person’s emotional regulation and core identity.

The DSM-5 divides PTSD symptoms into four categories:

Intrusion

  • Reoccurring, involuntary, and intrusive upsetting memories of the event
  • Repeated upsetting dreams related to the event
  • Dissociation (for example, flashbacks, feeling as though the event is happening again)
  • Strong and persistent distress to cues connected to the event that are either inside or outside of the body
  • Strong bodily reactions (for example, increased heart rate) when reminded of the event

Avoidance of thoughts and behaviors

  • People with PTSD may avoid people, places, conversations, activities, objects, or situations that bring up memories of the event.
  • They may also avoid thoughts, feelings, or physical sensations that recall the event.

Negative changes in thoughts and mood

  • Inability to remember an important aspect of the event
  • Persistent and elevated negative evaluations about oneself, others, or the world (for example, “I am unlovable,” or “The world is an evil place”)
  • Elevated self-blame or blame of others about the cause or consequence of the event5
  • Loss of interest in previously enjoyable activities
  • Feeling detached from others
  • Inability to experience positive emotions (for example, happiness, love, joy)

Changes in arousal and reactivity

  • Difficulty concentrating
  • Heightened startle response
  • Impulsive or self-destructive behavior
  • Irritability or aggressive behavior
  • Problems sleeping

Dacă ne uităm bine la simptomele de mai sus vedem că sunt similare cu cele ale tulburărilor afective și de personalitate, cu diferite concretizări la fiecare, coping mechanisms.

Și dacă?

Și dacă majoritatea problemelor psihologice ar trebui să intre, de fapt, sub umbrela sindromului de stres post-traumatic (de multe ori fiind reacție chiar la o traumă prezentă, nu trecută) și ar fi mult mai util să ne concentrăm pe identificarea abuzului și oprirea sau pedepsirea lui (dacă s-a întâmplat în trecut), purtându-ne cu clienții pe care îi avem la fel cum ne-am purta cu victimele unei agresiuni stradale, cu un veteran de război, sau cu victima unui viol – avem în față o persoană bătută, nu una ce suferă de o boală auto-imună (fiind responsabilitatea ei să dezvolte anticorpi mai deștepți).

O mică schimbare de perspectivă.

Cum să-ti liniștești vrăjitoarea

Fiecare dintre noi avem o vrăjitoare în interior. Unii o numesc “inner critic“/ criticul interior. Este, de fapt, o voce foarte critică care încearcă să ne disciplineze, să ne ajute – să fim mai buni, să nu mai ajungem în aceleași probleme, în general prin a ne face morală, a ne jigni, sau a face mișto de noi, a ne pedepsi pentru greșelile făcute. Vorbește foarte urât, e agresivă sau pasiv-agresivă, ironică sau chiar sadică. Are ca scop să ne disciplineze, dar, în același timp, obține și o plăcere anume din a ne face să suferim. Se hrănește din suferința noastră, se simte mai puternică, mai bună sau mai deșteaptă arătându-ne cât de defecți sau proști suntem. Vrea să ne ferească de eșec, să ne ajute să obținem succesul, dar modul în care face asta este unul agresiv.

Seamănă întrucâtva cu ea:

Pentru fiecare vocea asta poate suna altfel: ca a unei femei sau a unui bărbat, critică sau ironică, dar efectul este același: ne face să ne simțim prost, mici, neputincioși, vinovați, rușinați. Ne face să plângem, le întristează, ne face să simțim un gol interior, lipsă de sens, ne blochează să acționăm, să vorbim, să cântăm, să ne jucăm, etc. Ne blochează creativitatea, exprimarea, socializarea, experimentarea lucrurilor noi.

De unde vine ea?

Pei ia să vedem: pe cine știi că îți vorbea într-un fel asemănător?
De obicei, vrăjitoarea interioară este reprezentarea vocii unei persoane cu care am crescut și care ne vorbea într-un mod asemănător. Încerca să ne disciplineze, sau să se descarce pe noi de problemele ei evidențiindu-ne greșelile, pentru a se simți mai bine. În orice caz, modul în care se purta cu noi era unul violent, așa cum un comandant vorbește cu recruții, așa cum un căruțaș își bate caii ca să tragă căruța, așa cum un dictator se poartă cu supușii lui. De cele mai multe ori impresia lor este că fac bine: că ajută, că își manifestă iubirea, că le pasă, chiar dacă asta înseamnă să ne facă în toate felurile sau să ne bată, să ne restrângă libertatea și să ne țină predici.

De ce se poartă așa?

Din frică.

Nu știe altfel cum să ne disciplineze. Nu a învățat nicăieri.

Nu a auzit de concepte precum: educația cu blândețe, bazată pe recompense, negociere, ascultare, înțelegere, conținere emoțională, încurajare, obținerea încrederii și respectului, asemenea unui antrenor pe care copiii îl iubesc, a unui profesor de muzică care electrizează, a unui mentor răbdător, înțelept, a unui lider care merită urmat.

Nu știe că dacă te joci cu copilul îi arăți că îl înțelegi și e mai deschis să te asculte, că dacă nu îl cerți când îți povestește lucruri sensibile are în continuare curaj să ți le spună, că dacă te concentrezi prin a-ți face tu o viață bună îi oferi un model excelent (dacă tu ești fericită va învăța și ea să fie, etc).

Cum o putem liniști?

Prin a-i liniști frica, a-i arăta că nu e ok ce face și a o învăța metode alternative de educare și obținere a plăcerii și puterii. Să le luăm pe rând.

1.Îi liniștim frica

“Înțeleg, ți-e teamă că nu o să reușesc, sau vrei foarte mult să reușesc. Vrei să-mi arăți că nu e în regulă ce am făcut, ca să nu mai fac. Înțeleg că-mi vrei binele și ți-e foarte teamă că aș putea să nu reușesc. Vrei să mă pedepsești, ca să nu mai fac. Faci mișto de mine, ca să fac mai bine. Îmi zici că sunt prost, ca să mă motivezi să devin mai deștept. Îți arăți dezamăgirea ca să depun mai mult efort ultima oară. Uite, îți promit că o să analizez foarte bine ce s-a întâmplat și o să-mi fac o strategie bine pusă la punct pentru data viitoare.”

2.Îi arătăm că nu e ok ce face

“Te cred că vrei să-mi faci bine, dar metoda ta nu e cea mai bună. Are efecte secundare: mă face să mă simt neputincios, îmi scade încrederea în mine, poate să mă impulsioneze pe moment, dar pe termen lung, din păcate, nu mă ajută. Îmi aduce mai multă frică și deznădejde, decât atenție și curaj, mai multă dezamăgire de sine și disperare, decât putere și concentrare. Același lucru poate fi făcut în mai multe feluri, așa cum un drum până la mare poate fi făcut cu: trenul, mașina, bicicleta sau avionul personal. Metoda ta de a ajunge la mare e pe un cal bătut cu biciul. Ajunge, dar ajunge rănit și epuizat, poate chiar să moară pe drum.”

Uite-te puțin la studiile astea:

The relationships between violence in childhood and educational outcomes: A global systematic review and meta-analysis

Findings show that all forms of violence in childhood have a significant impact on educational outcomes. Children who have experienced any form of violence in childhood have a 13% predicted probability that they will not graduate from school.

Violence in childhood also has a significant impact on children’s academic achievement on standardized tests.

The Impact of Self-Criticism and Self-Reassurance on Weight-Related Affect and Well-Being

Self-criticism was significantly associated with decreased well-being, both directly and indirectly, mediated by increased negative and decreased positive weight-related affect. Self-reassurance had a stronger association with increased well-being by predicting lower negative and increased positive weight-related affect.

Self-criticism and self-compassion: risk and resilience: being compassionate to oneself is associated with emotional resilience and psychological well-being

Self-criticism as a mediator in the relationship between unhealthy perfectionism and distress

A wait-list randomized controlled trial of loving-kindness meditation programme for self-criticism

Self-Criticism in the General Population: Development and Psychometric Properties of the Depressive Experiences Questionnaire Self-Criticism

Self-Criticism and Depressive Symptoms: Mediating Role of Self-Compassion

Self-Criticism and Self-Warmth: An Imagery Study Exploring Their Relation to Depression

3. Metode alternative de educare?

Scopul criticii este perfecționarea, motivarea, îmbunătățirea. Cum poate ea fi făcută și altfel decât cu biciul, sau cu:

?

Există două feluri de motivație, poate că știi deja: extrinsecă și intrinsecă.

Motivația extrinsecă se bazează pe feedback-ul primit în urma unei acțiuni:
dacă e negativ se instalează frica și comportamentul se schimbă ca să nu mai pățești pedeapsa respectivă (ex.: te arzi și nu mai pui mâna în foc)
dacă e pozitiv se instalează dependența și comportamentul se schimbă ca să mai primești recompensa respectivă (ex.: te simți bine după ce alergi și ieși zilnic la alergat)

Motivația intrisecă se bazează pe o nevoie foarte profundă pe care o ai. De exemplu: vrei să ai o viață sănătoasă și activă ca să oferi un model bun copilului tău. Sau vrei să publici o carte de psihologie ca să ajuți mai mulți oameni să aibă o viață mai bună.

Motivația intrinsecă > Motivația extrinsecă pozitivă
Motivația extrinsecă negativă are efect, dar, în același timp, provoacă suferință, anxietate, depresie, stimă de sine scăzută, imagine proastă despre sine, critică de sine.

Și, din nou: cum face un profesor, consilier, mentor, lider bun?

Fii lider, nu manager care face micro-management, sau care e narcisist și dictatorial.
Sunt sute și mii de articole și clipuri video pe tema asta:

Cum sunt educatorii, învățătorii, animatorii pe care copiii îi ascultă cu plăcere? Ce fac ei mai exact? Cum folosesc educația prin joacă pentru a-i face atenți pe copii, să asculte cu fascinație? Ce fel de oameni sunt și ce tehnici folosesc?

Dar un sensei care impune respect prin simpla prezență? Cum face asta?

4. Cum obții plăcere și putere altfel decât prin a-i face pe alții să sufere?

Pei ce altceva îți mai oferă plăcere? Poți aduce în viața ta mai mult din acele lucruri.
Iar puterea se obține prin a-ți diversifica și intensifica aria de skill-uri: ce cursuri noi mai poți face (ex.: autoapărare, negociere, improvizație, etc.)

Cel mai important aici e să vedem că NU E OK să obții plăcere și putere din a-i face pe ceilalți să sufere, chiar dacă scopul ți se pare bun (ți se pare că îi ajuți). Dacă celălalt plânge și tu te simți bine, nu e ok.

Cam așa. Ce zici?

Standarde duble

Un termen care se folosește mai rar în limba română – standard dublu – față de poate mai întâlnitul “double-standard”, din filmele americane, este o realitate care se întâlnește cel puțin la fel de mult și la noi, poate nu la fel de des conștientizată.

La ce se referă?

Pot fi multe cazuri în care cineva are un standard dublu. Câteva dintre cele mai cunoscute:

  • Un partener susține că e normal ca el să (…), dar nu și celălalt partener (el e ok să se culce cu alte persoane, dar partenerul nu/ el e ok să iasă în oraș/ să stea până târziu/ să muncească, etc, dar nu și cealaltă persoană)
  • Un părinte susține că e normal ca copilul să facă sau să nu facă ceva, deși el nu face, respectiv face acel lucru: de exemplu copilul să nu fumeze, deși părintele fumează, copilul să studieze foarte mult, deși părintele nu a studiat/ nu face asta, etc.
  • Cineva are standarde înalte pentru sine și joase pentru ceilalți, sau invers. De exemplu: nu mă interesează cum se îmbracă ceilalți, îmi plac toți așa cum sunt, dar eu trebuie să fiu perfectă din punct de vedere vestimentar și nu mă plac dacă nu sunt; sau, dimpotrivă, eu mă neglijez foarte mult și mă îmbrac cu haine rupte, etc, dar de câte ori văd cea mai mică nepotrivire sau neasortare la ceilalți o semnalez cu dispreț/ ironie.
  • Un grup se simte îndreptățit să aibă (…), dar nu și alt grup similar. Spre exemplu, în România, cuplurile heterosexuale se pot căsători civil, cuplurile homosexuale încă nu. Asta se aplică în cazul oricărui tip de discriminare (sex/ gen/ orientare/ etnie, etc), dar se poate aplica și în grupuri mici, în cadru organizațional: atunci când de pildă seniorii primesc mai mulți bani decât juniorii, deși calitatea muncii și efortul depus sunt aceleași.

Pei e corect? 🙂

După unii (Immanuel Kant) nu este moral să ai standarde duble: acțiunea morală este cea despre care ai fi de acord să fie universalizată: pe care toată lumea să o adopte. Astfel că dacă nu ai fi de acord ca toată lumea să facă la fel (să iasă cu altcineva când partenerul nu este de acord, să fumeze, etc), atunci nici tu să nu faci acea acțiune și, în mod contrar, dacă ai fi de acord că lumea ar arăta mai bine dacă toți ar face acel lucru (să studieze, să se îngrijească, etc), să îl faci și tu, pentru a contribui la o lume mai bună.

Un alt principiu: regula de aur, ne este poate mai cunoscut din creștinism, deși el apare în majoritatea religiilor și culturilor.

Foarte similar cu principiul universalizării a lui Kant, regula de aur ne îndeamnă să ne purtăm cu ceilalți așa cum am accepta să se poarte și ei cu noi. Iar dacă ne gândim în acest fel nu mai putem avea standard dublu – în momentul în care și ceilalți s-ar purta la fel cu noi ei vor aplica asupra noastră standardul nostru, care era diferit față de cel pe care ni-l aplicam singuri. De asemenea, este o regulă care activează empatia: imaginându-ne că pățim aceleași lucruri pe care le-am face vedem cum s-ar simți ele.

Avem aici o nuanță: dacă ceilalți ar fi bucuroși să primească de la noi lucruri care nouă nu ne plac? De exemplu poate nouă nu ne place masajul, dar celorlalți da, sau nouă nu ne plac bomboanele, dar altora da. Ei bine, se pare că regula de aur se aplică doar la lucrurile care au potențialul de a provoca suferință, nu și la cadouri, sau favoruri. Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, dar cu referire doar la lucruri negative.

Bine, bine, dar ce mă interesează pe mine ce zice Kant că e moral, sau ce zic religiile că ar fi just de făcut? De ce să nu păstrez standardul meu dublu dacă asta îmi aduce mie avantaje? Chiar și atunci când sunt în situația în care am standarde joase pentru ceilalți și foarte înalte pentru mine, asta chiar dacă îmi aduce suferință mă și motivează să excelez. Iar dacă aplic celorlalți standarde mai înalte decât îmi aplic mie, atunci este pentru binele lor. Sau dacă părerea mea e că nu toți ar trebui să beneficieze de aceleași drepturi ca mine/ grupul meu, este pentru că ei chiar nu merită asta.

Atunci, vă las cu o întrebare: pe cine rănesc atunci când am un standard dublu și care este efectul acestei răniri pe care o provoc?