Orice părinte are șase copii

Chiar dacă face doar unul singur, da 🙂

Am tot observat părinți cu copii la diferite etape ale vieții și ar fi foarte important de văzut cum fiecare etapă este complet diferita de cealaltă, copilul având abilități diferite și nevoi diferite, în funcție de perioada prin care trece. În același timp, este foarte greu, ca părinte, să te adaptezi la aceste schimbări, mai ales dacă nu ți-ai propus asta, fiindcă stai zi de zi cu el și aceste schimbări sunt incrementale.
Pentru a veni în întâmpinarea voastră, vă propun etapele de mai jos:

Primul copil: bebelușul 0-6 luni

Nevoile lui sunt cele mai importante din casă și faci totul pentru el, îi dai tot ce îți cere, când îți cere. Dacă aveți dubii în această privință, puteți consulta acest studiu:  https://www.taylorfrancis.com/books/e/9780203440841

Al doilea copil: bebelușul 6 luni-2 ani

Începe să meargă și atunci începi să îi încurajezi explorarea, îl înveți să comunice. Nevoile lui sunt la fel de importante, dar acum focusul se mută de pe a-i da tot ce îți cere, când îți cere, pe a-i cultiva, încet-încet, independența. Este considerat încă bebeluș fiindcă poate avea încă nevoie de scutece, mai suge degetul, mai este alăptat, etc.

Aici Jordan Peterson pune foarte bine problema și ne îndeamnă Să nu facem nimic (ca părinți, îngrijitori, manageri) din ce poate celălalt să facă și singur.

Poți cultiva independența adaptând casa copilului – să fie cât mai child-friendly și cu cât mai multe lucruri la înălțimea lui, după recomandările Montessori. Poate să se urce singur în pătuț, să își ia apă, să stea la masă și la bucătărie cu adulții, să se ducă la WC, etc., cu puțină inginerie și încurajări.

Al treilea copil: copilașul 2-6 ani

Nevoile lui de bază sunt ca și la primii – să îi fie împlinite cele de bază (hrană, apă, somn, igienă), de siguranță (să nu fie victima sau martorul violenței), de apartenență și afecțiune (mediul familial și cu prieteni), dar acum se pune mult mai mult focusul pe cultivarea independenței și pe joacă, față de alte etape ale vieții. Mai ales pe joaca cu alți copii, dacă în primii doi ani joaca era mai mult alături de părinți.

Cum poți pune copilului limite fără să folosești recompense și pedepse? În primul rând prin a te juca cu el, așa cum ne recomandă și metoda daneza de creștere a copilului, fiindcă asta îl face să vadă că îi înțelegi lumea și îl înțelegi pe el. Apoi, prin a-i explica consecințele acțiunilor lui. În al treilea rând, prin a-l lăsa să facă anumite lucruri pentru a simți pe pielea lui ce se întâmplă (de exemplu, că se udă la pantofi dacă intră în baltă și apoi îi poate fi frig).

De avut grijă la profeții: “dacă alergi o să cazi”, ceea ce nu transmit decât o frică nejustificată și încurajează și crearea de scenarii, în locul gândirii critice. Poți înlocui mereu cu “atunci când alergi foarte repede, e mai greu să îți controlezi picioarele și poți cădea. Cum ar fi să alergi mai încet și să crești viteza pe măsură ce te obișnuiești cu ea?” Ca exemplu, fiindcă nu e neapărat rău să cadă, pentru a simți singur cum e.

Al patrulea copil: copilul de 7-14 ani

Aici copilul este destul de similar cu cel precedent, doar că merge la școală, ceea ce îi va schimba mult din atitudine. Se va intensifica nevoia de apartenență, fiindcă apare grupul de colegi și va avea din ce în ce mai mult nevoia de recunoaștere socială și stimă de sine, mai ales că la școală primește calificative pentru efortul depus.

Aici se pot întâmpla câteva fenomene de care e bine să fim conștienți:

  1. este copilul acceptat de grupul de colegi, sau nu? este victima bullying-ului, este bully, sau este de partea sigură a baricadelor? intervine dacă un coleg este pus în dificultate, sau nu? este grupul din care face parte unul bazat pe cooperare, prietenie sau competiție agresivă? este dintre cei populari sau nu? grupul din care face parte este unul cu copii bine-crescuți, echilibrați, sau atrași către dependențe și dezinteres față de școală? Oricare ar fi răspunsurile, putem afla care este realitatea și veni în sprijinul copilului, cu deschidere, atunci când ni-l cere.
  2. are profesori bine pregătiți sau care le cer copiiilor să învețe pe de rost/ să facă lucruri prea complicate pentru nivelul lor? au răbdare profesorii sau nu? sunt ei asertivi în comunicare sau agresivi? cunosc bine materia pe care o predau, folosesc mijloace noi de comunicare și creativitate în expunere, sau îi învață aceleași lucruri care se predau acum 30 de ani? La fel, e bine de văzut cum stau lucrurile și vorbi despre asta la ședințele cu părinții.
  3. are destul timp liber de relaxare și joacă? trecerea la școală poate fi cu dificultăți, mai ales dacă nu a fost înainte la grădiniță sau nu a fost implicat în treburile casei. e important să existe și aceste faze intermediare, ca școala să nu fie văzută ca o privare de libertate, ci dimpotrivă ca un nou spațiu de joacă cu alte reguli și unde îți poți pune în funcțiune curiozitatea, pentru a afla lucruri noi atât despre lumea în care trăim, cât și despre ceilalți (observând colegii) și despre noi înșine (observându-ne reacțiile).

Al cincilea copil: adolescentul 14-23 de ani 🙂

Aici părerile pot fi împărțite, dar din ce am observat de pe la 14 ani cam încep copiii să fie interesați de a avea relații și cam până la 23 de ani locuiesc cu părinții, dacă sunt din același oraș cu facultatea și nu stau la cămin. Așadar, aș pune liceul și facultatea în aceeași perioadă. Aici independența crește treptat, ajungând până la 100%, după terminarea facultății. În cazul celor care nu fac facultate, adolescența se poate încheia mai repede, dacă se angajează și se mută de acasă la 18-19 ani.

În această perioadă, în mod ideal, rolul părintelui devine acela al unui consultant, care răspunde la cerere sau intervine atunci când observă că chiar ar fi nevoie de o direcție, cu multă delicatețe, pentru a nu știrbi independența fragilă a copilului. De asemenea, este și perioada la care nevoia de recunoaștere socială și stimă de sine e la cel mai înalt nivel de până atunci, începând să se contureze și nevoia de auto-realizare.

Fiind o perioadă în care se încearcă primele relații de cuplu, ar fi de dorit să fie îndemnat să caute informații în cărți despre asta sau să discute cu un psiholog, fiindcă sunt multe lucruri de învățat în acest domeniu și momentan sistemul educațional nu le include. Poate învăța despre comunicarea asertivă, despre limbajele iubirii și ale scuzelor, despre diferite tipuri de personalitate, despre managementul conflictelor, formarea credințelor, șamd.

Poți avea în această perioadă, ca și în cele dinainte excursii împreună, cu familia, și mese în familie, în funcție și de disponibilitatea și dorința copilului, fără a fi nimic obligatoriu în această direcție.

Al șaselea copil: adultul 23-XX ani 🙂 

Din acest moment copilul nu mai e copil, de fapt este un adult. Poți învăța lucruri de la el din prima zi de viață, ca părinte, dar acum, cu atât mai mult, cu cât este și capabil de expuneri mai articulate. Acum, devine și el consultant pentru tine, fiindcă are acces la medii noi și informații la care tu poate ai mai puțin și poți să-i ceri sfatul cu încredere sau îl poți lăsa să intervină în viața ta, atunci când crede că ai avea nevoie.

Excursiile și mesele în familie pot continua, la fel, în funcție de disponibilitatea și dorința lui.

Relațiile cu partenerii lui de cuplu pot deveni mai strânse, mai apropiate, mai ales dacă își formează o nouă familie. Iar aici apar alte fenomene de care avem nevoie să avem grijă:

  • ce se întâmplă când nu ne plac partenerii copiiilor noștri? ce facem dacă avem credințe despre viață total diferite de ale lor? Atâta timp cât nu suntem martorii unui abuz, e bine să îi tratăm pe ceilalți ca pe noi prieteni cu care putem schimba opinii, și față de care, uneori, putem accepta un “agree to disagree”, dacă diferențele sunt prea mari. Putem apela și la un consultant, sau terapeut, dacă relațiile devin prea dificile și suntem nevoiți totuși să interacționăm, atunci când împărțim o casă sau creșterea unui copil. Dacă nu împărțim aceste lucruri putem, în cazul conflictelor, să limităm contactul.

Cam asta ar fi, sper că vi se par utile aceste delimitări între copii, ca să putem să ne raportăm diferit la fiecare, în funcție de nevoile lor. Aștept în comentarii și alte păreri dacă aveți, sau experiența voastră cu ei 🙂



Georgiana Codrescu

Consilier pentru dezvoltare personală

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *