Imaginează-ți că ai o păpușă care nu reprezintă un om pe care vrei să îl faci să sufere, ci una care te ajută să scapi de suferința pe care o simți tu, dacă o împungi cu acul.
O păpușă de cârpă în care dacă înfigi ace te simți mai bine. Scapi de suferința pe care o aveai (ca și când ai scoate acul din tine și l-ai înfige în ea).
Ți-ar plăcea să ai și tu una?
Te-ar ajuta să scapi de:
- furie
- frică
- tristețe
Tot ce trebuie să faci e să iei niște ace și să găsești punctul cel mai potrivit în care să le înfigi. Apoi, imediat, o să te simți mai bine. Nu o să-ți mai fie așa de frică, furia o să ți se mai liniștească sau tristețea o să se mai risipească.
Nu ar fi minunat?
Chiar și studiile arată că te simți mai bine dacă faci asta:
Dar ce ai spune dacă ți-aș zice că, cel mai probabil, ai deja o păpușă Voodoo, pe care ai folosi-o de mai multe ori? Sau că ai fost una chiar tu?
Cum ne calmăm frica cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?
Trebuie doar să găsim pe cineva destul de lipsit de apărare care să ne asculte. Și atunci putem să luam toate fricile noastre (acele din noi) și să le înfigem în el. Cum? Prin a-l speria, a-l pune în gardă, a-i interzice să facă lucrurile care pe noi ne sperie, a-l manipula să stea lângă noi să ne protejeze… și tot așa. Bineînțeles, povestea pe care (ne-)o spunem este că vrem să îl ajutăm, sau că e datoria lui să ne ajute. Dar, în fapt, tot ce vrem este să scăpăm de frica noastră.
Îl ajutăm noi cu adevărat? Sau doar îi transferăm fricile noastre?
Se simte el bine în urma acestei interacțiuni (așa cum se simte un om ajutat), sau nu, dimpotrivă, se simte prost și invalidat? Este cu adevărat datoria lui să aibă grijă de noi tot timpul? Cum pot arata acele astea?
Ai folosit vreodată pe cineva drept “păpușă voodoo”, sau simti că te-a folosit cineva?
Problema e că atunci când se întâmplă asta putem zice: dar nu știam altceva ce să fac! Sau nu putea altfel celălalt, așa e el. Dar, în același timp, care sunt consecințele? E posibil să fi rănit pe cineva, cu grija noastră excesivă, sau cu fricile noastre pe care nu reușeam niciodată să le calmăm, sau, ca celălalt să ne rănească și să ne transfere anxietatea lui. Care apoi devine a noastră și eventual învățăm cum să o dăm și noi mai departe.
E normal să ne exprimăm fricile? Cu siguranță! Dar nu prin a încerca să-i controlezi pe ceilalți, sau să îi sperii. Cum ar atăta o exprimare sănătoasă a fricilor?
Cum ne calmăm furia cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?
Din nou, avem nevoie de cineva lipsit de apărare. Găsit punctul sensibil și… pac! Ne înfigem acul. Scoatem acul furiei din noi și îl înfigem în el. Cum? Prin agresivitate și violență. Și ce bine e după ce ne-am răcorit! Putem să învinovățim, să țipăm, urlăm, jignim, să înjurăm, să facem în toate felurile, sau să fim sadici, ironici, reci, lipsiți de compasiune, răzbunători. Putem să-l lovim unde îl doare mai tare. Și așa mai departe. Și, de multe ori, ne mințim că ce oferim noi e o pedeapsă. Care o să-l învețe minte.
Dar este asta o metodă bună de educare?
Ai țipat vreodată la cineva, ca să te simți mai bine, doar ca să îți dai seama apoi că nu avea nicio vină? Sau ai avut parte de un tratament agresiv (exploziv sau rece) fără să consideri că ai greșit cu ceva? E foarte posibil să fi tratat pe cineva ca pe o “păpușă voodoo” sau altcineva să te fi tratat pe tine așa. E foarte posibil să fi simțit că furia ta e foarte întemeiată în acele momente, când ai fost agresiv/ă sau celălalt să fi simțit același lucru, în raport cu tine. Dar care sunt consecințele? Cum l-ai făcut să se simtă? Sau cum te-ai simțit tu când ți s-a făcut acel lucru?
Cum arată furia exprimată sănătos?
Cum ne crisipim tristețea cu ajutorul unei “Voodoo Doll”?
Și în acest caz: avem nevoie de cineva care să ne asculte. Cineva apropiat, care să nu poată să ne refuze. Și atunci putem să îi turnăm în cap toate tristețile noastre, fără să ne pese câtuși de puțin de capacitatea lui de înțelegere sau disponibilitatea de a ne ajuta. De starea lui de spirit. De vârsta sau rolul lui. Și nu e vorba așa de o dată, sau de două ori, în decurs de una sau două luni. E vorba de a face asta foarte des. Poate chiar zilnic.
Cu cât ne plângem mai mult, cu atât noi ne simțim mai bine și cei care ne ascultă mai prost. Mai ales că de multe ori nici nu vrem să schimbăm ceva, să găsim o soluție, sau să căutăm un ajutor specializat. Vrem doar să ne împărtășim tristețea. Doar că, ce se întâmplă este că noi ne simțim ceva mai bine la final, iar celălalt ceva mai trist.
Ai folosit vreodată pe cineva drept “păpușă voodoo” în acest fel? Sau simți că cineva te-a folosit așa? Sigur, ai putea crede că doar ai spus ce simți, sau celălalt doar a fost sincer. Dar ce se întâmplă când avem de-a face cu asta constant? Fără niciun remediu? Mereu totul e negru, fără speranță și trist? Sună a depresie, de fapt, și ar fi nevoie de un specialist.
E normal, totuși, să ne exprimăm tristețea față de ceilalți? Cu siguranță! Iar ea ar putea arăta în felul acesta:
Tristețea nu are nevoie de multe cuvinte atunci când vorbești despre ce simți cu adevărat.
Iar răspunsul care ajută, singurul care poate face asta este doar: Înțeleg că ți-e greu.
Ceva de genul acesta. Poți întreba și: Cu ce te-aș putea ajuta? Uneori celălalt va ști să răspundă. Alteori nu va ști, dar tot îl vei putea ajuta dacă vei tăcea alături de el.
Propunerea mea, așadar, este să identificăm situațiile în care îl folosim pe ceilalți ca pe “păpuși voodoo” sau ceilalți ne folosesc pe noi și să încercăm să schimbăm ceva. Să ne apărăm sau să gasim o cale de a ne exprima emoțiile într-un mod sănătos. De asemenea, să vedem dacă nu cumva, uneori, ne folosim și noi pe noi ca pe niște păpuși… mai ales în ceea ce privește exprimarea furiei.
Cu toții, am fost, vreodată, păpuși la rândul nostru.
