Diamantul din tine

Dacă ai avea un diamant, cam cât un mango, l-ai da cadou, pentru a primi în schimb apreciere? L-ai da cuiva care, în schimbul lui, dar fără nicio garanție, ar putea să-ți spună, pentru un timp: bravo, ești deștept, ești frumoasă, te iubesc?
Și dacă ți-aș zice că diamantul este și unul care îți oferă lumină, căldură, bucurie interioară, atâta timp cât îl ai? L-ai mai da pentru a obține aceleași lucruri din altă parte? Nu pare o afacere prea bună. Și totuși mulți facem asta foarte des.

Diamantul tău este esența ta și conține calitățile tale cele mai prețioase. La ce ești cel mai bun? Ce-ți place cel mai mult să faci? Ce te face să strălucești pe dinăuntru? În momentul în care renunți la acele lucruri pentru altcineva i-ai dat o parte din tine. Și asta te face dependent de el, fiindcă nu poți sta prea departe incomplet fiind. Tendința va fi mereu de reîntregire. Și de ce ai renunța și oferi o parte importantă din tine? Pentru a primi la schimb o etichetă pozitivă: ești minunat, ești extraordinar, ești cel mai bun, te vreau în viața mea pentru totdeauna. Cuvinte de care diamantul are nevoie, pentru a ști cum este el, fiindcă habar n-are cum este. În ochii lui e doar o bucată de sticlă. Și cu gândul ăsta nimeni nu poate trăi. La ce bun să trăiești dacă nu ai nicio valoare?

Ce se întâmplă când cel pentru care renunțăm la o parte din noi, sau la noi în totalitate nu ne dă la schimb ce ne așteptăm, sau ne dă prea puțin? Devenim complet nefericiți – și fără diamant și fără eticheta drăguță, fără vorbe frumoase, fără lumină, căldură, bucurie. Și de aici avem două soluții:

  1. ne înfuriem foarte tare și ne zbatem să primim totuși etichetele de care avem nevoie: muncind mai mult, dându-ne peste cap, investind energie și resurse pentru a-l convinge pe celălalt că merităm, dându-i și mai mult din noi, sau luându-i diamantul dat și căutând repede pe altcineva să i-l dăm, repetând povestea. Toată această risipă de energie vine la pachet cu anxietate – frica de nereușită, sau manie – obsesia de a reuși.
  2. ne întristăm foarte tare și renunțăm, ne tot repetăm că nu avem nicio valoare și ne izolăm din ce în ce mai mult de ceilalți, care nu au cum să vadă nimic bun la noi. Dacă am interacționa mai mult am risca să trecem neobservați, să fim ignorați și asta ar însemna că suntem ca și inexistenți, iar asta doare cel mai tare. Frica este foarte mare, paralizantă și gândurile că lumea ar fi mai bună fără noi accentuează depresia.

În primul caz din cele de mai sus putem convinge pe cineva de valoarea noastră. Încercând multe variante șansele de reușită sunt mari, mai ales când mania este mai puternică decât anxietatea. Doar că… pe termen lung apar din nou probleme. Celălalt:

  • se poate obișnui cu energia noastră debordantă și o poate lua de bună, așteptându-se să continue la același nivel, ceea ce nu este posibil, fiindcă în scurt timp vom fi epuizați.
  • se poate simți copleșit de cadourile pe care i le facem, să nu știe cum să reacționeze, cum să se revanșeze și astfel începe să ne evite, ceea ce ne va face să îi dăm și mai multe, iar el să ne evite și mai tare.
  • poate fi destul de egoist încât să zică mulțumesc și să nu se simtă obligat să dea nimic la schimb, ne dă altceva decât îi cerem (bani, în loc de apreciere), sau mult mai puțin decât îi cerem, ceea ce ne face să rămânem agățați, într-o stare de stres continuu, sau să încheiem relația și să pornim iar în căutare.

Și ce e de făcut? În primul rând să ne oprim puțin. Să luăm o mică pauză. Să respirăm adânc de câteva ori și să vedem pe unde ne-am împrăștiat. Cui i-am oferit părți din noi. În relație cu cine am renunțat la esența noastră, la cine suntem cu adevărat? Cui n-am știut să-i spunem Nu astfel încât să înțeleagă? Poate fi șeful, partenerul, sau cineva din familie.

Bun, acum ce e cu diamantul ăsta pe care îl avem încă înăuntrul nostru, chiar dacă a mai rămas din el doar o așchie? Fiindcă ceva a mai rămas, altfel n-am mai fi în viață. Ce e cu el? Din ce material e? E diamant prețios sau doar un ciob? Ce conține el? Și ne întoarcem la întrebările de la început: La ce ești cel mai bun? Ce-ți place cel mai mult să faci? Ce te face să strălucești pe dinăuntru?

Cum ar fi dacă ți-aș spune că ai cu adevărat un diamant extrem de valoros înăuntrul tău și după ce o să simți și tu asta te vei umple de lumină-căldură-bucurie și nu vei mai avea nevoie de nimeni care să îți dea vreo etichetă. Te vei simți plin și va fi o senzație care va dura. Vei cânta pe stradă și vei zâmbi la soare. Vei face ce-ți place și se vor aprinde focuri de artificii în jurul tău. După ce vei realiza cât ești de valoros.

De unde pornește totul

Copiii simt înăuntrul lor diamantul ăsta strălucind, atunci când râd și se joacă, sau simt că l-au pierdut atunci când plâng. Rolul părinților este să îi ajute să își regăsească diamantul pierdut și să-l șlefuiască, să-i ajute să îl definească și să-l pună în valoare. Dacă în tot acest proces părinții nu reușesc să facă asta – dacă nu recunosc diamantul din copiii lor, nu-i ajută să-l regăsească, sau îl condiționează: ești valoros doar dacă faci x, atunci aceștia rămân cu o preocupare constantă spre a-l confirma, sau, dimpotrivă, se ascund și admit că nu au nicio valoare.

Ce putem face

Există însă, pentru cei care nu știu încă cine sunt și cât de multă valoare au un tip de relație safe, în care pot afla asta: relația terapeutică.

Relația cu terapeutul/ consilierul este un model pentru orice altă relație din viață, însă cu câteva reguli care o fac mult mai “curată”: rolul consilierului este să îndrume, rolul clientului este să coopereze, comunicarea este deschisă și sinceră, consilierul nu judecă sau se abține de la orice judecată, totul este confidențial, timpul de interacțiune este prestabilit (1 oră), există o constanță (1 dată/ săptămână), există un schimb de resurse, stabilit de la început (timp, contra bani) și totul se desfășoară într-un mediu neutru, lipsit de factori de stres (cabinetul consilierului).

Consilierul este conștient de dublul său rol: de profesionist și de om/ partener de discuție, folosindu-se de instrumentele primului pentru a crea situații revelatoare și comunicând ce simte la nivel emoțional din a doua poziție, pentru ca clientul să primească un feedback legat de modul în care relaționează, așa cum ar primi, în mod ideal, de la ceilalți oameni din viața lui. În cadrul acestui proces scopul, așa cum ziceam, ar fi ca clientul să își descopere diamantul interior, să îl definească, simtă, activeze și crească. Și să descopere metode de a-l proteja, a nu-l mai oferi din obișnuință și a-l pune în valoare, în fiecare zi.

Și acum are mai mult sens și zicala “Cunoaște-te pe tine însuți”.
Și versurile melodiei “Ți-am dat un inel (mare cât inima mea)“, Follow Rivers și Unbreak my heart. Și toate celelalte 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *