Cum e să-ti petreci viata în patul lui Procust

Voiam demult să scriu acest articol. Știam că e nevoie de el, dar nu știam încă cum să pun problema. Mi-era clar că era o problemă, dar nu știam de unde să o apuc.

Mai multe cliente în special, dar și clienți, aveau probleme cu imaginea de sine, deși ei în ochii mei arătau foarte ok, sau erau chiar frumoși. Am observat, în același timp asta și la mai multe prietene și uneori la mine însămi: una e ceea ce vedeau ele la ele, alta era ceea ce vedeam eu la ele. Sau uneori mă vedeam pe mine frumoasă, alteori nu. Ce e cu asta?

Vi s-a întâmplat? Să vă uitați la cineva și să îl/o vedeți frumoasă/frumos și el/ea să nu se vadă pe sine așa? Care sunt mecanismele ce stau în spatele acestui fenomen?

De curând am dat și eu (la spartul târgului?) peste sintagma male gaze. Este vorba despre modul în care au fost portretizați femeile și bărbații în filme și reclame de-a lungul timpului, în majoritatea cazurilor: stereotipic, limitat, foarte specific. Și astfel, treptat, imaginea “ideală” la care am fost expuși a devenit, în mintea noastră, patul lui Procust pe care stăm și, asemenea personajului mitic, ne întindem sau ne tăiem, mai mult sau mai puțin metaforic.

Se numește “male gaze” fiindcă este vorba de viziunea unui regizor și/sau DOP care sunt bărbați albi și care, vrând-nevrând, au portretizat femeile și bărbații cam în felul următor:

  • Femeile sunt acolo să fie frumoase, să pice lumina frumos pe ele, să fie sexy

  • Bărbații sunt acolo să acționeze: să negocieze/ să se bată/ să înfăptuiască lucruri

  • Femeile sunt despre Frumusețe, și tind spre un anumit fel de frumusețe. Bărbații când sunt frumoși sau sexy sunt așa fiindcă sunt puternici sau dacă sunt doar frumoși sigur sunt prostuți.

  • Bărbații sunt despre Putere. Femeile când au putere de obicei sunt singure, nu reușesc să aibă o relație/ viață de familie în același timp, sau sunt foarte bitchy. Bărbații au de obicei poziții de putere sau sunt oameni de știință.

E adevărat că în ultimii câțiva ani filmele și serialele includ o diversitate mult mai mare de forme, culori și roluri pentru bărbați și femei, arătând și vulnerabilitatea bărbaților și puterea femeilor, uneori frumusețea bărbaților și femei care sunt bine cu ele deși nu se încadrează în vechile norme. Totuși, nu a trecut încă destul timp și nu sunt încă destule exemple de femei care să nu fie obiectificate, care să fie personajul principal într-un film cu super-eroi, sau bărbați care își arată latura sensibilă, fac greșeli, nu iau deciziile perfecte, femei antreprenor, cu frumusețe diversă, etc. Încă multora dintre noi ne-au rămas în minte aceste paturi ale lui Procust:

  • Femeile trebuie să fie frumoase, blânde, înțelegătoare, să îi susțină pe ceilalți, niciodată pe sine (ar fi egoiste dacă ar face asta)

  • Bărbații ar trebui să fie puternici, de succes, să aibă bani, status, să fie înalți și cu pătrățele, să își urmeze necontenit scopurile indiferent de piedici

Și ce ne facem cu un bărbat care vrea să fie apreciat pentru frumusețea și inteligența lui, pentru empatie și blândețe, nu pentru putere și status? Ce ne facem cu o femeie care vrea să fie apreciată pentru inteligența ei și pentru putere, pentru abilitățile de negociere și puterea ei creatoare, având în același timp o frumusețe diferită de normă? Ce ne facem cu persoanele care nici nu vor să se încadreze în normele unui gen sau altul?

 

Ce se întâmplă când nu semeni cu norma? Când patul lui Procust nu ți se potrivește?
Între noi fie vorba – câtor oameni li se potrivește perfect?

Avem, așadar, male gaze, în filme și reclame. Avem, pe deasupra, și critic parent gaze… dacă am avut ghinionul să avem părinți critici, ironici, care ne transmiteau constant că ceva e în neregulă cu noi: fizic sau psihic (în comportament, atitudine, emoții). Un pat al lui Procust supra-etajat.

Când nu ne comparăm cu idealul din filme, ne comparăm cu idealul părinților. Și ne chinuim, încercăm să intrăm într-o formă care nu a fost desenată de noi, sau de persoane care ne iubesc. Fiindcă la un moment dat putem întâlni pe cineva care ne iubește fix așa cum ne vede că suntem și nu înțelegem cum poate să ne iubească așa… când noi nu ne potrivim cu idealurile din mintea noastră. Iar ei nu înțeleg de ce nu ne place mai mult de noi, de ce nu vedem că suntem minunați, de ce ne chinuim.

Bine, acum dacă avem male gaze… am putea să ne gândim și la cum este o female gaze. Sau la o kind and loving parent gaze. Pentru a doua e simplu: tu cum te uiți la un copil pe care îl iubești, la o prietenă sau un prieten drag, la persoana iubită? Dacă e o diferență substanțială între cum te uiți la ei și cum te uiți la tine: ești pe patul lui Procust.

Pentru prima e puțin mai complicat de explicat, dar putem să ne uităm la filmele și serialele noi, cele care includ multă diversitate (uneori parcă exagerat/ostentativ, dar prielnic, având în vedere sub-reprezentarea de până acum) și mai ales la producțiile non-americane – canadiene, suedeze, etc. sau female porn/ feminist perspective. Cum arată frumusețea și puterea acolo?

E dimineață, lumina soarelui răzbate rece prin perdelele transparente. Te întinzi și te întorci pe-o parte cu perna în brațe. Ce ai de făcut azi?

Poate să te dai jos din patul/paturile lui Procust și să îți dai comandă de un nou pat? Unul mare, încăpător, pentru tot ceea ce ești tu, și comod, să te simți bine cu tine.

 

 

 

 

Parintii ideali *guest post*

Am rugat o clientă să facă o listă cu ce i se pare ei important să aibă un părinte ideal, ca să știm la ce ne raportăm, către ce să tindem, ce nevoi avem. Mi se pare un ghid bun, rezonabil, aplicabil, așa că îl vom împărtăși și cu voi, în cele ce urmează:

  • “își iubesc copiii mai mult decât munca
  • sunt afectuoși și empatici
  • nu râd de tine, nu te ironizează, nu-ți invalidează perspectivele
  • sunt sinceri în dialogul cu tine, spun ce simt și de ce, te învață să faci la fel
  • vorbesc frumos, cu calm, nu țipă
  • nu au pretenția să faci cum cred ei că e bine pentru tine
  • nu te șantajează, nu îți trântesc ușa, întorc spatele sau nu îți vorbesc
  • sunt dispuși să vadă mai multe perspective
  • sunt optimiști în viață
  • încearcă să fie mai buni decât ieri, cred că mai au ce schimba, evoluează
  • nu își transmit, ba chiar impun, anxietățile copiilor
  • își învață copiii că lumea e frumoasă, nu mizeră
  • își învață copiii să caute oportunități și să crească
  • vor să te vadă pe tine când ajung acasă, nu televizorul
  • te înscriu la activități de mic (vioară, patinaj, tenis, etc)”
    Ruxandra, 21 de ani

Așa cum ați observat, unele din cele de mai sus sunt generale, pot fi aplicate oricui și oricine ar fi bine să fie așa, nu doar părinții, altele sunt specifice, ceva ce le lipsesc anumitor părinți. Fiecare dintre noi putem avea listuța noastră și mi se pare important să o avem fiindcă așa ne putem asculta nevoile, dorințele și ea funcționează și ca un ghid despre cum am vrea să fim noi: în raport cu ceilalți, dar, mai ales, cu noi înșine. Fiindcă după o vârstă noi luăm rolul părintelui față de sine și ne putem purta la fel de rău cum se purta el cu noi, sau mult mai bine.

Tu cum te porți cu tine?

Care e treaba cu iubirea de sine?

Iubire de sine în sus, iubire de sine în jos, dar ce înseamnă mai exact? Și cum se face?

Am adunat mai jos câteva trăsături pentru cele 3 modalități prin care ne putem raporta la noi înșine. Sunt exact aceleași moduri în care ne putem raporta și la ceilalți: la ură ar intra persoanele pe care le disprețuim, la indiferență cele cu care nu prea ne vedem, la iubire prietenii, familia apropiată, persoanele pe care le apreciem – cei care ne plac, pe care vrem să-i ajutăm, cu care vrem să petrecem timp, care ne sunt dragi:

Ură de sine Indiferență de sine Iubire de sine
Focus Intern Extern Intern și Extern
Atitudine Agresiv Pasiv Asertiv
Stil  Autoritar Neglijent, Permisiv Autoritativ
Imagine “Sunt urât/ prost/ incapabil” “Nu mă cunosc/ nu mă interesează” “Sunt drăguț/ deștept/ abil/ mă descurc”
Discurs interior Critic, perfecționist, se învinovățește și pedepsește “Nu mă gândesc la mine” Înțelegător, încurajator, învață din experiențe și se susține
Împlinirea nevoilor și dorințelor Nu/ împlinirea dorințelor autodistructive Nu/ uneori Da
Dependențe Da Uneori Nu
Petrec timp cu mine Da, dar mă chinui Nu Da, și îmi fac bine
Standarde legate de ceilalți Caut persoane care îmi fac rău Nu mă apropii/ accept persoane care îmi fac rău Caut și accept doar persoane care îmi fac bine
Când se întâmplă ceva rău “E doar vina mea” “Nu-mi pasă prea mult” “Îmi pare rău și încerc să învăț din asta”
Când se întâmplă ceva bun “E doar o întâmplare/ am avut noroc/ o să urmeze ceva rău” “E ok/ nu e rău/ se putea și mai bine” “Mă bucur și simt mândrie dacă am contribuit”

În general, oamenii care se urăsc au un discurs foarte critic și agresiv cu privire la ei înșiși, depun un efort special să se învinovățească, pedepsească (cu privire la trecut), își pun multe limite, își impun lucruri grele/ greu de atins, își arată neîncredere, se descurajează, crează cele mai negative scenarii (cu privire la viitor) și nu simt aproape deloc prezentul.

Sunt focalizați în majoritatea timpului pe ei înșiși: ce simt (de obicei emoții negative, datorită tuturor gândurilor critice, acuzatoare) – nu reușesc să-și arate empatie nici lor, nici altora. Pot fi de multe ori agresivi și cu ceilalți, lipsiți de îngăduință așa cum sunt și față de sine. Legat de imaginea de sine: se focalizează doar pe ce nu le place, au impresia că nu pot schimba nimic, sau foarte greu, sau schimbă mereu ceva legat de ei, ca să ajungă la o perfecțiune închipuită și imposibil de atins. Iau decizii în defavoarea stării lor de bine și pot ajunge să se gândească și la sinucidere.

În discursul lor interior apar frecvent fraze de genul: Nu sunt destul de bun/ă, nu sunt important/ă, nu o să reușesc, nu contez, merit să mi se întâmple lucruri rele, sunt dezamăgit/ă de mine, etc. Pot suferi de depresie, anxietate, pot fi sadici, antisociali sau dependenți.

Oamenii indiferenți față se sine sunt în general cei care uită de sine: cei care muncesc foarte mult, se lasă absorbiți mereu de ceva exterior, care fug de gândurile lor, de a sta cu ei. Se neglijează, uită să mănânce/ să doarmă. Sunt cei care se sacrifică pentru ceilalți – la job sau acasă, sau cei care se lasă în voia dorințelor de moment, cei care “trăiesc prezentul”, fără a se gândi dacă ceea ce fac îi ajută de fapt sau nu.

Sunt cei care îi pun pe alții pe primul loc, sau pe ei înșiși, dar într-un mod în care parcă sunt pe pilot automat, fără să reflecteze la ceea ce fac. Focusul lor este exterior: să muncească/ să demonstreze, sau să cucerească/ să consume, etc. Nu-și pun prea multe întrebări profunde despre ei, lume, ceilalți, viață în general, mai degrabă acționează direct și nu suportă să stea degeaba.

Pot arăta empatie altora, dar de multe ori este vorba de una falsă, legată de ce proiectează ei că ar avea ceilalți nevoie, decât de nevoile lor reale. Se consideră capabili, ceea ce îi determină să facă foarte multe lucruri, dar nu se bucură de reușite, astfel că sunt într-o goană continuă. Sunt genul care pot ajunge la burn-out foarte ușor, sau pot avea tulburare narcisică de personalitate.

Oamenii care se iubesc pe sine în primul rând vorbesc frumos cu sine și despre sine, legat de trecut – învață lecții, legat de prezent – se bucură de moment, legat de viitor – fac planuri și strategii, dar unele destul de flexibile pentru a lăsa loc adaptării.

Se tratează și pe sine și pe ceilalți cu empatie, își dau voie să facă ce le place și le face bine în același timp, au grijă de corpul, mintea și viitorul lor, iau decizii care îi ajută, se înconjoară de oameni care le fac bine, își apără drepturile, mențin un echilibru între reguli și libertate, construiesc și urmează o strategie, dar nu cu obsesie, ci cu grație, flexibilitate, pot fi spontani și creativi, sociabili, au standarde înalte și realiste, nu de perfecțiune obiectivă, ci de frumusețe subiectivă, le place să învețe, să reflecteze, să se dezvolte.

Focusul lor este deopotrivă intern – pe ceea ce simt și gândesc și extern – pe ceilalți și lume, pot arăta empatie adevărată și sunt altruiști. Sunt oameni fără tulburări afective sau de personalitate, care se pot declara fericiți, iar emoțiile negative apar preponderent doar în situațiile excepționale, când sunt cu adevărat justificate (tristețea – când suferă o pierdere, furia – când suferă o nedreptate, frica – când au de-a face cu ceva periculos).

Bineînțeles, nimeni nu e alb sau negru. Oamenii pot experimenta stările de mai sus pe un gradient și pot avea manifestări de ură de sine uneori, alteori de indiferență și alteori de iubire. Sunt și unii oameni la câte o extremă: care toată ziua se critică, care fac mereu activități astfel că uită de sine, sau care își arată iubire și respect majoritatea timpului. Ce putem noi face este să luăm tabelul de mai sus ca pe un instrument prin care să ne vedem mai bine pe noi înșine și să vedem cam ce obișnuim să facem. Apoi, dacă vrem, să schimbăm ceva, să adoptăm mai mult din categoria iubire de sine, așa cum putem – singuri, sau cu ajutorul unui specialist care să ne ghideze, pentru un timp.

Iubirea de sine e ca un limbaj, din punctul meu de vedere, sau ca o abilitate ce poate fi exersată. Putem vedea cum limbajul critic, lipsa lui sau cel iubitor mimează aproape cu desăvârșire pe cel al părinților noștri – noi doar l-am preluat. Nu e păcat să continuăm să vorbim o limbă care nu ne face bine, doar fiindcă e limba maternă, când putem învăța o limbă nouă acum, că ne-am făcut mari? E ca și când limba urii de sine conține doar înjurături și blesteme, iar cea a iubirii de sine vrăji bune, care ne fac viața mai frumoasă – de ce să nu profităm de ele?

Iubirea de sine poate începe cu un jurnal sau cu o ieșire în oraș de unii singuri: prima oară, ca să iubim pe cineva, e nevoie să-l cunoaștem. Apoi, poate continua cu iertarea – pentru trecut, exercițiul de a simți prezentul și abilitatea de a ne uita la viitor ca un strateg: Ce mai putem învăța? Cine ne poate ajuta? Ce planuri putem face? Ce vrem să obținem? Apoi, poate continua cu cele 5 limbaje ale iubirii pe care le exersăm zilnic, în legătură cu noi (timp petrecut împreună, vorbe frumoase, atingeri, cadouri, servicii pe care ni le facem).  Iubirea de sine se învață și duce la o stare de fericire constantă. Fiindcă cui nu-i place să locuiască cu cineva pe care-l admiră?

Standarde duble

Un termen care se folosește mai rar în limba română – standard dublu – față de poate mai întâlnitul “double-standard”, din filmele americane, este o realitate care se întâlnește cel puțin la fel de mult și la noi, poate nu la fel de des conștientizată.

La ce se referă?

Pot fi multe cazuri în care cineva are un standard dublu. Câteva dintre cele mai cunoscute:

  • Un partener susține că e normal ca el să (…), dar nu și celălalt partener (el e ok să se culce cu alte persoane, dar partenerul nu/ el e ok să iasă în oraș/ să stea până târziu/ să muncească, etc, dar nu și cealaltă persoană)
  • Un părinte susține că e normal ca copilul să facă sau să nu facă ceva, deși el nu face, respectiv face acel lucru: de exemplu copilul să nu fumeze, deși părintele fumează, copilul să studieze foarte mult, deși părintele nu a studiat/ nu face asta, etc.
  • Cineva are standarde înalte pentru sine și joase pentru ceilalți, sau invers. De exemplu: nu mă interesează cum se îmbracă ceilalți, îmi plac toți așa cum sunt, dar eu trebuie să fiu perfectă din punct de vedere vestimentar și nu mă plac dacă nu sunt; sau, dimpotrivă, eu mă neglijez foarte mult și mă îmbrac cu haine rupte, etc, dar de câte ori văd cea mai mică nepotrivire sau neasortare la ceilalți o semnalez cu dispreț/ ironie.
  • Un grup se simte îndreptățit să aibă (…), dar nu și alt grup similar. Spre exemplu, în România, cuplurile heterosexuale se pot căsători civil, cuplurile homosexuale încă nu. Asta se aplică în cazul oricărui tip de discriminare (sex/ gen/ orientare/ etnie, etc), dar se poate aplica și în grupuri mici, în cadru organizațional: atunci când de pildă seniorii primesc mai mulți bani decât juniorii, deși calitatea muncii și efortul depus sunt aceleași.

Pei e corect? 🙂

După unii (Immanuel Kant) nu este moral să ai standarde duble: acțiunea morală este cea despre care ai fi de acord să fie universalizată: pe care toată lumea să o adopte. Astfel că dacă nu ai fi de acord ca toată lumea să facă la fel (să iasă cu altcineva când partenerul nu este de acord, să fumeze, etc), atunci nici tu să nu faci acea acțiune și, în mod contrar, dacă ai fi de acord că lumea ar arăta mai bine dacă toți ar face acel lucru (să studieze, să se îngrijească, etc), să îl faci și tu, pentru a contribui la o lume mai bună.

Un alt principiu: regula de aur, ne este poate mai cunoscut din creștinism, deși el apare în majoritatea religiilor și culturilor.

Foarte similar cu principiul universalizării a lui Kant, regula de aur ne îndeamnă să ne purtăm cu ceilalți așa cum am accepta să se poarte și ei cu noi. Iar dacă ne gândim în acest fel nu mai putem avea standard dublu – în momentul în care și ceilalți s-ar purta la fel cu noi ei vor aplica asupra noastră standardul nostru, care era diferit față de cel pe care ni-l aplicam singuri. De asemenea, este o regulă care activează empatia: imaginându-ne că pățim aceleași lucruri pe care le-am face vedem cum s-ar simți ele.

Avem aici o nuanță: dacă ceilalți ar fi bucuroși să primească de la noi lucruri care nouă nu ne plac? De exemplu poate nouă nu ne place masajul, dar celorlalți da, sau nouă nu ne plac bomboanele, dar altora da. Ei bine, se pare că regula de aur se aplică doar la lucrurile care au potențialul de a provoca suferință, nu și la cadouri, sau favoruri. Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, dar cu referire doar la lucruri negative.

Bine, bine, dar ce mă interesează pe mine ce zice Kant că e moral, sau ce zic religiile că ar fi just de făcut? De ce să nu păstrez standardul meu dublu dacă asta îmi aduce mie avantaje? Chiar și atunci când sunt în situația în care am standarde joase pentru ceilalți și foarte înalte pentru mine, asta chiar dacă îmi aduce suferință mă și motivează să excelez. Iar dacă aplic celorlalți standarde mai înalte decât îmi aplic mie, atunci este pentru binele lor. Sau dacă părerea mea e că nu toți ar trebui să beneficieze de aceleași drepturi ca mine/ grupul meu, este pentru că ei chiar nu merită asta.

Atunci, vă las cu o întrebare: pe cine rănesc atunci când am un standard dublu și care este efectul acestei răniri pe care o provoc?

 

 

 

Cum ne acceptăm?


(Poți asculta podcastul de mai sus sau citi articolul de mai jos.
Sau ambele în același timp) 😀

Mi-am întrebat prietenii în ultimul timp despre ce compromisuri fac în cuplu și de ce. Sau dacă nu sunt dispuși să facă un compromis, la fel, de ce. Am ajuns apoi să vorbim despre libertate, empatie, sacrificiu, acceptare și neacceptare. Dar să o luăm cu începutul.

În teoria conflictului, în relații, s-a dovedit avem 5 posibilități de răspuns în fața unuia. Agresiv (când îmi doresc să se facă doar cum vreau eu), Pasiv (când accept să se facă doar cum vrei tu), Cooperant (când găsim o cale creativă care să ne mulțumească pe amândoi), Printr-un compromis (când fiecare lăsăm de la noi) și Evitant (când nu se face nici ca mine, nici ca tine). Care credeți că ar fi varianta ideală? Când se face doar ca mine, bineînțeles. Nu, este vorba de Cooperare. Când găsim o soluție creativă care să ne bucure pe amândoi fără să trebuiască să lăsăm de la noi, nici unul.

Spre exemplu, dacă eu vreau la mare și tu la multe, Agresiv ar fi să te manipulez sau șantajez să mergem la mare, pasiv ar fi să mergem la munte, poate fiindcă mi-e frică să zic nu, Un compromis ar fi să mergem la o sală de cățărat și apoi la spa, sau acum mergem la munte și weekendul viitor la mare, iar Cooperarea ar fi: mergem în Croația, că acolo e și munte și mare.

Când vine vorba de libertate versus obligații nescrise în cuplu variantele sunt multe. Din fericire, sau nefericire, nu există un standard, nu avem recomandări din partea unor studii, nici măcar la casatorie. Prin urmare, fiecare este liber să îți întocmească propriul regulament de ordine interioară.

Ceea ce știm cu toții însă este că vrem să fim fericiți, dacă se poate pentru toată viața. Nu vrem să fim ca acele cupluri care ajung la divorț, sau ca cele care rămân împreună dar se ceartă mereu, amândoi fiind plini de nemulțumiri sau lucruri nespuse.

Și astfel ajungem la acceptare. Ce face un cuplu să dureze? Literatura de specialitate arată că este nevoie de multe lucruri în comun: mai ales la nivelul valorilor personale și a preferințelor și multă toleranță pentru diferențe. Îi place să se uite la fotbal? Așa e el, dragul de el. Tatăl lui îl lua când era mic la meciuri și alea erau singurele momente petrecute împreună. Primii prieteni la fotbal și i-a făcut. E important pentru el să facă parte din această comunitate.

Cu cât sunt mai multe lucruri în comun, cu atât e nevoie de mai puține compromisuri. Cu cât e mai multă creativitate și deschidere, cu atât se poate ajunge la o mai bună cooperare.

Analizând și eu câteva relații de lungă durată pe care le-am avut, am realizat că în fiecare dintre ele mi se părea că e perfect, dar… (și aici urma un lucru care mi se părea inacceptabil). Dar fumează, dar muncește prea mult, dar vrea să lucreze în altă țară, dar nu facem destule lucruri împreună, dar vrea să ne mutăm departe de oraș, dar, dar dar. Apoi m-am gândit la mediul în care am crescut, relațiile pe care le-am văzut în copilărie: părinții, bunicii, și nici la ei nu am văzut prea multă acceptare autentică. Aia în care zici: înțeleg cum e și de unde vine și nu are cum să fie altfel, așa e el. În schimb, am văzut multă agresivitate, pasivitate sau evitare. Compromis uneori. Foarte rar cooperare.

Apoi m-am gândit la mine: sunt părți din mine pe care nu le accept? Da. Cel puțin una. Cum am crescut referitor la ea? Ei bine, se pare că nici cei din jurul meu nu o acceptau: familia sau colegii. Foarte drăguță, simpatică, deșteaptă, talentată, dar ce faci cu acneea aia? Am auzit de o rețetă cu miere… cu zaț de cafea… cu antibiotice… cu suc de roșii… cu…

Și așa probabil că am ajuns să nu mă accept nici eu în totalitate și nici pe alții. Și e o diferență, da, între a accepta și a te mulțumi cu, a te culca pe o ureche. Poți accepta și apoi face ceva pentru a schimba.

Ca să ne întoarcem la relații, după acele relații lungi terminate la un moment dat și fiindcă nu puteam eu accepta o latură sau alta a personalității celuilalt, am constantat, că după un timp, m-am schimbat. Și, uitându-mă retroactiv, mi se părea că nu erau lucruri așa de grave, erau de înțeles și le-aș fi putut accepta, cu mintea de acum, puteam găsi soluții creative. Doar că eram se pare prea prinsă în joc. E uneori nevoie de spațiu și timp pentru a vedea lucrurile din afară, ca să le găsești câte o soluție.

Legat de libertate și empatie: sună foarte frumos, nobil – fiecare să facă ce vrea, ce îi dorește inima. Pe de altă parte dacă apar nevoi care se contrazic, ce facem? Ei bine, părerea mea este că e nevoie, în primul rând, de acceptare. Și apoi soluția va veni (aproape) de la sine.

Mă scoate din sărite că nu strânge după el! Nu mai rezist! Am nevoie să fie ordine în casă
Pasul 1: înțelegere. Ce îl face să fie așa? Poate a fost constrâns când era mic să facă ordine și curățenie prea mult, prea des, ca o pedeapsă, etc. Poate că se simte liber într-un mediu dezordonat. Poate e gura lui de aer. Putem pune întrebări să aflăm mai multe.
Pasul 2: empatie, pe care o simți după înțelegere
Pasul 3: expunere. Ca să înțeleagă și celălalt nevoia noastră de ordine putem să îi povestim de unde credem că vine.
Pasul 2: empatie din nou, a celuilalt față de noi.
Pasul 4: cooperare – ce putem face ca să ne fie bine la amândoi? Poate vine cineva și face curat, sau poate are fiecare locul lui, unde își menține spațiul așa cum îi place?

Vreau să stea cu mine după ce vine acasă de la job! Și el vrea să stea să se odihnească și relaxeze…
Pasul 1: cât e de rezonabilă această cerință?
Pasul 2: dacă nu e, ce ai putea face pentru a-ți împlini singur/ă uneori nevoia de activitate, pentru a-l lăsa pe celălalt să se odihnească și relaxeze?
Pasul 3: înțelegere. ce îl face pe el/ea să muncească așa de mult încât seara să nu mai aibă energie?
Pausl 4: empatie.
Pasul 5: expunere. ce te face pe tine să vrei să faci activități împreună în fiecare seară?
Pasul 6: empatie
Pasul 7: cooperare – ce am putea face ca fiecare să fie bine fără a lăsa de la el? Poate ceva activități dimineața împreună, sau la prânz?

Apropo de acceptarea de sine și cooperarea cu sine. Sunt lucruri pe care nu le poți spune? Acelea ar fi lucruri pe care nu prea le poți accepta la tine și ar fi util să mai încerci, până le recunoști altora și deci și ție. Sunt părți din tine contradictorii: pe de o parte ai vrea ceva, pe de alta altceva? Cum ar suna puțină înțelegere și empatie față de fiecare parte? Apoi, ce soluție creativă ai putea găsi, care să îmbine ambele părți?

Am I good enough?

  • Am I good enough?
  • Good enough for what? ar fi răspunsul corect 🙂

Mulți dintre noi avem această întrebare, in the back of our minds, mai ales când suntem puși în fața unei neîmpliniri, a unei nereușite sau respingeri. “Poate că asta se întâmplă fiindcă nu sunt destul de bun/ă…” ne spunem, de multe ori chiar fără să ne dăm seama, dar rămânem apoi cu o senzație amară de tristețe adâncă.

Sau, poate ne referim la ceilalți și spunem că sunt răi, “își bate joc de mine?”, “mă ia de prost?”, “nu sunt important/ă pentru el/ea”, “nu contez”, și, prin urmare: ne considerăm slabi/ fraieri/ proști/ neimportanți/ neluați în seamă. Dar dacă, de fapt, e vorba doar de o nepotrivire?

Exista această întrebare foarte grăitoare: Cu ce viteză te deplasezi în acest moment? Poți să iei o pauză și să te gândești.

Răspunsul corect nu există, bineînțeles, fiindcă întrebarea nu e completă. Mai e nevoie și de sistemul de referință. Față de scaun mă mișc cu 0 m/secundă, față de axa Pământului cu 460 m/ secundă, față de soare cu 30 km/ sec, față de centrul galaxiei cu 220 km/ secundă, față de big bang cu vreo 2.1 milioane de km/ secundă… 😀

Tot așa, întrebarea Sunt destul de bun/ă? trebuie completată cu un sistem de referiță: pentru cine? sau pentru ce?

În copilărie am primit poate, mulți dintre noi, diverse critici și, pentru că eram în perioada de formare, de construcție a identității și părinții erau prima și cea mai de încredere oglindă a personalității noastre am rămas cu impresia că uneori, nu eram destul de buni. Dar, asta era de fapt raportat la sistemul de valori, la nevoile și dorințele părinților noștri. În acel moment comportamentul nostru nu se potrivea cu așteptările lor.

Dacă ar exista un Bun general, ar trebui să avem niște criterii obiective, iar acest Bun să fie un model de perfecțiune unanim acceptat, valabil oriunde și oricând. Totuși, Binele unanim acceptat, de fapt, nu cuprinde foarte multe lucruri și nici acelea pe care le cuprinde nu sunt absolute. Disciplina care studiază acest concept ar fi Etica, însă ea nu ne lămurește în totalitate legat de ce este bine să facem și cum să fim. Dacă începem să o studiem vedem că este plină de dileme morale, paradoxuri și perspective opuse.

Da, este bine să nu mințim. Dar dacă în casa ta se ascunde un om nevinovat, căutat de un criminal care te întreabă dacă acesta se ascunde la tine? Ce faci?

Da, este bine să nu facem altora ce nu ne-am dori nouă să ni se facă. Dar dacă pur și simplu celuilalt îi place masajul și ție nu?

Da, este bine să nu îi tratăm pe ceilalți ca mijloace, ci doar ca scopuri. Dar asta înseamnă să nu mai cerem ajutorul?

Da, este bine să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie. Dar cum îi ajutăm mai bine? Le dăm să mănânce pește, îi învățăm să pescuiască, îi trimitem la un curs de pescuit, sau facem o baie împreună în apa râului, ca să ne distrăm? 🙂

Da, e bine să fii frumos și sănătos, deștept și talentat, matur și responsabil, dar există vreun om perfect, care să le aibă pe toate la cel mai înalt grad?

Când vine vorba de relații avem și aici A fi bun/ bună… pentru celălalt. La fel ca în familia de bază, sistemul de referință pentru care primim acceptare sau respingere este celălalt.

Poți știi să gătești cea mai suculentă friptură de vită, sau cel mai delicios piept de rață, cu o tehnică perfecționată în ani, dacă celălalt e vegetarian este absolut inutil, pentru el 🙂

Poți avea o avere uriașă, iar pentru ea asta să fie complet irelevant, să își dorească mai degrabă să scrieți poezii împreună sub clar de lună.

Și când prea multe lucruri nepotrivite se adună: relația se rupe. Și când mai multe lucruri potrivite se întâlnesc: relația rodește.

Tu ce zici? Cum e cu sistemul de referință și potrivirile?

 

 

 

Diferenta între life coach și psihoterapeut

Am decis să scriu acest articol fiindcă se fac încă multe confuzii și e important să știm în mâinile cui ne punem speranțele, atunci când începem un proces de schimbare. 

Există mulți life coaches care nu-și au locul în această meserie, așa cum sunt și mulți psihoterapeuți doar cu numele. Dar hai să vedem care sunt diferențele.

FORMAREA

Pentru a deveni Life Coach, sau consilier pentru dezvoltare personală, fiindcă înseamnă același lucru, este de ajuns un curs de formare, de tipul celor de mai jos:

Cu alte cuvinte, după ce petreci între 3 și 6 zile la cursuri, poți pleca acasă cu o diplomă semnată de Ministerul Muncii:

Cu această diplomă te vei simți consilier, vei putea spune că ești unul și vei putea deschide un PFA pe codul COR respectv. Și, bineînțeles, aici este și momentul în care pot să apară problemele. Dar să ne uităm mai întâi și la alte formări pentru un Life Coach.

Dacă vrei să nu te rezumi la aceste câteva zile de formare și să treci în CV-ul tău ceva mai consistent, ai varianta de a te înscrie la o școală de coaching mai mare, unde să urmezi cursuri pentru mai mult timp:

Și așa mai departe. Sunt multe școli de formare în coaching internaționale la ale căror cursuri poți participa online.

Pentru a deveni psihoterapeut cu totul altul este traseul. Ai nevoie de o facultate acceptată de Colegiul Psihologilor: de psihologie, filosofie, asistentă socială, medicină sau teologie, un master în domeniu, o formare de doi sau patru ani și 250 de ore de dezvoltare personală, care înseamnă terapie personală sau de grup. Ești la început în supervizare, asemenea unui medic rezident, și abia apoi devii autonom. Cu alte cuvinte, ai nevoie de aproximativ 5 ani de formare, fiindcă uneori masterul poate lua locul formării, sau pot fi făcute în paralel, la fel și orele de dezvoltare personală.

Formarea trebuie să fie una acreditată de Colegiu, de exemplu:

http://www.ahpcc.ro/ sau

https://www.srdp.ro/art?id=23-etapele-procesului-de-formare De aici fiecare are alte cerințe. Cert este că avem de-a face cu un proces lung și complex, la finalul căruia te alegi cu o diplomă de genul:

CLIENȚII

În mod tradițional, consilierii pentru dezvoltare personală sunt învățați să nu lucreze cu cazuri complicate, cu persoane ce au primit sau ar fi probabil să primească un diagnostic dacă ar merge la o evaluare clinică. Li se sugerează în formare să lucreze doar cu persoane care vor să lucreze punctual pe îmbunătățirea unui aspect al vieții lor, accentul fiind astfel pe dezvoltare personală.

Psihoterapeuții pot lucra în principal cu oricine, cu atât mai bine dacă au și o specializare în problema clientului: sexologie, logopedie, etc. Uneori, unele tipuri de psihoterapie nu se recomandă în anumite cazuri, cum este terapia cognitiv-comportamentală în schizofrenie, fiindcă se pot agrava simptomele, sau este ineficientă. Bineînțeles, aici părerile sunt uneori împărțite și mai este nevoie de research în domeniu. De cele mai multe ori, în psihoterapie accentul se pune pe restructurarea personalității clientului.

De asemenea, psihoterapeuții, în mod ideal, lucrează în echipă cu un psiholog clinician, pentru evaluarea pacienților, și cu un psihiatru, atunci când este nevoie și de tratament medicamentos. Pot lucra în colaborare și cu un medic, nutriționist, etc., pentru a avea o abordare holistică a problemelor pacientului. Astfel că pentru a putea lucra în echipă cu aceștia este nevoie să știi cu ce se ocupă, pentru a ști ce să le ceri și e nevoie la terapeutul să aibă cunoștințe de psihodiagnoză pentru a pune diagnostice prezumtive, cu alte cuvinte să își dea seama cam ce are clientul, pentru a ști unde să îl trimită.

De menționat că unele formări de psihoterapie nu lucrează cu diagnostice, cum sunt psihanaliza sau art-terapia.

ȘEDINȚELE

În cazul psihoterapiei ședințele sunt în general standard: se desfășoară la cabinet, durează aproximativ o oră și au frecvența de o dată pe săptămână, în aceeași zi și la aceeași oră. În cazul psihanalizei pot avea frecvența de trei zile pe săptămână, sau în funcție de gravitatea problemelor se pot stabili diferite durate și frecvențe. Important ar fi ca între ședințe clienții să aibă timp să digere, integreze, ce au lucrat sau să exerseze, să își facă temele pentru ședința următoare.

În cazul Life Coachingului lucrurile pot sta asemănător cu cele de mai sus sau pot fi mai atipice: pot avea loc în oraș, la o terasă, la mall, sau chiar la client acasă.

Și psihoterapeutul și consilierul pot ieși în oraș cu clienții pentru a face diferite expuneri, însă în general acest tip de abordare este mai specifică coach-ilor, decât terapeuților.

TEHNICILE

Cam așa, dar nu prea:

De fapt, atât consilierul, cât și terapeutul, pot folosi o multitudine de tehnici ce favorizează schimbarea, similare. Unii psihoterapeuți, dacă au o anumită formare, tind să folosească tehnicile specifice acelei formări, dar pot avea și o abordare integrativă, folosind tehnici din diverse forme de terapie. În mod ideal, bineînțeles, este să nu se folosească tehnici dintr-o terapie în care nu a terminat un proces de formare complet, fiindcă le pot folosi greșit, dar, pe de altă parte, există și formare în psihoterapie integrativă 🙂

CARE E MAI BUN?

Evident, nu există un răspuns la această întrebare 🙂 La prima vedere poate părea că dacă comparăm un consilier care are doar trei zile de formare și un psihoterapeut care are între cinci și șapte ani, am tinde să spunem că psihoterapeutul este mult mai de încredere. Din păcate însă lucrurile nu sunt așa de simple și diplomele singure nu certifică competența. Există terapeuți care fac tot felul de năzbâtii cu pseudoștiințe, sunt lipsiți de empatie sau au chiar tulburări de personalitate, există și consilieri cu multă experiență, cunoștințe și înțelepciune, ce pot fi excelenți mentori.

PĂREREA MEA

Indiferent de ce scrie pe diplomă, atunci când lucrezi cu viața psihică a oamenilor cred că este foarte important să ai cunoștințe de bază din toate domeniile conexe: psihodiagnoză, psihiatrie, medicină, nutriție, filosofie, etc. pentru a putea oferi un suport plurivalent. Apoi, e nevoie să fi trecut tu însuți printr-un proces destul de lung de terapie, în care ai sondat toate adâncurile propriului psihic, în care ai scos la suprafață tot ce era de scos, în urma căruia te cunoști foarte bine și ai ajuns să nu ai subiecte despre care nu poți vorbi, ai ajuns la metode sănătoase de gestionare a emoțiilor și ai aplicat deja pe tine și ai văzut că funcționează tehnicile pe care le propui clienților.

PĂREREA TA CARE E? 😀

 

 

 

 

Se schimbă sau nu oamenii?

Oamenii sunt de două feluri: unii care cred că se pot schimba și alții care nu. Primii ajung să se schimbe, dacă își propun asta și muncesc zi de zi, creând și învățând din experiențe, ceilalți se concentrează pe alte lucruri și, necrezând că se pot schimba, nici nu încearcă. Poate v-ați dat deja seama că fac parte din prima categorie. Dar, aș vrea să vedem mai jos și care ar fi avantajele celei de-a doua.

Și, pentru că avem o temă așa de profundă, să chemăm în ajutor un prieten, pe Socrate. Să începem cu:

În primul rând, să fim înțelegători cu ambele grupuri. Și cei care se pot schimba și o fac, și cei care nu cred că se pot schimba și nu o fac. Și cu cei care încearcă și nu reușesc și cu cei care nu încearcă și li se întâmplă. Asta pentru că nu știm istoria de viață a fiecăruia, prin ce au trecut și ce i-a determinat să ajungă să fie cum sunt. Așadar, să începem a desluși lucrurile cu inima deschisă.

Să ne gândim acum la avantajul principal al fiecărui mod de gândire. O propunere:

Dacă cred că mă pot schimba:

Pot identifica la mine lucruri care nu-mi plac și face diferite acțiuni care să mă determine să le îmbunătățesc, iar asta mă va ajuta să am o viață mai bună

Dacă cred că nu mă pot schimba:

Mă accept așa cum sunt, ceea ce e reconfortant și voi încerca să modific în exterior, lumea din jurul meu, pentru ca ea să se potrivească nevoilor mele

Dezavantajul? O propunere:

Dacă cred că mă pot schimba:

Va fi dureros procesul de neacceptare de sine, de a mă uita la defectele mele, și consumator de resurse drumul schimbării: până găsesc modalitățile de schimbare și urmez toți pașii necesari – e nevoie de mult timp și efort

Dacă cred că nu mă pot schimba:

Pot să nu văd la mine defecte pe care alții le văd și din cauza cărora suferă, îi pot face să sufere și prin faptul că nu vreau să mă schimb și uneori poate e dificil procesul de a crea sau găsi o lume potrivită pentru modul în care sunt

Pentru fiecare dintre cele două modele ai nevoie de anumite abilități, pentru a reuși.

Ca să te schimbi ai nevoie de:

Încrederea că ceilalți și lumea sunt good enough, ca să nu vrei să îi schimbi prea mult

Mult studiu și cercetare, pentru a găsi cele mai bune metode, curajul de a te uita în oglindă până în cele mai adânci cotloane ale sufletului, o capacitate de dedublare: eu mă uit la mine, determinare: încercare și eroare și iar încercare, motivație foarte puternică, curajul de a încerca lucruri noi: experiențe noi, life changing, capacitatea de analiză și sinteză pentru a învăța din experiențe, gândire critică, pentru a extrage cele mai bune și realiste lecții, creativitate, standarde înalte față de sine.

Pe scurt: știință, sculptură

Ca să schimbi lumea din jur ai nevoie de:

Stimă de sine ridicată, să te consideri good enough, să nu vrei să schimbi nimic la tine

Cunoștințe și abilități din zona politicii: jocuri de putere, influență, planificare, diplomație, persuasiune, independență emoțională față de ceilalți, standarde înalte față de cum să fie ceilalți și lumea, credința în propriile capacități de a interveni în sisteme, de a crea sisteme, dorința de a-ți lăsa amprenta și a fi recunoscut, etc.

Pe scurt: construcție, politică

În cazul meu, parcursul a fost unul interior. Totul a început cu o serie de evaluări psihologice în care am realizat că nu stăteam bine cu constiinciozitatea, autocontrolul, empatia, cooperarea, respectarea regulilor și a continuat cu o serie de activități pe care le-am făcut prin care să dobândesc aceste lucruri și prin multă analiză de sine. Rezultatele? O creștere pe fiecare dintre ele și o stare de bine mult mai mare, constantă.

Și acum să-l chemăm din nou în ajutor pe fratele Socrate.

Oricare ar fi modelul nostru, e important, din punctul meu de vedere, să ne uităm puțin la el. Și asta pentru a nu ajunge într-o extremă sau alta, fiindcă:

Cumva, cred că adevărul e la mijloc și calea cea mai bună e o combinație între cele două. Între știința aplicată pe sine și politica aplicată asupra lumii.

Astfel că avem nevoie de ambele viziuni, împreună:

Noi suntem good enough, dar mai putem facem mici schimbări uneori, dacă ne dorim asta

Ceilalți și lumea sunt good enough, dar mai putem facem mici schimbări uneori, dacă ne dorim asta

Cum ar fi să gândim așa?

 

Prim-ajutor emotional

Există acest TED Talk minunat:

Și da, cum de atunci când ne zgâriem într-un gard știm ce să facem, dar când simțim o rană emoțională care ne face să fim speriați, plini de tristețe sau furioși nu prea știm la fel de bine?

Când ne zgâriem ce facem?

  1. Curățăm și dezinfectăm rana
  2. Aplicăm un bandaj
  3. Ferim zona de posibile alte lovituri

Când ne simțim deprimați ce facem? Dar anxioși? Dar furioși? Pei hai să aplicăm același principiu:

  1. Curățăm și dezinfectăm rana. Cu alte cuvinte, identificăm emoția pe care o avem și o analizăm. O curățăm de gânduri negative iraționale:

    Cum? Prin Metoda ABCDE: scriem pe ceva, de mână – o foaie oarecare sau un caiet special destinat acestui proces – ce avem la fiecare dintre cele de mai jos. B se referă la gânduri negative pe care le avem despre noi, apărute în urma evenimentului – gânduri iraționale, dirty thoughts sau, dacă nu sunt, poate fi vorba de o pierdere reală și atunci gândurile sunt raționale, clean thoughts și putem să ne dăm voie să le simțim, ca în exemplul de mai sus.

  2. Aplicăm un bandaj
    Ce putem face să ne simțim mai bine? E datoria noastră să ne facem să ne simțim mai bine, noi suntem terapeutul, antrenorul, mentorul, părintele, iubitul/iubita, prietenul cel mai bun pentru noi înșine în acel moment și avem nevoie de înțelegere de sine, compasiune de sine și idei creative despre ce putem face ca să ne simțim mai bine. Poate ne ajută muzica, dansul, o plimbare, o baie fierbinte, o discuție cu un prieten, un stand-up, orice, de preferat care să nu fie din sfera adicțiilor de substanțe sau comportamentale sau din sfera abuzului împotriva altora sau a sinelui.
  3. Ferim zona de posibile alte lovituri
    – Cum vorbim cu noi înșine în acel moment? Vorbim înțelegător, încurajator sau devalorizant și critic? Să te critici atunci când ești rănit e ca și când ți-ai zgâria rana cu unghiile – nu ajută prea mult la vindecarea ei, nu? Dimpotrivă, avem nevoie de blândețe, să protejăm zona, să ținem doar mâna pe ea, să o mângâiem eventual. Și să interacționăm cu oameni, bineînțeles, înțelegători în acele momente, care nu ne critică nici ei, ca să nu agraveze lucrurile. Primum non nocere.

Succes!

Ești într-un Catch-22?

Catch 22 este numele unui roman și a unei situații descrise în acel roman:

An army psychiatrist invokes “Catch-22” to explain why any pilot requesting mental evaluation for insanity — hoping to be found not sane enough to fly and thereby escape dangerous missions — demonstrates his own sanity in creating the request and thus cannot be declared insane.

This phrase also means a dilemma or difficult circumstance from which there is no escape because of mutually conflicting or dependent conditions.
sursa

Și așa se întâmplă și atunci când mergem la consiliere sau la terapie. De obicei suntem într-un Catch-22. Vrem ceva, dar nu putem obține – și nu neapărat datorită unui paradox, ci datorită unor factori care intră în conflict sau a unor condiții inter-dependente, care nu se împlinesc.

De multe ori mi-am imaginat clienții, sau pe mine, ca pioni în Quoridor:

The abstract strategy game Quoridor is surprisingly deep for its simple rules. The object of the game is to advance your pawn to the opposite edge of the board. On your turn you may either move your pawn or place a wall. You may hinder your opponent with wall placement, but not completely block him off. Meanwhile, he is trying to do the same to you. The first pawn to reach the opposite side wins.
sursa

Doar că, în viață, poți să simți că ești blocat din toate părțile și nu mai poți face nimic pentru a înainta spre scopul tău. Și rolul consilierului sau al terapeutului este să te ajute să găsești o cale de ieșire sau să alegi un zid, pe care să îl dai jos: să faci o schimbare în viața ta, interioară sau exterioară.

Astfel, un Catch-22 ar fi atunci când te simți blocat, înconjurat de diverse ziduri.

Cum recunoști că ești într-un Catch-22?

Vezi dacă îți apar în minte fraze care încep cu “da, dar…”, când e vorba de a face pași spre scopul tău. De exemplu:

Scop: vreau să stau la o casă, cu grădină

Road-blocks: 

  • da, dar trebuie să fac un credit și asta o să îmi aducă stres…
  • da, dar o să fiu dependent de mașină dacă mă mut lângă București…
  • da, dar durează mult să o fac și apoi trebuie să mă ocup de întreținerea ei…
  • da, dar nu îmi plac insectele…
  • da, dar trebuie să închiriez apartamentul unde stau sau să îl vând…
  • da, dar nu știu ce să fac cu toate lucrurile din apartament care nu vor încăpea acolo…
  • șamd.

Sau

Scop: vreau să cânt la saxofon

Road-blocks:

  • da, dar nu am educație muzicală…
  • da, dar nu aș avea destul timp…
  • da, dar trebuie să strând bani să îmi cumpăr unul
  • da, dar trebuie să găsesc un instructor bun…
  • da, dar ce o să fac dacă învăț apoi, unde o să cânt?
  • da, dar nu sunt destul de disciplinat să fac exerciții zilnice…
  • șamd.

Sau

Scop: vreau să mă înțeleg mai bine cu soțul

Road-blocks:

  • da, dar nu îmi place că fumează
  • da, dar nu îmi place că lucrează prea mult
  • da, dar nici el nu ma ia în brațe destul
  • da, dar nu îmi place că nu vrea să ieșim cu prietenii
  • da, dar atunci când se enervează nu te mai înțelegi cu el
  • da, dar nici el nu e înțelegător cu mine
  • da, dar îl iubesc și nu vreau să ne despărțim
  • șamd.

Sau

Scop: aș vrea să am mai mulți prieteni

Road-blocks: 

  • da, dar muncesc mult și nu am timp de ieșit
  • da, dar nu știu ce să zic când ieșim, mi se pare că sunt plictisitor
  • da, dar mai bine tac decât să greșesc și să fiu respins
  • da, dar îmi place să îi las pe alții să propună activități
  • da, dar nu îmi place să deranjez
  • da, dar nu știu să răspund când cineva glumește cu mine…
  • șamd

Și tot așa.

Și ce putem face?

Cum ziceam, putem găsi o cale de ieșire sau putem începe să schimbăm din aceste ziduri, să le dăm jos, să înaintăm prin spațiul proaspăt creat.

Cum găsim o cale de ieșire?

De exemplu, începem să căutăm pasiunile pe care le avem. Lucruri care nu au legătură cu road-block-urile identificate și care ne pot motiva îndeajuns de mult încât acestea să nici nu mai conteze. Ce ne face inima să tresară? Ce ne poate atrage destul de mult încât să ne dea energie să sărim peste toate zidurile?

Sau, poate identificăm o frică care ne motivează să devenim mai buni. Ca atunci când ești alergat de un tigru și îți descoperi resurse nebănuite.

În primul caz descoperi că vrei foarte mult ceva, în al doilea caz descoperi că nu vrei foarte mult… altceva. Sau, poți să găsești și una și alta. De exemplu:

Scop: vreau să stau la o casă, cu grădină

Pasiune: 

  • vreau să fie răcoare vara în casă și aerul bun, de la verdeață

Frică:

  • nu vreau să fiu o persoană comodă, care se mulțumește cu puțin, cu ceea ce i s-a dat

Scop: vreau să cânt la saxofon

Pasiune: 

  • vreau să cânt într-o trupă, să simt armonia aia și cooperarea de grup

Frică:

  • nu vreau să fiu o persoană care doar visează și nu face nimic și la final regretă că nu a făcut

Scop: vreau să mă înțeleg mai bine cu soțul

Pasiune: 

  • vreau să fiu fericită în timpul petrecut cu el, să ofer și un exemplu copilului despre cum să fii fericit

Frică:

  • nu vreau să ne despărțim și să creștem separat copilul

Scop: aș vrea să am mai mulți prieteni

Pasiune: 

  • vreau să am cu cine să vorbesc deschis despre orice și să ne ajutăm oricând avem nevoie

Frică:

  • nu vreau să iau decizii greșite, pentru că nu m-am consultat cu nimeni

Și tot așa.

Și, acum o surpriză! Frica nu e un bun motivator, deși poate părea așa. Pam, pam, răsturnare de situație. Frica e emoția care stă la baza anxietății. Și anxietatea ne ia din energie mai degrabă decât să ne dea. Pentru că vine la pachet cu îngrijorare și gânduri negative. Dacă nu o să reușesc…? :/ 

De aceea, e bine ca după ce am identificat fricile – ăsta a fost scopul meu ascuns… să găsim un Plan B – Și dacă se întâmplă asta, ce o să fie?, să găsim modalități pentru a nu ajunge acolo și să le reformulăm, să le transformăm și pe ele în Pasiuni:

  • vreau să fiu o persoană autonomă, puternică, care obține lucruri de calitate, pe gustul ei
  • vreau să fiu o persoană care își împlinește visele
  • vreau să fim o familie și copilul să aibă parte de o copilărie cât mai armonioasă, cu exemple de oameni care au reușit să își rezolve problemele
  • vreau să iau decizii bune, după ce m-am consultat și cu alții

Cum dăm jos ziduri?

Ziceam că o a doua cale ar fi să începem să dăm jos câteva ziduri. Ideea cu zidurile astea e că sunt prea multe și asta ne descurajează să înaintăm. Dacă ar fi mai puține am putea să facem lucruri în pofida existenței lor, așa cum fac toți ceilalți, sau cum am făcut și noi altă dată, în legătură cu alte subiecte. De exemplu:

Road-blocks: 

  • da, dar trebuie să fac un credit și asta o să îmi aducă stres…
  • da, dar o să fiu dependent de mașină dacă mă mut lângă București…
  • da, dar durează mult să o fac și apoi trebuie să mă ocup de întreținerea ei…
  • da, dar nu îmi plac insectele…
  • da, dar trebuie să închiriez apartamentul unde stau sau să îl vând…
  • da, dar nu știu ce să fac cu toate lucrurile din apartament care nu vor încăpea acolo…

Cu ce putem lucra, să le schimbăm:

  • da, dar nu îmi plac insectele…
    • identificarea cauzelor
    • terapie prin expunere – cunoașterea lor și împrietenirea cu ele
    • reframing – cum le putem vedea altfel?
  • da, dar trebuie să fac un credit și asta o să îmi aducă stres…
    • aș putea identifica persoane din familie la care să mă împrumut?
    • aș putea deveni mai disciplinat, ca să plătesc cu siguranță creditul? să avansez în carieră?
  • da, dar durează mult să o fac și apoi trebuie să mă ocup de întreținerea ei…
    • ce pot face între timp, de ce mă pot ocupa până e gata?
    • pe cine pot lua de partea mea să mă ajute cu întreținerea?
  • da, dar nu știu ce să fac cu toate lucrurile din apartament care nu vor încăpea acolo…
    • aș putea să mai trec de 2-3 ori prin ele să păstrez doar strictul necesar?
    • aș putea să duc tot ce nu am nevoie momentan la altcineva?

Ce rămâne:

  • da, dar o să fiu dependent de mașină dacă mă mut lângă București…
  • da, dar trebuie să închiriez apartamentul unde stau sau să îl vând…

Parcă nu mai par așa grave aceste 2 road-block, parcă pot să le accept, dacă sunt doar ele, ce zici?

Și tot așa:)

Tu ce zici, ești în vreun Catch-22? Cum poți ieși de acolo? Ce pasiuni te-ar putea motiva? Ce ai putea să schimbi ca să ieși afară și să câștigi jocul?

De asemenea, hai să nici nu punem ziduri celorlalți, să nu îi descurajăm 🙂