Microfeedback sau cum îi învătăm pe ceilalti să se poarte cu noi

Noi oamenii, ca ființe vii ce suntem, învățăm în mare parte prin pedeapsă și recompensă. Și nu trebuie să fie unele mari: treci în camera ta, ia un tort, uite medalia! ci sunt, mai ales, și foarte mici. Atât de mici încât aproape nici nu le sesizăm. În copilărie, fiecare micro-expresie de pe fața celor alături de care creștem, fiecare nuanță a tonului vocii lor, ne arată că ne aprobă sau că ne resping, în funcție de ceea ce facem.
Primim atunci de la ei: micro-feedback.

Și cum evident vrem să îi mulțumim pe părinți, inconștient, cum nu vrem să îi supărăm – aprecierile, manifestările de afecțiune: ne bucură, iar respingerile, nemulțumirile: ne supără. Și nu neapărat facem ce zic ei, uneori chiar dimpotrivă, atunci când primim feedback negativ, dar el cu siguranță ne modelează părerea de sine, părerea despre ceilalți și despre lume. Ai luat 7 la mate? Meh. Te-a păcălit vânzătoarea la cântar? Pffff. Vrei să sari în bălți? Huh!? și tot așa. Pe de altă parte, recompensele, expresiile pozitive: ne bucură de fiecare dată și ne întăresc comportamentul respectiv. Bineînțeles, atâta timp cât sunt sincere.

Aduce puțin a dresaj:

Dar ce se întâmplă mai târziu, în alte relații pe care le avem? Oferim la rândul nostru micro-feedback celorlalți și le arătăm ce părere avem despre ei, dar și ce părere avem despre noi și cum ar trebui ei să se poarte cu noi. Ce micro-feedback oferim noi când:

  • ne ajută cineva fără să îi cerem? sau ne arată afecțiune
  • cineva face ceva ce ne deranjează? sau se poartă agresiv cu noi

De analizat situațiile de genul acesta fiindcă în cazul în care respingem un gest frumos (Ah, Nu trebuia!) și acceptăm un gest urât (E ok, nu-i nimic!), deși ne deranjează, îi învățăm prin asta pe ceilalți cum să se poarte cu noi. Ajung astfel, evident, să nu ne mai arate gesturi frumoase și să ne arate mai multe gesturi urâte, fiindcă așa au învățat că ne face plăcere sau că nu ne deranjează.

Microfeedback-ul de acest gen are legărură cu imaginea noastră de sine.

Ce merităm noi să primim?

Și de aici poate începe un proces de schimbare.


Georgiana Codrescu
Creative Life Coach
0727 235 888

 

Metode sănătoase de gestionare a emotiilor

*a emoțiilor dureroase, cum sunt: furia, frica, tristețea, dezgustul.
*emoțiile nu sunt negative sau pozitive, bune sau rele – ele semnalează că ceva este sau nu în regulă. De obicei, când ceva nu e în regulă, asta are mai multă legătură cu trecutul nostru, decât cu prezentul, și cu interpretarea noastră subiectivă a realității.
De aceea, avem nevoie să simțim și ne eliberăm în mod funcțional de aceste emoții, pentru a le analiza apoi, a vedea ce au să ne transmită și a vedea de unde vin, de fapt. Urmând apoi să facem față realității cu mult mai multă prezență: empatie, logică și succes.
Cam așa:


Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

Cum să fii nefericit și să ai relatii proaste

Teoria cognitiv-comportamentală ne arată cum comportamentul nostru este dictat de emoții, care sunt generate de gândurile pe care le avem referitoare la o situație:

Observând acest model, vedem că ar fi ideal să ne putem schimba gândurile – intepretările pe care le dăm situațiilor, astfel încât ele să genereze emoții pozitive, sau neutre și comportamente adecvate, adaptate situației, care să ne ducă la succes.

Acest proces nu este însă unul ușor, semănând destul de mult cu munca de a convinge un conspiraționist că Pământul NU este plat, cu cea a unui ateu de a demonstra unui credincios că Geneza este o poveste creată de oameni pentru a-și explica viața pe Pământ înainte de validarea Teoriei evoluției speciilor, sau cu insistența ta de a-i spune mamei să nu-ți mai pună sarmale, când ea și-a pus deja în cap să te hrănească.

Therapists or computer-based programs use CBT techniques to help people challenge their patterns and beliefs and replace errors in thinking, known as cognitive distortions, such as “overgeneralizing, magnifying negatives, minimizing positives and catastrophizing” with “more realistic and effective thoughts, thus decreasing emotional distress and self-defeating behavior”.

Cuvântul-cheie aici este credințe, care, așa cum știm, sunt implicit iraționale, preponderent emoționale și au legătură cu ce am învățat de mici sau din experiență că ne face bine… chiar dacă pe termen lung ne face rău, sau facem rău altora. Dacă nu ar fi iraționale ar fi doar niște convingeri, deschise către argumente noi, care să le invalideze.

În știință avem principiul falsificabilității, care spune că o ipoteză, teorie, trebuie să poată fi falsificabilă – să se poată demonstra contrariul, ca ea să fie validă. De exemplu, ipoteza care spune că “toate lebedele sunt albe”, poate fi contrazisă de dovada ” lebădă neagră”, ceea ce ajunge să o invalideze. Pe de altă parte, credințele nu prea sunt falsificabile. “Dumnezeu există”, “planetele ne dictează soarta prin vibrații ce nu se pot măsura”, “trebuie să mănânci că așa zic eu”, nu sunt falsificabile și, astfel, iraționale.

Nu este imposibil să provoci și schimbi credințele nefuncționale ale cuiva, dovadă fiind succesele terapiei CBT. Felicitări lor 🙂 Aș vrea însă în continuare să vedem ce putem face și la nivel individual, în completare sau în locul unui proces terapeutic asistat.

Dar, mai întâi, hai să vedem câteva credințe iraționale nefuncționale și cum rezistă ele la dovezi.

– “Nu sunt bun de nimic/ nu sunt îndeajuns de bun”
– Dar ai făcut X, Y, Z! Uite câte realizări ai!
– Da, dar nu înseamnă mare lucru. O să fiu bun când o să consider eu că sunt bun și probabil nu o să consider asta niciodată (ipoteză nefalsificabilă)

– “Oamenii sunt egoiști și răi, își văd numai interesul”
– Dar uite oamenii X, Y, Z, câte fapte caritabile au făcut!
– Nu putem știi ce e în mintea lor, indiferent ce afirmă. Eu cred că fac asta ca să se simtă ei mai bine și nu ai cum să-mi demonstrezi contrariul! (ipoteză nefalsificabilă)

– “Lumea e un loc plin de pericole, mai bine stau acasă”
– Dar uite, ai fost în trecut acolo și acolo și nu s-a întâmplat nimic!
– Am avut noroc! Nu știm ce se poate întâmpla și eu simt că o să mi se întâmple ceva rău dacă ies afară și n-ai cum să mă convingi că nu! (ipoteză nefalsificabilă)

În primul exemplu de mai sus avem și o tehnică care se numește moving the goalposts

an informal fallacy in which evidence presented in response to a specific claim is dismissed and some other (often greater) evidence is demanded. That is, after an attempt has been made to score a goal, the goalposts are moved to exclude the attempt.[3] 

În al doilea exemplu avem o eroare logică care se numește Just in case, sau Worst case scenario, când se alege o interpretare a realității bazată pe frică, nu pe dovezi.

Making an argument based on the worst-case scenario rather than the most probable scenario, allowing fear to prevail over reason.

În al treilea exemplu avem și un tip de gândire emoțională

Emotional reasoning is a cognitive process by which a person concludes that his/her emotional reaction proves something is true, regardless of the observed evidence. For example, even though a spouse has shown only devotion, a person using emotional reasoning might conclude, “I know my spouse is being unfaithful because I feel jealous.”

Emotional reasoning amplifies the effects of other cognitive distortions. For example, a test-taker may feel insecure about their understanding of the material even though they are perfectly capable of answering the questions. If he (or she) acts on his insecurity about failing the written test he might assume that he misunderstands the material and therefore might guess answers randomly, causing his own failure.

Și nu doar anxiety 🙂

Hai să vedem un nou model despre cum poți deveni nefericit și să ai relații proaste:

Critică de sine – trash-talk în urma greșelilor

Devalorizare de sine – minimizarea reușitelor

Stimă de sine scăzută (lipsa valorii personale)

Dependență emoțională de ceilalți (externalizarea valorizării)

Gânduri negative – interpretări negative ale realității
(când nu primim valorizare)

Emoții negative (furie, frică, tristețe) – Nefericire

Lipsa Cunoștințelor – despre cum funcționează oamenii, lumea

Lipsa Abilităților – eleganță, negociere, planificare, reziliență, etc.

Comportament inadecvat (agresiv/ evitant)

Relații proaste cu ceilalți

Și, vice-versa 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Cele 7 păcate capitale ale relațiilor

Dacă tot e să păstrăm referințele biblice, așa cum a făcut și psihologul John M. Gottman, cu ai lui 4 călăreți ai Apocalipsei, am zis să vedem și care ar fi păcatele capitale pe care le putem face în relații, care pot duce la apariția acestora. Fiindcă, nu-i așa, e mai ușor să previi, decât să tratezi.

Probabil că ați auzit de cei 4 călăreți – critica (care poate include și violența fizică), disprețul, defensiva, închiderea în sine – sunt cei care preced o despărțire în cuplu, iar dacă nu – puteți citi articolul de mai sus și vedea și aici care ar putea fi antidotul împotriva lor. Totuși, dacă au apărut, deja este cam prea târziu, de cele mai multe ori, poate fi foarte greu să aplicăm metodele salvatoare, datorită prea multor emoții negative acumulate în timp.

Prin urmare, hai mai bine să o luăm de la început cu atenție, să nu ajungem la ei, să evităm pe cât putem:

  1. Minciuna

Am pus-o prima, fiindcă poate apărea de la începutul relației. Minciuna e atunci când te pui într-o lumină atât de bună, încât nu se mai vede niciun defect (dezvăluindu-le abia după ce ai obținut anumite avantaje). Când închizi ochii și la defectele celuilalt – atunci te minți pe tine și nici asta nu e ceva folositor relației.

Când dai impresia că vrei ceea ce vrea și celălalt: de la o relație serioasă, până la sporturi și activități care-i plac, când dai impresia că îți plac prietenii și familia lui, doar ca să-l faci să se îndrăgostească de tine. Orice moment în care gândurile și expresia ta sunt în dezacord, este o minciună.

Bineînțeles, minciuna e și atunci când spui în mod direct un neadevăr, pentru a te proteja (cel puțin pe moment, fiindcă dacă află celălalt mai târziu e mult mai rău) – de la ascunderea unor dependențe, ce poate implica cheltuirea unor bani comuni pe altceva decât ceea ce declari, sau anumite activități pe care le faci și cu care celălalt nu ar fi de acord, până la înșelat.

În acest caz, responsabilitatea producerii acestui fenomen stă și la partener, care e nevoie să creeze un safe space pentru exprimarea adevărului, să fie înțelegător și orientat spre înțelegerea cauzelor și soluții, mai degrabă decât spre pedepsire (prin critică, ironie, batjocură, respingere, ignorare, silent treatment).

Soluția: maturizarea, asumarea deciziilor și comunicarea gândurilor cu curaj și asertivitate.

2. Înșelatul

Este o formă complexă de minciună și implică și ruperea unui contract simbolic, în cadrul unei relații monogame. Nu cred că e nevoie să insistăm aici – orice înșelat provoacă suferință celuilalt.

Soluția: maturizarea, comunicarea directă a sentimentelor sau încheierea relației, în cazul în care nevoile neîmplinite din relație sunt mult mai mari și mai multe decât cele împlinite, nu le putem împlini singuri și celălalt nu cooperează.

3. Manipularea

Și aceasta este o formă voalată de minciună, amestecată cu insistență, învinovățire și amenințare subtilă prin care îl determini pe celălalt să facă ce vrei tu, împotriva voinței lui. Nici aici nu insistăm, fiindcă este clar în ce mod îi facem rău.

Soluția: maturizarea, independența – să nu mai avem nevoie neapărat de celălalt pentru împlinirea nevoilor noastre.

4. Lăsarea nemulțumirilor să se adune

Atunci când o nemulțumire se tot repetă, se agravează și nu se rezolvă de la sine, e ca în cazul afecțiunilor fizice – pe lângă că ne deranjează constant, poate să se extindă și să degenereze într-o boală cronică (vezi gastrita care se transformă în ulcer, sau apendicita cu peritonită). Este foarte nociv pentru relație să lași nemulțumirile să se adune și apoi să explodezi, și tot așa. Celălalt poate să nu realizeze deloc ce se întâmplă – nici cât de nemulțumit ești, nici ce se întâmplă când explodezi – nu are ce să mai spună atunci.

Soluția: maturizarea, asumarea propriilor stări și gânduri, orientarea spre soluție, cooperarea, curajul de a te afirma.

5. Neprioritizarea relației

Dacă mereu e mai importantă cariera/ familia de origine/ prietenii/ hobbiurile și relația nu primește destul timp și energie, ea se poate ofili, ca o floare neudată. Este nevoie de timp pentru rezolvarea nemulțumirilor și pentru bonding: activități plăcute împreună, ca ea să înflorească și să rodească.

Aici, din nou, e nevoie și ca partenerul să creeze un safe place, se poate ca celălalt să evite prioritizarea relației și fiindcă nu îi aduce o starea de bine interacțiunea.

Soluția: timp de calitate împreună, destul pentru amândoi partenerii.

6. Perfecționismul

Concentrarea pe defectele partenerului și încercarea de a le schimba, pe toate, cu efort susținut, poate duce foarte ușor la chemarea tuturor călăreților.

Soluția: să te concentrezi pe calități, să îl inspiri prin propriul exemplu, să te concentrezi pe evoluția ta, dezvoltarea ta personală, să îți arăți disponibilitatea de a-l sprijini și pe el, atunci când vrea să ceară ajutorul. Ar fi ideal ca fiecare să aibă prieteni cu care să se sfătuiască și un terapeut/ consilier, fiindcă lumea în care trăim este mult prea complexă și avem nevoie de un ghid prin ea.

7. Proiecția

Foarte des, din păcate, se întâmplă să proiectăm pe partenerul nostru roluri care nu au legătură cu el: rolul de mamă/ tată/ bunic/ bunică/ copil/ terapeut/ stăpân/ sclav/ iubit ideal. Mare atenție la ele. Am scris un articol despre asta aici. De observat dacă vi se pare că celălalt seamănă nu unul din cei de mai sus. Poate că seamănă puțin, dar este altcineva, asemănările sunt mai mult create de mintea noastră, ca într-un test proiectiv. Problema când facem asta este că nu mai vedem omul în totalitatea lui și relaționăm astfel cu o fantasmă a noastră, iar asta duce numai la frustrări: celălalt se simte neînțeles, iar noi putem suferi atunci când celălalt (evident) nu se poartă conform rolului din mintea noastră.

Soluția: de rezolvat relația cu persoana reală (mamă/ tată/ bunic/ bunică) pe care o proiectăm, în terapie/ consiliere, de văzut ce nevoi se ascund în spatele celorlalte proiecții (copil/ terapeut/ stăpân/ sclav/ iubit ideal). De discutat deschis în cuplu despre asta.

Cam astea ar fi cele pe care le-am identificat.

Succes! 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

Nu mai arunca apa din cadă cu tot cu bebelușul

Există în engleză această frază:

Don’t throw the baby out with the bathwater

(de unde vine)
Care se referă la atenționarea de a nu arunca ce e bun, la pachet, împreună, cu ce e rău, de care vrei să scapi. Cu alte cuvinte, să fim atenți să nu pierdem ceva valoros, încercând să scăpăm de ceva toxic. Și asta, surprinzător, se aplică foarte des în legătură cu sfaturile (nesolicitate) primite de la părinți.

Unii părinți, ca să nu zicem majoritatea, sau cel puțin din generația trecută, au avut și poate încă au impresia că rolul lor este să ne apere de nereușite, sau să ne îndrume spre succes, cu orice preț, indiferent dacă le cerem sau nu părerea. Și astfel, în funcție de cât de intruzivi și agresivi sunt, în funcție de cât de mare e nevoia lor de putere și control, aruncă spre copii cu diverse sfaturi salvatoare.

– Pune-ți căciula, că răcești
– Când te măriți? că trece viața
– Dă-ți aia jos de pe tine, nu vezi cum arăți?
– Pune și tu mâna pe-o carte, nu mai umbla teleleu
– Să nu te prind cu țigară că-ți rup mâinile
– Dacă vrei să reușești în viață trebuie să dai din coate
– Caută-ți și tu un băiat/ fată de familie bună
– Și? Pe când un copil? Cine o să-ți aducă un pahar de apă la bătrânețe?
– Nu mai alerga, că o să cazi!
– Nu poți fi și tu normal/ă?
– Lasă cluburile și vei-ți de casă, de serviciu
– Termină cu prostiile, auzi, vrea să se facă artistă, să moară de foame
– …și așa mai departe, probabil ați recunoscut genul

Intră la această categorie

orice sfat nesolicitat, intruziv, care sună a critică

Și ce facem o parte din noi, dintre copii când auzim toate acestea? Mai ales dacă se tot repetă în aceeași formă și dacă ne enervează, fiindcă ne fac să ne simțim neînțeleși/ neiubiți? Le respingem. Și ce se întâmplă când le respingem? Putem risca să aruncăm apa murdară cu tot cu bebeluș. Mai exact:

– Nu ne mai punem căciulă
– Nu ne mai căsătorim
– Ne îmbrăcăm cât de fistichiu se poate
– Ne aruncăm în distracții
– Fumăm/ bem
– Devenim prea modești
– Alegem parteneri ciudați/ de la extremele tiparelor de personalitate
– Nu mai facem copii
– Folosim aproape tot timpul liber ca să alergăm sau să facem alt sport
– Respingem orice ține de normalitate
– Frecventăm zilnic cluburile și barurile
– Renunțăm la orice job și insistăm să facem artă (chiar dacă poate nu avem talent)
– …

Sună cunoscut?
Sună a fi … util?

Capcana cea mai mare a celor care ne răzvrătim în felul de mai sus este că avem impresia că ne afirmăm independența făcând invers decât ni se spune. Din păcate însă, nu suntem departe de cei care urmează îndeaproape sfaturile primite, fiindcă și noi, tot la ele ne raportăm, chiar dacă suntem împotrivă. Pam pam.

Independența reală și maturitatea este atunci când blocăm atitudinea/ comportamentul/ intruziunea/ atacul celuilalt (învelișul) și punem pe masă conținutul (miezul), la care ne putem uita, analiza și alege dacă să-l primim sau nu, ori în ce măsură să-l adoptăm. Poate adoptăm doar o parte, de pildă și nu ne căsătorim la biserică, dar facem o ceremonie de genul acesta, dacă așa ne place mai mult:

Cum blocăm atitudinea celuilalt, punând pe masă conținutul?

“Mulțumesc pentru sfat!/ idee/ părere/ împărtășire/ etc.” “Voi lua în considerare ce mi-ai spus”
“Înțeleg că tu așa ai face, poate ar fi o idee bună și pentru mine, o să mă gândesc”
“Interesant, nu m-am gândit la asta. Pentru tine cum a funcționat?”

Vă puteți imagina o castană cu coajă, țepoasă. Îi dați în acel moment jos coaja și analizați conținutul (când vreți). S-ar putea să fie ceva valoros acolo:

Mie personal mi s-a întâmplat să arunc apa cu bebelușul în câteva cazuri, în care m-am redresat, mai am câteva în pending și poate altele nedescoperite.

Depășite acum:
– Fii normală! —— Really? No! 🙂 Și mi-am cumpărat și ăsta:

Consecințe: m-am ținut departe și de lucruri care duceau spre echilibru și liniște
– Ai mai multă grijă de tine ——– Cine mă iubește mă place și așa!
Consecințe: m-am ținut departe de cea mai bună variantă a mea, fizic vorbind
– Fă-te și tu o culoare normală ——- Eu: portocaliu!
La fel
– Nu mai umbla prin cluburi noaptea, stai acasă. ——– Eu: Salsa! Și Bachata! Și Kizomba!
Consecințe: am erodat prin acest comportament o relație și am stat departe de a învăța cum să am grijă de casa în care locuiesc
– Termină cu prostiile, fă și tu o facultate serioasă, angajează-te într-un loc stabil! —— Eu: Facultatea de Comunicare și Relații Publice. 10 joburi schimbate și acum freelancer.
Consecințe: instabilitate și lipsa ascensiunii profesionale pe verticală. Noroc că există și orizontala 🙂

Pending:
– Închide apa că iar plătesc la întreținere de-mi vine rău! (și orice legat de economisire) ——– Eu: nu mă interesează banii!
Consecințe: banii vin și pleacă în afara controlului meu
– Vezi să nu mergi la mare că e (insert catastrofă auzită la știri) ——– Eu: nu mă gândesc la ce poate merge rău, va fi bine oriunde, oricând!
Consecințe: nu mă gândesc la consecințe negative și astfel mi-e greu să creez strategii valide pe termen lung

Necunoscute:
– ?! de explorat

Voi cum stați cu apa și bebelușii? 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Proiectia psihologică: impersonarea

Am vorbit aici și aici de două feluri de proiecții pe care le putem face. În prima aducem trecutul în prezent, în a doua atribuim celorlalți calități ale noastre, pe care nu vrem să ni le recunoaștem.

Acum vom vorbi de al treilea tip de proiecții pe care îl putem face, de la altcineva pe noi însine. Când ne purtăm, de multe ori fără să vrem și fără să ne fie util, ca altcineva. Vom vedea, la final, cum putem întoarce aceste impersonări în favoarea noastră.

În primul rând ce sunt impersonările? Poate ați văzut clipuri de genul:

sau

Este vorba nu de situațiile când te trezești vorbind ca Morgan Freeman (deși ar fi interesant) ci atunci când ridici tonul exact așa cum făcea mama ta. Sau când îți impui punctul de vedere ca bunica. Sau când tăceai, atunci când te enervai, ca bunicul. Sau când râdeai când erai prins cu minciuna, ca tata. Sau când te uiți în fiecare seară la TV cu o bere, ca el. Sau când te plângi și vezi doar partea negativă a lucrurilor, ca mama.

Se simte uneori ca o transă în care intrăm, cu o senzație de familiaritate, această stare prin care imităm persoane cu care am crescut, mai ales în situații stresante, sau când este vorba de ritualuri zilnice. Ne aduce un anumit confort să facem asta, fiindcă ne salvează energie mentală (nu mai alegem noi pentru noi) și o oarecare siguranță (dacă ei au făcut asta și au supraviețuit, înseamnă că e ok să facem și noi la fel).

Dar cât de bine au ajuns, de fapt? Este de ajuns supraviețuirea, sau vrem să avem o viață împlinită?

Ce putem face, atunci când identificăm comportamente de impersonare, este să vedem unde au ajuns acele persoane, practicându-le. Poate părinții au ajuns la divorț, datorită conflictelor în care se țipa. Poate au ajuns să aibă probleme de sănătate, dacă au exagerat cu viciile. Poate că atitudinea lor față de bani, pe care am adoptat-o și noi, i-a dus la o situație nu prea mulțumitoare. Poate că obiceiul lor de a se izola acasă după fiecare zi de lucru i-a dus la singurătate.

Și atunci, putem fi atenți la modelele cu care am crescut și, dacă avem tendința de a-i imita, să ne dăm seama când facem asta și să spunem STOP! Asta sunt eu, sau altcineva? Eu, dacă m-aș gândi la binele meu pe termen lung, cum aș face?

Spuneam că am putea chiar întoarce acest fenomen în favoarea noastră. Și asta mai ales când vrem să adoptăm obiceiuri noi, putem identifica noi modele pe care le cunoaștem cât de cât bine, din trecut, prezent, din viața de zi cu zi, sau actori, oameni de afaceri, chiar desene animate, sau orice alte personaje care ne inspiră și să ne întrebăm:

Cum ar face X în această situație?

Ceva de genul:

sau

Succes cu impersonarea modelelor pozitive! Și cu construirea propriului mod de gândire, folositor atât pe termen scurt, cât și lung 🙂

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

Proiectia psihologică: cartoful fierbinte

În psihologie, un alt înțeles dat proiecției decât cel de aici, se referă la lucrurile pe care nu le putem accepta la noi înșine și le proiectăm pe ceilalți.

Observați de câte ori cineva trece de la vorbirea la persoana 1 singular, la persoana a 2-a, sau la 1-a plural.
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Știi cum e, te trezești dimineața, bei o cafea. După prânz mai bei una, că ți se face somn și seara mai ieși în oraș, mai bei ceva, apoi te uiți la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc. Nu știu ce să fac.
Sau
– Așa se întâmplă mereu. Mergem la școală, unde suntem constrânși să învățăm bine. Apoi la job, să venim la program, să facem ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii ne cer mereu câte-ceva. Când să avem timp, să respirăm, să mai facem ceva și pentru noi?

Sesizați ce se întâmplă aici? Hai să vedem cum ar fi fost să vorbească despre ei, fiindcă despre asta era vorba, de fapt:
– Nu reușesc să dorm bine deloc. Nu știu dacă știi cum e. Eu mă trezesc dimineața și beau o cafea. După prânz mai beau una, fiindcă mi se face somn. Seara mai ies în oraș, mai beau ceva, apoi mă uit la un film-două… adorm abia la 1-2. Și dimineața abia mă trezesc.
Sau
– Așa mi s-a întâmplat mereu. Am mers la școală, unde m-am simțit constrâns să învăț bine. Apoi la job, să vin la program, să fac ce zice șeful. Acasă, soția vrea și ea atenție. Copiii îmi cer mereu câte-ceva. Când să am timp, să respir, să mai fac ceva și pentru mine?

Mie cel puțin mi se pare că în a prima variantă nu pare a exista nicio soluție, fiindcă obiceiurile sunt cumva “date”, iar în a doua variantă, asumată, ies mult mai bine în evidență obiceiurile persoanei respective, ce dacă ar fi puțin modificate, ar ajunge la alte rezultate. Vouă cum vi se pare?

Și acestea sunt cele mai soft cazuri în care putem arunca la celălalt cartoful fierbinte din mâinile noastre.

Alteori, proiecția se poate face mult mai agresiv și mai nefolositor. Când atribuim altora trăsături pe care nu le acceptăm la noi:

  • Când cineva nu se poate relaxa, deși ar vrea și vede pe altcineva relaxându-se: Ce nesimțit, ce leneș!
  • Când cineva e critic și perfecționist, dar nu-și dă seama și urăște aceste două comportamente, iar când le vede la alții se enervează.
  • Când cineva e egoist și spune că toți ceilalți sunt egoiști, cu dispreț.
  • Când cineva îi învinovățește pe ceilalți că nu îi acordă respect, că nu-l apreciază sau includ în grup, dar el nu se respectă, nu se apreciază și se exclude singur.
  • Când cineva nu ascultă când i se dă un feedback și se enervează pe cei care nu-l ascultă când le dă un feedback
  • Când cineva își respinge frumusețea și i se pare că toți ceilalți sunt foarte frumoși
  • Când cineva nu recunoaște că este un bun profesionist, fiind foarte modest și i se pare că toți ceilalți sunt foarte buni și au standarde înalte, rămânând dezamăgit când constată contrariul
    … și așa mai departe.

Psychological projection is a defence mechanism in which the human ego defends itself against unconscious impulses or qualities (both positive and negative) by denying their existence in themselves while attributing them to others. For example, a person who is habitually rude may constantly accuse other people of being rude. It incorporates blame shifting and can manifest as shame dumping.

Practical examples

  • Victim blaming: The victim of someone else’s actions or bad luck may be offered criticism, the theory being that the victim may be at fault for having attracted the other person’s hostility.
  • Projection of marital guilt: Thoughts of infidelity to a partner may be unconsciously projected in self-defence on to the partner in question, so that the guilt attached to the thoughts can be repudiated or turned to blame instead, in a process linked to denial.
  • Bullying: A bully may project his/her own feelings of vulnerability onto the target(s) of the bullying activity. Despite the fact that a bully’s typically denigrating activities are aimed at the bully’s targets, the true source of such negativity is ultimately almost always found in the bully’s own sense of personal insecurity or vulnerability.
  • Projection of general guilt: Projection of a severe conscience is another form of defense, one which may be linked to the making of false accusations, personal or political.
  • Projection of hope: Also, in a more positive light, a patient may sometimes project his or her feelings of hope onto the therapist.

(Sursa)

Prin urmare, ce putem face, ca să evităm aceste proiecții?

În primul rând, dacă ele au legătură cu atitudinea celorlalți față de noi, ne putem pune întrebarea: “Dar eu fac asta (ce îmi doresc de la ei) față de mine, sau față de ei?
Dacă ele au legătură cu părerea față de ceilalți în general, ne putem pune întrebarea: “Fac eu cumva același lucru ca ei, uneori?” sau “Aș vrea cumva să fac și eu același lucru, de fapt?
și, cel mai util: “Arunc eu vina asupra altora, fără să mă uit și la mine, sau la faptul că poate a fost doar un accident?

Cartoful fierbinte e greu de ținut în mâini. Dar putem găsi o farfurie, pe care să-l punem, în loc să-l aruncăm la alții (ei fiind tentați, evident, să ni-l arunce înapoi, și uite cum se poate crea un conflict). Și chiar să-l răcorim cu niște smântână și parmezan, bacon și chives. Merge și cu ceapă verde 🙂

Poftă bună!

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

Proiectia psihologică: transferul

Poate nu mulți știu, dar majoritatea dintre noi purtăm, zi de zi, un videoproiector mic în buzunar.

Și de fiecare dată când ceva din realitatea exterioară, din prezent, seamănă cu ceva din trecut și are o încărcătură emoțională destul de puternică, băgăm mâna după el, îl scoatem, alegem de pe hard amintirea respectivă, pe care o proiectăm peste ceea ce se întâmplă acum și… Play!

Și proiecția asta vine nu doar cu imaginile din trecut, ci și cu emoțiile din trecut. Uneori și cu gusturi, mirosuri, sunete sau senzații pe piele de atunci. E 4 sau 5D. Și în acest fel, realitatea de acum se combină cu realitatea de atunci, așa cum ne-o amintim, și se crează o nouă realitate:

Realitatea ++

Fenomenul prin care realitatea din prezent se “îmbogățește” cu cea din trecut are la baza o explicație evoluționistă. Și anume, era important în trecut, când aveam mai mulți prădători naturali, să suprapunem Clipul video în care eram atacați de un tigru, peste Clipul video prezent, în care un tigru se apropie de noi, ca să fugim și să avem mai multe șanse de supraviețuire.

Dar ce ne facem acum, când proiectăm amintiri legate de oameni din trecut peste oameni din prezent? Și poate cei din trecut ne-au făcut într-un fel rău, dar cei din prezent nu ar face asta, chiar dacă seamănă, într-un fel sau altul, cu primii. Atacatorii, când e vorba de oameni, sunt fiecare unici, fiecare om e ca dintr-o specie diferită, spre deosebire de tigri, care seamănă între ei ceva mai mult și putem spune cu ceva mai multă siguranță că dacă unul e înfometat și trecem prin fața lui s-ar putea să ne muște de gât.

Ce ne facem când Realitatea ++ nu ne ajută să avem o viață mai bună, chiar dimpotrivă?

În Psihologie, acest fenomen se numește transfer:

Transference is a theoretical phenomenon characterized by unconscious redirection (projection) of the feelings a person has about their parents, as one example, on to the therapist. It usually concerns feelings from a primary relationship during childhood.

It is common for people to transfer feelings about their parents to their partners or children (that is, cross-generational entanglements). For instance, one could mistrust somebody who resembles an ex-spouse in manners, voice, or external appearance, or be overly compliant to someone who resembles a childhood friend.
(sursa)

Ce se întâmplă când am fost victimele unui abuz în trecut din partea unui bărbat cu părul brunet, la costum și apoi de câte ori vedem un om brunet și la costum ne punem platoșa și fluturăm buzduganul? Ce se întâmplă când cineva care ne critica de câte ori avea ocazia folosea expresia “ce-o fi o fi” și de câte ori auzim acum de la cineva asta ni se ridică țepii pe spate față de acea persoană? Dar dacă mama ne bătea și spunea în același timp că face asta fiindcă ne iubește? Ce se întâmplă când cineva spune acum că ne iubește și nu ne bate… ne mai simțim iubiți?

În liceu poate colegii cu bani te respingeau. Ți-ai zis că cei cu bani sunt oameni nașpa și de atunci de câte ori vezi pe cineva cu bani… Play! filmulețul din trecut și astfel îi eviți. Când locuiai cu părinții poate nu aveai voie să sari pe canapea, că erai pedepsit și trimis în camera ta. Acum, de câte ori vezi pe cineva sărind calul… Play! filmulețul din trecut și îl atenționezi, să se liniștească, ca să îl protejezi de fapt de emoțiile tale negative din trecut din urma pedepselor.

Uneori, putem da Play! și unor filmulețe din trecutul mai recent:
Nu ai spălat vasele, observă el
Nu ești mulțumit de nimic, niciodată! Ba că n-am făcut patul, ba că n-am curățat pe jos… Mereu ai impresia că nu fac destulă curățenie. Adică nu sunt o soție bună! Găsește-ți alta!
Dar eu doar…
– (pleacă nervoasă)

Deși și acolo este foarte posibil să avem și o proiecție din trecutul mai îndepărtat, când altcineva se arăta destul de des nemulțumit de noi.

Problema cea mai mare cu aceste proiecții este că ne scapă de cele mai multe ori conștientului. Adică nu ne dăm seama pe moment, sau nici după exact ce s-a întâmplat, de ce ne-am enervat așa de tare, deși avem senzații familiare în corp, sau putem identifica persoane din trecutul nostru cu care seamănă cele prezente. De obicei, ni se pare justificată reacția noastră de respingere, ce poate fi percepută ca fiind foarte agresivă de ceilalți, care nu înțeleg ce s-a întâmplat și cu ce au greșit… sau de ce te porți așa urât – poate că ești un om rău/ nesimțit, de fapt?

De fapt, tot ce ai făcut a fost să dai Play! unei proiecții dureroase, din trecut.

Proiecțiile astea pot avea efect în prezent – să ne apărăm de ceva perceput ca fiind periculos, sau ca bază pentru unele predicții în viitor, fiindcă dacă în trecut s-a întâmplat x și asta a dus la y (nefavorabil), iar situația din prezent seamănă cu x, atunci poate că se va ajunge iarăși la y. Și nu vrem asta.

Și, totuși, revenind, să ne amintim adevărul:

Nicio persoană nu este identică cu alta. Nici chiar gemenii care au trăit majoritatea vieții împreună. Prin urmare, nu putem știi cum este cineva, pe baza experienței cu altcineva.

Nicio situație nu este identică cu alta. Prin urmare, nu putem știi cum se va desfășura ceva, pe baza experienței cu altceva. Putem face doar aproximări și predicții posibile, nu sigure.

Și aici, de obicei, oamenii se gândesc la criminalii în serie, dintr-un motiv sau altul.
– Pei bine, Gia, dacă știi că există criminali în serie și ai văzut filme în care ei mint și manipulează, nu ar fi bine să stăm departe de oamenii care mint și manipulează?
– Poate că putem alege să stăm departe de ei, sau să le spunem ce ne deranjează la ei pentru că nu ne place comportamentul lor, mai bine, nu pentru că ar putea fi criminali? Sunt multe motive ce pot sta în spatele comportamentului lor, uneori poate chiar faptul că îi intimidăm și vor să se facă plăcuți.

Sau, cineva ar putea duce la extrem lucrurile:
– Pei bine, dar dacă soțul meu de câte ori vine acasă intră încălțat și nu se spală pe mâini, să nu-i spun că mereu face asta și mă enervează?
– S-ar putea ca reacția ta să i se pară exagerată, dacă răspunzi unui cumul de situații, în loc să răspunzi situației de față, mai ales dacă e prima oară când o spui.
– Dar dacă îi repet în fiecare dimineață că a uitat să pună capacul la pasta de dinți cu o seară înainte și se usucă pasta? Și NICIODATĂ nu-l pune?
– Cum ar fi să îți mai iei și tu o pastă de dinți și să-l lași pe el cu obiceiul lui? E greu să schimbi obiceiuri, mai ales că poate pentru el a nu pune capacul e o formă de rebeliune, ca o supapă, fiindcă în restul zilei este nevoit să urmeze la job prea multe reguli și are nevoie de asta, ca să se echilibreze. Ce te enervează pe tine de fapt când vezi acea pastă de dinți? La ce te duce cu gândul?

Și așa identificăm proiecțiile pe care le facem.

Și ca să avem o metodă simplă, la îndemână, pentru a identifica dacă am făcut sau nu o proiecție, fiindcă așa cum ziceam mai sus, ele pot scăpa conștientului, vă propun metoda BAROMETRULUI.

De câte ori ne enervăm peste 50%, putem presupune că am făcut și o proiecție, peste situația prezentă, ușor neplăcută. Ni se ridică tensiunea și reacționăm agresiv.

Dacă ne supărăm sub 50%, avem de-a face cu o situație neplăcută, despre care putem discuta deschis, după ce ne alegem cuvintele. Rămânem detașați și răspundem ferm.

Mai avem aici o steluță* și vă las. Este posibil ca în cazul în care nu discutăm deschis și nu răspundem, nu rezolvăm problema, în cea de-a doua variantă, ea să se transforme în prima, fiindcă lucrurile “se adună”. De fapt, începem să facem proiecții cu trecutul recent.

Chiar așa, voi ce proiecții faceți? 🙂

La cât mai puține!

Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

 

Orice părinte are șase copii

Chiar dacă face doar unul singur, da 🙂

Am tot observat părinți cu copii la diferite etape ale vieții și ar fi foarte important de văzut cum fiecare etapă este complet diferita de cealaltă, copilul având abilități diferite și nevoi diferite, în funcție de perioada prin care trece. În același timp, este foarte greu, ca părinte, să te adaptezi la aceste schimbări, mai ales dacă nu ți-ai propus asta, fiindcă stai zi de zi cu el și aceste schimbări sunt incrementale.
Pentru a veni în întâmpinarea voastră, vă propun etapele de mai jos:

Primul copil: bebelușul 0-6 luni

Nevoile lui sunt cele mai importante din casă și faci totul pentru el, îi dai tot ce îți cere, când îți cere. Dacă aveți dubii în această privință, puteți consulta acest studiu:  https://www.taylorfrancis.com/books/e/9780203440841

Al doilea copil: bebelușul 6 luni-2 ani

Începe să meargă și atunci începi să îi încurajezi explorarea, îl înveți să comunice. Nevoile lui sunt la fel de importante, dar acum focusul se mută de pe a-i da tot ce îți cere, când îți cere, pe a-i cultiva, încet-încet, independența. Este considerat încă bebeluș fiindcă poate avea încă nevoie de scutece, mai suge degetul, mai este alăptat, etc.

Aici Jordan Peterson pune foarte bine problema și ne îndeamnă Să nu facem nimic (ca părinți, îngrijitori, manageri) din ce poate celălalt să facă și singur.

Poți cultiva independența adaptând casa copilului – să fie cât mai child-friendly și cu cât mai multe lucruri la înălțimea lui, după recomandările Montessori. Poate să se urce singur în pătuț, să își ia apă, să stea la masă și la bucătărie cu adulții, să se ducă la WC, etc., cu puțină inginerie și încurajări.

Al treilea copil: copilașul 2-6 ani

Nevoile lui de bază sunt ca și la primii – să îi fie împlinite cele de bază (hrană, apă, somn, igienă), de siguranță (să nu fie victima sau martorul violenței), de apartenență și afecțiune (mediul familial și cu prieteni), dar acum se pune mult mai mult focusul pe cultivarea independenței și pe joacă, față de alte etape ale vieții. Mai ales pe joaca cu alți copii, dacă în primii doi ani joaca era mai mult alături de părinți.

Cum poți pune copilului limite fără să folosești recompense și pedepse? În primul rând prin a te juca cu el, așa cum ne recomandă și metoda daneza de creștere a copilului, fiindcă asta îl face să vadă că îi înțelegi lumea și îl înțelegi pe el. Apoi, prin a-i explica consecințele acțiunilor lui. În al treilea rând, prin a-l lăsa să facă anumite lucruri pentru a simți pe pielea lui ce se întâmplă (de exemplu, că se udă la pantofi dacă intră în baltă și apoi îi poate fi frig).

De avut grijă la profeții: “dacă alergi o să cazi”, ceea ce nu transmit decât o frică nejustificată și încurajează și crearea de scenarii, în locul gândirii critice. Poți înlocui mereu cu “atunci când alergi foarte repede, e mai greu să îți controlezi picioarele și poți cădea. Cum ar fi să alergi mai încet și să crești viteza pe măsură ce te obișnuiești cu ea?” Ca exemplu, fiindcă nu e neapărat rău să cadă, pentru a simți singur cum e.

Al patrulea copil: copilul de 7-14 ani

Aici copilul este destul de similar cu cel precedent, doar că merge la școală, ceea ce îi va schimba mult din atitudine. Se va intensifica nevoia de apartenență, fiindcă apare grupul de colegi și va avea din ce în ce mai mult nevoia de recunoaștere socială și stimă de sine, mai ales că la școală primește calificative pentru efortul depus.

Aici se pot întâmpla câteva fenomene de care e bine să fim conștienți:

  1. este copilul acceptat de grupul de colegi, sau nu? este victima bullying-ului, este bully, sau este de partea sigură a baricadelor? intervine dacă un coleg este pus în dificultate, sau nu? este grupul din care face parte unul bazat pe cooperare, prietenie sau competiție agresivă? este dintre cei populari sau nu? grupul din care face parte este unul cu copii bine-crescuți, echilibrați, sau atrași către dependențe și dezinteres față de școală? Oricare ar fi răspunsurile, putem afla care este realitatea și veni în sprijinul copilului, cu deschidere, atunci când ni-l cere.
  2. are profesori bine pregătiți sau care le cer copiiilor să învețe pe de rost/ să facă lucruri prea complicate pentru nivelul lor? au răbdare profesorii sau nu? sunt ei asertivi în comunicare sau agresivi? cunosc bine materia pe care o predau, folosesc mijloace noi de comunicare și creativitate în expunere, sau îi învață aceleași lucruri care se predau acum 30 de ani? La fel, e bine de văzut cum stau lucrurile și vorbi despre asta la ședințele cu părinții.
  3. are destul timp liber de relaxare și joacă? trecerea la școală poate fi cu dificultăți, mai ales dacă nu a fost înainte la grădiniță sau nu a fost implicat în treburile casei. e important să existe și aceste faze intermediare, ca școala să nu fie văzută ca o privare de libertate, ci dimpotrivă ca un nou spațiu de joacă cu alte reguli și unde îți poți pune în funcțiune curiozitatea, pentru a afla lucruri noi atât despre lumea în care trăim, cât și despre ceilalți (observând colegii) și despre noi înșine (observându-ne reacțiile).

Al cincilea copil: adolescentul 14-23 de ani 🙂

Aici părerile pot fi împărțite, dar din ce am observat de pe la 14 ani cam încep copiii să fie interesați de a avea relații și cam până la 23 de ani locuiesc cu părinții, dacă sunt din același oraș cu facultatea și nu stau la cămin. Așadar, aș pune liceul și facultatea în aceeași perioadă. Aici independența crește treptat, ajungând până la 100%, după terminarea facultății. În cazul celor care nu fac facultate, adolescența se poate încheia mai repede, dacă se angajează și se mută de acasă la 18-19 ani.

În această perioadă, în mod ideal, rolul părintelui devine acela al unui consultant, care răspunde la cerere sau intervine atunci când observă că chiar ar fi nevoie de o direcție, cu multă delicatețe, pentru a nu știrbi independența fragilă a copilului. De asemenea, este și perioada la care nevoia de recunoaștere socială și stimă de sine e la cel mai înalt nivel de până atunci, începând să se contureze și nevoia de auto-realizare.

Fiind o perioadă în care se încearcă primele relații de cuplu, ar fi de dorit să fie îndemnat să caute informații în cărți despre asta sau să discute cu un psiholog, fiindcă sunt multe lucruri de învățat în acest domeniu și momentan sistemul educațional nu le include. Poate învăța despre comunicarea asertivă, despre limbajele iubirii și ale scuzelor, despre diferite tipuri de personalitate, despre managementul conflictelor, formarea credințelor, șamd.

Poți avea în această perioadă, ca și în cele dinainte excursii împreună, cu familia, și mese în familie, în funcție și de disponibilitatea și dorința copilului, fără a fi nimic obligatoriu în această direcție.

Al șaselea copil: adultul 23-XX ani 🙂 

Din acest moment copilul nu mai e copil, de fapt este un adult. Poți învăța lucruri de la el din prima zi de viață, ca părinte, dar acum, cu atât mai mult, cu cât este și capabil de expuneri mai articulate. Acum, devine și el consultant pentru tine, fiindcă are acces la medii noi și informații la care tu poate ai mai puțin și poți să-i ceri sfatul cu încredere sau îl poți lăsa să intervină în viața ta, atunci când crede că ai avea nevoie.

Excursiile și mesele în familie pot continua, la fel, în funcție de disponibilitatea și dorința lui.

Relațiile cu partenerii lui de cuplu pot deveni mai strânse, mai apropiate, mai ales dacă își formează o nouă familie. Iar aici apar alte fenomene de care avem nevoie să avem grijă:

  • ce se întâmplă când nu ne plac partenerii copiiilor noștri? ce facem dacă avem credințe despre viață total diferite de ale lor? Atâta timp cât nu suntem martorii unui abuz, e bine să îi tratăm pe ceilalți ca pe noi prieteni cu care putem schimba opinii, și față de care, uneori, putem accepta un “agree to disagree”, dacă diferențele sunt prea mari. Putem apela și la un consultant, sau terapeut, dacă relațiile devin prea dificile și suntem nevoiți totuși să interacționăm, atunci când împărțim o casă sau creșterea unui copil. Dacă nu împărțim aceste lucruri putem, în cazul conflictelor, să limităm contactul.

Cam asta ar fi, sper că vi se par utile aceste delimitări între copii, ca să putem să ne raportăm diferit la fiecare, în funcție de nevoile lor. Aștept în comentarii și alte păreri dacă aveți, sau experiența voastră cu ei 🙂



Te aștept la cabinet dacă vrei să începi un parcurs de dezvoltare personală!
Georgiana Codrescu
Creative Life Coach

 

 

 

Magie albă, Magie neagră

Ce caută un titlu legat de magie pe un site de dezvoltare personală? 🙂

Nu vom învăța, din păcate, să facem vrăji și poțiuni, să folosim baghete și gesturi cu mâna care să deschidă uși (deși asta se poate, la intrarea în supermarketuri). Vom afla însă mai multe despre controlul psihologic (magia neagră) și empatia (magia albă).

Hai să vedem în primul rând ce definiție dăm magiei. Magia este o acțiune orientată spre altcineva cu scopul de a-l ajuta sau, dimpotrivă, a-l face pe el să te ajute, ce constă în anumite cuvinte sau gesturi, care determină schimbarea comportamentului sau a stării de spirit a celuilalt. 

Magia albă are la bază empatia și ca scop ajutorul: a-i da celuilalt ce are el nevoie – a spune ce trebuie la momentul potrivit, a-i arăta înțelegere, a face gesturi vindecătoare (îmbrățișări, mângâieri) și în general a-l face să se simtă în siguranță. Poți să îl ajuți să proceseze un eveniment cu încărcătură emoțională negativă, să îl încurajezi să meargă mai departe pe drumul ales sau să îi arăți un drum nou, dacă se simte pierdut și nu vede nicio ieșire. Poți să îi arăți acceptare, apreciere și iubire.

Tehnicile magiei albe: 
* ascultarea (când asculți ca să înțelegi, nu ca să spui ceva sau să te afirmi pe tine)
* rezonanța (când rezonezi cu starea de spirit a celuilalt și o resimți și tu, arătându-i asta)
* încurajarea (cuvintele și gesturile de încurajare)
* învățarea (când îl duci pas cu pas, din întrebare în întrebare pe celălalt spre mai multă claritate și o idee salvatoare)
* aprecierea (cuvintele și gesturile de apreciere)
* entuziasmul (când molipsești și pe ceilalți cu starea ta de spirit pozitivă)
* blândețea (cu care vorbești, spui ce-ți dorești sau pui limite)
* gesturile iubitoare

Magia neagră, pe de altă parte, are la bază controlul și ca scop satisfacerea propriilor nevoi. Este sinonimă cu manipularea, iar tehnicile ei sunt:

* minciuna (când deformezi, schimbi, ocolești sau eviți adevărul cu bună știință, pentru a obține ce vrei)
* înșelătoria (când promiți ceva și faci altceva, când vorbești pe cineva pe la spate, când furi, sau păcălești “la cântar” pentru a obține un avantaj)
* minimizarea (când îl faci pe celălalt din cuvinte sau gesturi să se simtă mic și incapabil)
* învinovățirea (când îl faci pe celălalt să se simtă vinovat pentru a-l face să te ajute, nu pentru că ar fi)
* rușinarea (când îl faci pe celălalt să se simtă rușinat de ceva ce a făcut pentru a-ți urma ordinele, nu pentru că ar fi făcut ceva rău)
* șantajul (când ameninți și impui condiții pentru a obține doar tu ceea ce vrei)
* insistența (când insiști să se întâmple ce vrei, cu prețul suferinței celuilalt)
* ignorarea (când îi ignori celuilalt dorințele și sentimentele pentru a-ți afirma puterea)
* gaslighting-ul (când îl faci pe celălalt să se considere nebun pentru că îi contrazici și respingi orice feedback)
* gesturile sfidătoare

Partea proastă cu magia neagră este că de multe ori funcționează, cel puțin pe moment, cel care o practică poate obține ce își dorește. Uneori chiar pe termen mediu și lung, dacă este foarte abil.
Doar că costurile sunt foarte mari: poate începe să fie paranoic (să nu pățească și el același lucru), să își piardă încrederea în ceilalți și de multe ori să îi piardă cu totul, când ei se satură de tratamentul primit. De asemenea, poate începe cu lucruri mici, dar care în timp să ajungă foarte grave, fiindcă toleranța la rău crește, pe modelul “azi furi un ou, mâine un bou”.
Nici stima de sine nu o duce prea bine, în momentele de sinceritate interioară și mai ales dacă la un moment dat magicianul cu pălărie neagră “se trezește”, renunță la justificările pe care și le crease, pentru a-și motiva acțiunile, începe să simtă, să fie empatic și se uită cu groază la tot ce a distrus.
În ultimul rând, atunci când faci rău, răul ți se va întoarce. Și asta nu printr-o “lege karmică”, ci fiindcă ajungi să relaționezi cu oameni ca tine, caz în care și ei folosesc magia neagră și e foarte probabil să o folosească și asupra ta.

Este foarte tentant să folosești magia neagră, fiindcă seamănă cel mai mult cu forțarea/ constrângerea fizică și dacă nevoia pe care o resimți e mare, simți că nu poți altfel. Doar că o alternativă mereu există. Să alegi să fii bun e mereu o opțiune, chiar dacă durează mai mult sau e mai greu, efectele pozitive pe termen lung sunt incomparabile, te simți bine, împlinit și curat sufletește, iar asta te face să te poți iubi cu adevărat.

Iar dacă ai pălărie albă și cineva te atacă, poți învăța să te protejezi, prin comunicarea asertivă, să pui limite cu blândețe și fermitate, arătându-i că nu e ok ce face:

Motivele pentru care cineva ajunge să folosească magia neagră:
* are anumite nevoi emoționale foarte mari, neîmplinite
* a avut modele de la care a învățat acest tip de magie (eventual au aplicat-o asupra lui)
* folosește o dată întâmplător, vede că funcționează și continuă, găsindu-și scuze

Cum ar putea să nu o mai folosească? Să își dea seama de efectele ei negative asupra altora și sieși, să vadă cum își poate împlini acele nevoi emoționale și altfel, să vadă că modelele pe care le-a avut nu au fost unele bune, să înceapă să exerseze magia albă.

Temă: de observat persoanele cu adevărat fericite pe care le întâlnești – ele ce fel de magie folosesc, cum se comportă cu ceilalți?

Experiența ta cu cele două tipuri de magie care e? Lasă povestea ta în comentarii 🙂


Georgiana Codrescu

Consilier pentru dezvoltare personală