M-am săturat 😃 Atâtea cărți, studii, articole s-au publicat despre aceste două cele mai răspândite afecțiuni psihologice și oamenilor din jurul meu tot nu le e clar în ce constau, tot nu le recunosc și nu știu ce să facă atunci când le recunosc. Chiar și mie, după tot ce am citit, îmi mai scapă sub radar unele simptome, găsindu-le justificări (raționalizări), în loc să văd cum le pot combate.
Zic așadar să îmi încerc și eu norocul, să le definesc cât mai pe înțelesul tuturor pentru a le scoate la lumină, ca să nu ne mai scape și să reușim să le dovedim (în luptă dreaptă). Și, mai ales, să arăt de ce e important să facem asta.
Depresia
Un uriaș de piatră se desprinse din muntele care înconjura regatul și strivea acum pe oricine îi apărea în cale.
Depresia are la bază ca emoție tristețea. O tristețe profundă, apăsătoare. Dacă te simți îngenunchiat, strivit, dacă plângi des, dacă te simți fără chef, energie, motivație de a trăi, dacă îți vine să dormi foarte mult, nu îți vine să mănânci, nu mai simți pasiune, plăcere pentru lucruri care altă dată îți aduceau bucurie, dacă te simți abandonat, singur, ca un ratat, bun de nimic, dacă nu îți place ce vezi în oglindă, dacă îți critici modul în care arăți, abilitățile, viața în general, dacă vezi totul în tonuri de gri și negru, atunci ai cel mai probabil de-a face cu simptome depresive.
Poți face un test aici: https://www.mdcalc.com/hamilton-depression-rating-scale-ham-d
Anxietatea, o să vedeți, în testul de mai sus, vine și ea la pachet cu depresia și de aceea este greu de multe ori să le diferențiem. Normal că vine, fiindcă dacă simt că nu sunt bun de nimic, atunci mă cuprinde teama că nu mă voi putea descurca cu un eveniment sau altul.
O anumită formă de depresie este normală, justificată, în urma unei pierderi importante: partea cu plânsul, tristețea, lipsa de chef și plăcere. Pierderea cuiva drag, a unui lucru, a unei speranțe, a unei credințe sau iluzii care îți aducea fericire. Nu sunt normale însă sentimentul copleșitor de vină, critica de sine și vederea sumbră asupra sinelui și a vieții. Nu este normal dacă durează prea mult. Un doliu va fi procesat de fiecare diferit, însă prea mult devine patologic.
Ce înseamnă că nu este normal/ justificat? Înseamnă că avem de-a face cu erori de gândire, de logică, cu distorsiuni cognitive și agresivitate, sau auto-agresivitate. Fraze de genul: “E doar vina mea/ Sunt un prost/ o proastă/ Nu sunt bun de nimic/ Nu sunt important/ă/ nu contez, mă urăsc/ nimeni nu mă place, etc” sunt toate generalizări și lucruri spuse cu lipsă de compasiune de sine. E ca și când ne-am accidenta din greșeală, am alerga și am cădea, și apoi ne-am certa și bătea pentru ce am pățit…
Ce se întâmplă când depresia devine parte din identitatea mea?
Atunci este mai grav, fiindcă e mai greu să o recunoști și să o combați. Una este să ai simptome depresive declanșate de o serie de evenimente, când se simte foarte acută durerea și observi bine diferența între înainte și după, și altceva este să te obișnuiești cu simptomele ce apar treptat sau timpuriu (din copilărie/ adolescență).
Așa sunt eu: îmi place să mă îmbrac în negru, să ascult muzică tristă, să mă izolez, să mă gândesc că viața nu are niciun sens (nu vedeți că nu are? e un adevăr!), să îmi fac rău fizic (pentru că oricum nu contez), să mă învinovățesc pentru orice (fiindcă e doar vina mea!), să mă critic, să evit să mă uit în oglindă, să gândesc pesimist (dar este realitatea!), etc.
Atunci când depresia devine parte din identitatea noastră i-am găsit deja cele mai bune justificări. Și va fi foarte greu să o combatem, fiindcă ar însemna să renunțăm la o parte din noi. Așa cum cineva care fumează se va lăsa mult mai greu atunci când se identifică a fi “fumător”, sau cineva care are o superstiție sau o credință, chiar dacă i se arată dovezile contrare, atunci când se consideră “spiritual/ credincios”.
Dar nu vezi că viața nu are sens? Ne naștem fără voia noastră, ne învârtim de câteva ori prin spațiu fără să putem fi siguri de nimic și apoi murim.
Dar nu vezi că nu sunt în stare de nimic? Jobul nu-mi place, sunt foarte urât/ă, nu știu mare lucru, nu mă duce capul, nu am nicio relație, nu sunt bun/ă de nimic.
Cuvinte de genul ăsta pot părea foarte adevărate, spuse apăsat, și pot să ne facă să ne simțim foarte loviți, fără speranță, sufocați, striviți, spulberați.
Dar, dacă ne uităm mai îndeaproape vedem că sunt doar o vedere a lumii din spatele unor ochelari întunecați. Fiindcă, dacă ne-am da jos ochelarii, sau altcineva care nu-i are ar putea vedea altceva:
Da, poate nu există un singur sens al vieții. Poate tocmai că suntem liberi să ni-l găsim fiecare din noi. Și poate că moartea e certă, dar tocmai asta face viața să fie valoroasă, să ne îndemne să o trăim intens. Poate că ne învârtim de câteva ori prin spațiu, dar e o minune că suntem aici, conștienți și putem cerceta ce ne înconjoară. Putem fi curioși și să ne bucurăm de spectacol și chiar, uneori, să creăm ceva frumos.
Da, poate că unele lucruri nu mi-au ieșit, iar altele mi-au ieșit. Poate că ce nu mi-a ieșit este ceva ce îmi doresc și o să îmi iasă până la urmă. Pot să înțeleg de ce nu au ieșit lucrurile: o parte șansă, o parte contribuția mea, o parte contribuția altora. Pot să încerc mai des, să îmi cresc șansele, pot alege oameni mai buni, pot să mă îmbunătățesc pe mine. Ce din mine a contribuit la nereușită? Care sunt fricile care m-au ținut pe loc? Cum au apărut ele? Ce aș putea face ca să fiu mai bine cu mine și astfel să fac mai bine totul?
Ce apreciez la ceilalți și ce nu-mi place la ei? Ce am eu din aceste lucruri? Cum aș putea avea mai multe lucruri din cele pe care le apreciez, mai puține din cele pe care nu? Cum aș putea să mă bucur că am ceea ce apreciez și să nu-mi mai doresc de la mine ce nu mă interesează la alții? Cum am ajuns să cer mai mult de la mine? Cum aș putea să fiu mai bun/ă cu mine, ca să mă pot susține și încuraja?
Atunci când depresia apare în copilărie
Când avem de-a face cu un părinte, sau alt care-taker, asemenea unui uriaș de piatră, putem să dezvoltăm timpuriu simptome depresive. Dacă avem de-a face cu cineva care ori este el însuși depresiv și își verbalizează viziunea întunecată despre viață sau despre sine, ori este agresiv și ne critică foarte mult, sau este violent, fizic sau verbal, și ne face să ne simțim mici, neputincioși, fără speranță, putem să ne simțim striviți și, în timp, ori să adoptăm și noi viziunea întunecată, fiindcă am crezut-o, ori să devenim critici și violenți cu noi fiindcă am ajuns la concluzia că așa merităm, că e ceva defect legat de noi, sau că doar așa ne putem perfecționa. Ceea ce ne transformă, din păcate, în proprii noștri dușmani: în uriași de piatră ce ne strivesc sufletul.
De ce să ne luăm la trântă cu uriașii de piatră? Ca să simțim mai liberi, mai bine, mai vii.
Anxietatea
Vrăjitoarea apărea noaptea în casele celor mai naivi și-i trezea din somn cu râsul ei malefic. Le șuiera cuvinte răutăcioase în urechi și sângele le îngheța în vene.
Anxietatea are la bază emoția frică. Dacă te simți temător, dacă te trezești dimineața sau te culci cu un sentiment de frică, dacă te îngrijorezi foarte des legat de ce se poate întâmpla, dacă faci bine ce faci acum sau dacă nu cumva puteai face mai bine, dacă mănânci prea mult și dormi prea puțin, dacă ai atacuri de panică (palpitații, respirație accelerată, etc), eviți locuri, oameni, intimitate, angajament din teama să nu cumva să… (faci rău/ ți se facă rău), ai diverse fobii, simți nevoia să te pregătești excesiv înainte de un eveniment, repeți în minte aceleași gânduri (pentru a le clarifica, desigur!), dacă îți imaginezi cele mai negative scenarii legate de cursul unor evenimente (desigur, se pot întâmpla!), atunci ai cel mai probabil simptome de anxietate.
Poți face un test aici: https://www.mdcalc.com/hamilton-anxiety-scale
Depresia vine și ea la pachet cu anxietatea, fiindcă dacă mi-e frică mereu de ceva asta mă face să mă simt și foarte trist, e ca și când nu pot face față evenimentelor din viața mea.
O anumită formă de anxietate este normală: atunci când avem de-a face cu ceva cu adevărat periculos. Stăm lângă cineva pe care îl resimțim manipulator, agresiv, imprevizibil și resimțim anxietate, iar asta ne face să fim pe picior de fugă, sau să vrem să îl evităm. Sau dacă ne aflăm într-o zonă periculoasă, unde putem întâlni la orice pas urși, șerpi veninoși, dacă suntem în mijlocul unui război, sau într-o situație de conflict. Nu este normal dacă durează prea mult (înseamnă ori că am stat prea mult într-un loc periculos/ lângă un om periculos/ într-o situație de conflict, sau că am interpretat ca fiind periculoasă o situație care nu era de fapt).
Ce înseamnă că nu este normal/ justificat? Înseamnă că avem și de data aceasta de-a face cu erori logice și lipsă de empatie față de noi înșine. Suntem ironici, răutăcioși sau ne imaginăm tot felul de pericole nerealiste, foarte puțin probabile sau de-a dreptul improbabile și, de asemenea, ne subevaluăm capacitatea de a le face față în eventualitatea (foarte scăzută) în care s-ar întâmpla. Urc pe bloc? Probabil să mă împiedic de un fir să mă electrocutez și să cad peste balustradă. Merg la mare? Poate veni un val uriaș să mă înece. Merg în parc? Sigur sare o căpușă pe mine și mă îmbolnăvesc. Mă îndrăgostesc? O să mă părăsească. Greșesc? O să fiu dată afară. Etc. Ca niște scenarii de film horror.
Ce se întâmplă când anxietatea devine parte din identitatea mea?
Așa sunt eu: mai grijulie, timidă, nu-mi place în centrul atenției sau să mă afișez, nu-mi place să fiu eu aia care propune sau inițiază ceva, îmi place să plănuiesc mult până mă apuc de ceva, ca să iasă cât mai perfect, nu îmi place să cunosc prea mulți oameni noi sau să încerc lucruri noi, mi-e frică să …., ….., …. și am fobie de ….., ……., ……, prefer să stau în banca mea, să îmi văd de ale mele, să nu mă expun, să stau mai mult acasă, în siguranță.
Dar e normal să te gândești la ce-i mai rău, ca să fii pregătit! Să nu te ia prin surprindere. Să nu fii dezamăgit. Să nu fii devastat dacă ceva nu se întâmplă și-ți imaginai că se va întâmpla. Mai bine îți imaginezi că nu se va întâmpla și eventual nici nu mai încerci, ca să nu existe riscul să nu se întâmple. Tu nu te-ai uitat la știri, să vezi ce grozăvii sunt în lume?
Dar e clar că nu am ce vedea acolo. Sau că dacă mă duc o să se întâmple ceva rău. Sau, e foarte clar că dacă acum mi-e bine, urmează să se întâmple ceva rău. E o lege a universului! Legea compensației.
Aici avem de-a face, dacă nu cu o pereche de ochelari întunecați, ca la depresie, cu o serie de voci răutăcioase pe care le auzim în mintea noastră. Voci ce nu sunt auzite de oricine, ci doar de cei cu anxietate. Fiindcă există și alte voci, ale unei vrăjitoare bune, care pot spune:
Prefer să nu mă gândesc cum va ieși un lucru, ci doar să mă concentrez pe a-l face cât pot eu de bine. Nu avem cum să știm viitorul, din păcate, nu știm dacă va ieși bine sau rău, dar cu siguranță voi avea parte de o experiență din care pot învăța ceva. În plus, ceea ce pare rău la prima vedere se poate să devină ceva bun, sau să aibă și o latură bună, sau invers! Și asta e ok. Procesul contează mai mult decât rezultatul și drumul decât destinația. Important e să învăț, să mă bucur, să mă concentrez pe a mă simți bine și pe relațiile dragi.
Nu știu ce voi găsi acolo, dar pot să descopăr. Poate cotrobăiesc și găsesc eu o bucățică de aur. Sau, cel puțin, am văzut ceva nou, care mă poate face să cunosc mai multe despre acel loc, oameni sau despre mine. Dacă acum e bine, e meritul meu și al norocului, și asta nu înseamnă că ceva rău se va întâmpla: e un nonsens, o superstiție asta. Sau, dacă vreau să cred în superstiții pot să aleg una care să zică: am trăit destul rău, de ce nu ar urma de acum doar bine? ^^
Atunci când anxietatea apare în copilărie
Uneori ne petrecem copilăria în imediata apropiere de cineva violent, și atunci trăim cu frică – poate oricând să se înfurie, să țipe sau chiar să ne lovească. Sau e cineva care ne chinuie – ne pune la treabă, ne pedepsește, se distrează pe seama noastră. Sau poate avem probleme financiare, sau trăim cu frica că rămânem fără unul dintre părinți, dacă este bolnav, are o viață riscantă sau chiar vrea să își ia viața. Sau poate că unul sau ambii părinți, sau cei care au grijă de noi sunt foarte anxioși, toată ziua auzim doar “aoleo/ nu pune mâna/ vezi că o să cazi/ ce-ți trebuie ție să mergi acolo?/ ai grijă/ să fii acasă până se întunecă/ aoleo/ aoleo/ vezi că/ aoleo”. Și așa ne obișnuim cu o stare perpetuă de frică, ori integrând limbajul abuziv – vorbind urât cu noi, pedepsindu-ne, forțându-ne să facem lucruri care de fapt nu vrem să le facem, sau integrăm gândirea bazată pe frică, urmând modelul la care am fost expuși: vedem pericole peste tot. Ne transformăm în propriile noastre vrăjitoare rele.
De ce să ne luăm la trântă cu vrăjitoarele rele? Ca să simțim mai liberi, mai bine, mai vii.
În speranța că acum este mai clar în ce constau fiecare din cele două personaje negative: ce putem face?
1. În primul rând să îi recunoaștem – să vedem dacă ne aflăm în preajma unui uriaș de piatră sau a unei vrăjitoare rele, sau se află chiar în noi. E nevoie să îi identificăm – cine sunt și unde, pentru a ne putea apăra de ei.
2. Avem nevoie de armură, scut și arme sau vrăji pentru a ne putea apăra de ei și, dacă se află în noi, chiar a-i dizolva
Armură și scut
E util să ne apărăm de uriași și vrăjitoare prin a ne întări apărarea. Provocarea va fi să ne dăm jos armura și scutul atunci când avem de-a face cu personaje bune, pentru a ne putea împrieteni, a ne îndrăgosti, să nu ne apărăm și de cei care ne pot face bine. De asemenea, purtarea unei armuri și a unui scut este obositoare, avem nevoie să le mai dăm jos, ca să ne relaxăm, să ne odihnim. Să le punem doar când avem nevoie de ele.
Poate chiar să avem unele smart, moderne, în loc de cele greoaie, medievale.
Armura și scutul înseamnă să punem limite, să răspundem discursului strivitor al uriașilor de piatră și a discursului răutăcios și alarmant al vrăjitoarelor rele: să îi contrazicem, să le arătăm că nu e așa și că nu e ok să vorbească așa, etc. Putem, în măsura în care este posibil, să limităm foarte mult contactul cu el, sau, dacă suntem noi cei care vorbim așa să ne dăm seama, iertăm, cerem iertare și să reformulăm, cu empatie și încurajator.
Arme sau vrăji
Cu arme sau vrăji putem să ne luptăm cu uriașii sau vrăjitoarele. Pe cale legislativă, prin negociere, prin forțarea empatiei, prin a-i face să se simtă prost, prin a face schimb de roluri – să le facem aceleași lucruri care le fac și ei, ca să vadă cum ne simțim, prin a le refuza ajutorul, prin a le zice direct ce credem despre ei, etc. Problema aici este să fim atenți să nu devenim ca ei, făcând toate astea. Scopul este doar să câștigăm lupta, nu să îi chinuim sau să ne răzbunăm. La baza comportamentului lor sunt alți uriași de piatră și vrăjitoare rele cu care ei au pierdut lupta.
Unele dintre vrăji pot să îl facă pe celălalt să pară mult mai mic, să îl transforme în altceva sau să îi dezvăluie adevărata identitate, care de obicei este mult mai inofensivă.
Iar asta înseamnă de fapt să îl vedem așa cum e: un suflet chinuit de propria agresivitate, o persoană cu dizabilități afective sau pur și simplu bolnavă, dacă ar putea fi încadrată într-un tipar de tulburare de personalitate sau tulburare afectivă.
De asemenea, cea mai importantă vrajă, și cea mai greu de făcut, e cea a iubirii. Să poți vedea suferința celuilalt și să îi arăți compasiune.
Cu mențiunea că asta nu înseamnă să stăm în relații abuzive ca să încercăm să-i vindecăm pe ceilalți prin iubire. Putem să le arătăm compasiune și de la distanță dacă nu vor să se schimbe.
Cam așa.
În episodul următor: despre furie, simptome borderline, narcissistic rage și cum ne putem apăra de ele.
