Pe 8 septembrie, sâmbătă, de la 10-20, în Parcul Lumea copiilor, vom fi și noi prezenți cu activități pentru părinți, dacă toți ceilalți s-au pregătit cu distracție pentru copii 🙂
Credem că și părinții au nevoie de joacă, relaxare, învățare, nu doar copiii, așa că vom veni cu mai multe materiale și exerciții amuzante pentru ei, printre care un șotron în forma drumului galben din Land of Oz, la finalul căruia îți îndeplinești cea mai mare dorință, un mini-workshop de zbor și mai multe lecții ad-hoc, de parenting ușor.
În primul rând pentru că avem întrebări. Iar ele oferă răspunsuri 🙂
Răspunsuri putem găsi în multe locuri: la prieteni, în familie, în diverse articole pe Internet găsite la o căutare pe Google, în articole de specialitate, în filme, documentare, la preot, psiholog, un necunoscut, un om în vârstă de la țară, de la cer, copaci și așa mai departe. Sau din cărți.
Ce oferă cărțile deosebit față de toate cele de mai sus este combinația între neimplicarea celui care îți oferă răspunsurile – autorul nu te cunoaște, stimularea imaginației – ești determinat să vizualizezi când citești, experiența celui care a scris-o – relevantă pentru subiectul în cauză si amplitudinea tratării problemei – mai mult decât într-un articol, din mai multe puncte de vedere și cu exemple.
Astfel, cărțile reprezintă un candidat important la creșterea cunoașterii, oferindu-ne instrumente pe care să le folosim apoi pentru a ajunge să fim cum ne dorim, prin exercițiu.
A existat mult timp o conotație negativă a conceptului de Self Help. Cărțile de psihologie sunt într-adevăr, ca toate celelalte cărți sau forme de educație: bine construite, utile, sau mai puțin. Sunt multe cărți care nici nu sunt scrise de psihologi, care nu au în spate experiența lor de la cabinet, sau studii de specialitate. Sau sunt cărți scrise parcă de un om de vânzări, unde aceeași idee e întoarsă pe toate părțile și răsucită în fraze pompoase, cu sclipici, care să îți atragă atenția și care nu îți oferă nimic, de fapt.
Dar sunt și multe cărți de psihologie scrise de psihologi cu experiență, bazate pe observație sau studii și care sunt construite logic și frumos, ghidându-te pas cu pas, oferindu-ți din înțelepciunea și rezultatele lor, pentru ca tu să înveți. De unde și proverbul: Deşteptul învaţă din greşeala altuia 🙂
Toate aceste lucruri au stat și în spatele creării Clubului de Carte de Psihologie. Fiindcă nu știam să mai existe altul și fiindcă uneori avem nevoie de un mic impuls, pentru a fi motivați să citim și câteva recomandări, de la cei care au citit mai mult și pot face o selecție. Am ales unele dintre cele mai aplicabile cărți citite, dintre cele care reușesc, dacă le lași, să îți schimbe perspectiva asupra vieții și să te ajute să fii mai bine.
Te așteptăm și pe tine să ni te alături! 🙂
Georgiana Codrescu Consilier pentru dezvoltare personală
Statul a propus educarea copiiilor într-o formă structurată și prelungită – de la grădiniță până la postdoctorat – cu scopul formării acestora spre a avea o meserie. În ultimul timp însă, odată cu dezvoltarea Internetului, meseriile ce presupun utilizarea unui computer pot fi învățate și fără profesor, de acasă, în aproximativ un an, dacă le acorzi destul timp în fiecare zi – meserii cum sunt cea de programator, analist, designer, editor video, advertiser, manager de proiect, contabil, șamd.
De asemenea, meseriile artistice pot fi și ele învățate de pe Internet: desenul, pictura, sculptura, literatura, muzica, fotografia. Multe meserii tehnice la fel: instalator, zugrav, mecanic, grădinar, arhitect… Acum găsești tutoriale pentru aproape orice.
Și atunci: de ce mai suntem obligați de stat să ne dăm copilul la școală? În loc să îl dăm la diverse cursuri practice, școli de vară, să facă voluntariat, sau să citească el singur ce îi place sau să vadă filme? În România nu există opțiunea de homeschooling, așa cum există în țări precum Austria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Ungaria, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Elveţia, Ucraina, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii. La noi: Potrivit Codului Penal (Art.377 aliniatul 1) “părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor şi care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului general obligatoriu, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.
Hai să vedem o justificare, din partea unei autorități de la noi:
Fostul ministru al Educaţiei Mircea Miclea a declarat pentru MEDIAFAX că, în această dezbatere, “etic vorbind, trebuie luată partea copilului”. “Dacă noi vrem să-i pregătim pentru viaţa de adult, mediul şcolar este locul unde acest lucru se întâmplă. Acolo învaţă să se apere, învaţă ce înseamnă competiţia, leadershipul. Competenţele socio-emoţionale sunt esenţiale pentru dezvoltarea copilului şi se referă la interacţiuni sociale, la leadership, competiţie, capacitatea de a face faţă conflictelor. Aceste competenţe nu se pot dezvolta prin homeschooling” a declarat fostul Miclea. – Sursa
Dacă analizăm puțin cuvintele cheie subliniate mai sus, din discursul fostului nostru ministru, vedem că nu avem nimic legat de: cooperare, lucru în echipă, empatie, simț civic, comunicare asertivită, creativitate, deschidere, cunoaștere de sine, compasiune, iubire de sine, generozitate. O serie de valori, credem noi, ce duc la o viață echilibrată și fericită, fiindcă te ajută să creezi conexiuni sănătoase cu ceilalți și ele sunt cele care ne împlinesc cel mai mult.
Prin urmare, trăind în România și ducându-ne copiii la școală, fie ea de stat sau privată, mai avem de completat cumva educația lor cu cele de mai sus. Cum facem asta? Cu foarte mulți bani pentru activități extra-școlare care aglomerează programul copilului? Așa cum știm cu toții, copiii învață cel mai mult prin imitare. Învață să vorbească prin imitare, să meargă, să zâmbească și învață să comunice și să se comporte de la cei cu care trăiește, cu care are o legătură emoțională. Prin urmare, tot ce avem de făcut este ca noi să cooperăm, lucrăm în echipă, fim empatici, să ne implicăm în proiecte cu caracter civic, să comunicăm asertiv, să fim creativi, deschiși, să ne cunoaștem, să avem compasiune și iubire de sine, să fim generoși și astfel vor deveni și ei. Cum facem asta? Printr-un proces de dezvoltare personală 🙂
Tu când începi să fii bine cu tine cu adevărat? Sau mai mereu?
Sau dacă ești – cum ai ajuns să fii și cum se simte?
Georgiana Codrescu Consilier pentru dezvoltare personală
De-a lungul timpului am fost la multe cursuri, workshopuri, conferințe. Multe informații, la unele dintre ele zici “wow!” și apoi, când ajungi acasă și te regăsești, după un timp, în situația despre care ai învățat ce să faci, parcă uiți tot, sau pur și simplu nu poți aplica ce știi fiindcă emoțiile preiau controlul și îți dictează ele comportamentul, care uneori, cu mintea ta rațională, nici nu îți place. Și ai vrea să te oprești, dar nu poți.
În situații de stres și emoții puternice, de frică sau furie, intrăm în mod obișnuit pe un pilot automat care vrea să ne scoată vii din acea situație, un pilot automat programat de obicei în copilărie, așa că imităm modul în care părinții noștri reacționau în acele situații. Sau intrăm în modul luptă sau fugi, mai exact “fii agresiv” sau “fii pasiv” și iar nu e bine. Un pilot automat care acționează, pe termen lung, împotriva noastră.
Am trecut și eu prin asta și încă mi se mai întâmplă, din ce în ce mai puțin. Ce s-a schimbat? Am descoperit că există și workshopuri sau terapie care chiar funcționează. Care ajunge în profunzime, la cauzele problemelor și repară chiar acolo ce a fost avariat 🙂 Care identifică și schimbă convingeri care nu îmi folosesc. Care identifică momente din trecut când am resimțit o lipsă foarte mare, pe care acum o pot eu singură umple. Care m-au ajutat să îmi descopăr puterea de a răspunde situațiilor care apar, nu doar de a reacționa. Adică de a rămâne la volan, a nu mai lăsa pilotul automat să intre în acțiune.
De exemplu, acum, atunci când mă înfurii, pot sări în poziția observatorului. Mă dau la o parte și observ ce se întâmplă – ce simt, de ce simt așa? ce face celălalt, ce poate fi în spatele acțiunilor lui? Îmi iau un moment de respiro și încerc să înțeleg, mă calmez, îi zic celuilalt “și eu te iubesc” 🙂 Fiindcă așa e și el chiar mă iubește, altfel nu ar fi furios, și după ce trec toate emoțiile pot răspunde calm, ceea ce cred.
Furia e minunată și poate fi exprimată, mai ales dacă o direcționezi spre adevărata cauză a lucrurilor – asupra unei probleme, nu a unei persoane dragi, asupra unui eveniment trecut, care te face să simți ceea ce simți, nu asupra celui prezent, care e doar un reminder de fapt, de cele mai multe ori. E o descărcare de energie, ca o furtună, care poate face rău, dacă e îndreptată spre cine nu trebuie, sau poate face bine, dacă te ajută să vindeci o durere, sau să corectezi o nedreptate – cum ar fi să obții de la o companie aeriană daune dacă ți-au emis greșit un bilet de zbor, ceea ce nu ai obține dacă ai fi prea calm 🙂 Sau ai obține, dar mult mai lent probabil.
Frica e o emoție pe care rareori o conștientizăm. Recunosc că mi-e teamă să îi spun partenerului meu ce mă deranjează, fiindcă am convingerea că nu o să mă asculte, sau că trebuie mereu să fiu drăguță, sau, mai bine, îmi spun că nu e genul meu să spun ce mă deranjează? Recunosc că mi-e teamă să merg la ski de frică să nu cad și să pățesc ceva, sau zic că nu îmi place, nu mă pasionează? Frica ne determină să eliminăm din identitatea noastră lucruri care ne sperie, pe care dacă le-am încerca poate ne-ar ajuta să avem o părere mai bună despre noi, să cunoaștem oameni cu care să ne împrietenim, să avem o viață mai bună. Recunosc că mi-e teamă să mă deschid în fața străinilor, fiindcă cred că îmi pot face rău, sau să văd ce aș putea descoperi neplăcut la mine, sau spun că nu vreau să merg la workshopuri, fiindcă nu mi se potrivesc?
Tristețea este altă emoție văzută ca negativă și din păcate este una foarte reprimată la băieți, așa cum furia este reprimată la fete. Un băiat mare nu “se smiorcăie”, o fată nu “face urât”. Tristețea vine din empatie. Poți simți tristețe pentru cineva, dacă pățește ceva, ca această fetiță:
sau poți simți tristețe pentru tine, când ai pierdut ceva. Atunci când îți blochezi tristețea îți blochezi, de fapt, și empatia ceea ce e destul de grav pentru relațiile pe care vrei să le ai, fiindcă celălalt se va simți neînțeles. În plus, fără tristețe exprimată, nici bucuria nu se mai simte la fel de puternic, cele două comportându-se ca un binom, ca două fețe ale aceleiași monede.
Reprimarea furiei la fetițe generează un comportament pasiv mai târziu, sau pasiv-agresiv, crescând riscul abuzului din partea altora, ce ar putea profita de atitudinea lor. Reprimarea tristeții la băieți poate duce la lipsă de empatie în relații și nevoia de supra-stimulare pentru a simți bucurie. Nerecunoașterea fricilor pe care le avem poate duce la o viață limitată, unde ele ne conduc acțiunile, în spatele măștii lui “așa sunt eu/ nu e genul meu”.
Reprimarea bucuriei nu prea există în cultura noastră, sau foarte rar. Poate doar atunci când mamele țipă la copii să nu mai alerge prin parc, ca să nu se împiedice, ceea ce îi face probabil să asocieze bucuria cu frica (dacă mi se întâmplă ceva bun acum, sigur urmează ceva rău după). Dar, spre deosebire de țări cum sunt Japonia, India, Iran, Corea de Sud, sau Rusia, unde râsul sau zâmbetul sunt semn de prostie, stăm bine 🙂 Ar fi interesant de asociat această tendință a lor spre seriozitate și muncă fără distracție cu ratele de depresie și sinucidere: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_suicide_rate Pare că se leagă.
Bottom line: emoțiile nu sunt bune sau rele, doar sunt 🙂
Vă doresc să aveți parte de cât mai multă claritate și control asupra a ceea ce faceți (mai puțin pilot automat), emoții manifestate, cu acțiuni direcționate spre adevăratele cauze, dacă vrem să restabilim un echilibru, și… multă bucurie! 🙂
Georgiana Codrescu Consilier pentru dezvoltare personală
Orașul de smarald reprezintă un ideal, pe care îl putem interpreta în mai multe feluri. Poate fi reprezentarea vieții noastre așa cum ne-o dorim, putem fi noi, așa cum visăm să devenim, poate fi o lume utopică unde toți oamenii sunt fericiți, sau poate fi, ca în poveste, locul unde îl găsești pe Vrăjitorul din Oz, cel care îți poate oferi ce crezi că îți lipsește.
În poveste, orașul de smarald e o mare minciună. Locuitorilor li se spune să poarte neapărat o pereche de ochelari, care să îi ferească de strălucirea orbitoare a smaraldelor. Ochelarii sunt însă verzi și smaraldele sunt doar în imaginația celor care se uită în jur cu acești ochelari. Vrăjitorul – The Great and Powerful – este de fapt un bătrânel simplu, ce a pus la punct un mecanism complicat care să îi facă vocea mai răsunătoare și prezența mai impozantă și care nu face de fapt vrăji. În schimb, este foarte înțelept, fiindcă reușește, până la urmă, să scoată la iveală puterea interioară pe care o au cei care vin la el pentru ajutor. La fel ca un terapeut, nu îți pune pe tavă nicio nouă calitate, doar te ajută să le descoperi pe cele pe care le ai deja în tine. Dacă am face o comparație cu lumea medicală, nu ți-ar oferi antibiotice, ci suc de portocale și morcovi, care îți întărește sistemul imunitar 🙂
Să presupunem că Orașul de smarald este viața noastră ideală și noi așa cum ne dorim să fim. În armonie cu ceilalți, cu o stare de bine interioară, cu împliniri, cu motivație. Drumul până la el este drumul dezvoltării personale și al educației – formale sau informale. Este drumul pe care ne facem prieteni și înfruntăm pericole. Este un drum pe care mergem doar înainte și de la care nu ne abatem, fiindcă distracțiile, de dragul distracției, nu fac decât să ne încetinească.
Chiar înainte de porțile orașului se află câmpul de maci – The Deadly Poppy Field – care te adoarme. Metaforic, poate fi o moleșeală dată de lipsa motivației, care vine din convingerile că nu poți reuși, că nu ești destul de bun, că ești prea (bătrân/ ne-educat/ tânăr/ prost/ urât, etc.), că alții care au reușit ori au avut noroc, ori au muncit zi și noapte de mici, iar tu nu ai cum să recuperezi, etc. De fapt, este vorba de o deconectare de tine. Când vine vorba de artă și creație, pentru a putea face ceva original nu poți și nu e nevoie să studiezi tot ce s-a creat vreodată, ca să găsești o modalitate prin care să te diferențiezi, printr-o analiză rațională, ci doar să te conectezi cu tine, să fii autentic, sincer și să îți spui povestea ta intimă, care nu are cum să fie decât unică, fiindcă tu ești unic.
Moleșeala dinaintea atingerii obiectivului are astfel legătură cu credința intimă că nu putem reuși, că nu merităm reușita, sau că dacă reșim, ceva rău s-ar putea întâmpla. Și atunci ne culcăm pe o ureche, la propriu și la figurat, amăgindu-ne că e destul ce am realizat până atunci, sau spunându-ne că e prea greu să continuăm.
Cei doi care nu sunt în poveste afectați de lanul de maci sunt Omul de tinichea și Omul de paie, fiindcă nu sunt făcuți din carne și oase, cum spun ei. Se ajută unul pe altul, îl trezesc și pe leu, care e mai puternic și toți trei îi iau pe sus pe Dorothy și pe Toto. Astfel, în acele momente de neputință, lipsă de motivație, lipsa găsirii unui scop, prietenii pot veni în ajutor. Omul de paie nu gândește, doar simte. Omul de tinichea nu simte, doar gândește. Cine din jurul tău ar putea avea aceste calități, pentru a sta de vorbă cu amândoi, pentru a găsi o cale de ieșire? Dacă nu găsești printre prieteni poți încerca între terapeuți, mulți sunt specializați ori pe gândirea strategică și analiză, ori pe simțire, emoții, intuiție, iar alții, pe amândouă.
Oricum ar fi, e foarte important să ieșim din lanul de maci. Orașul de smarald, împlinirea viselor noastre se află la o aruncătură de băț 🙂
Georgiana Codrescu Consilier pentru dezvoltare personală
“Dezvoltarea personală” este un concept devenit popular în România cu cel puțin 10 ani în urmă, ce include orice înseamnă auto-educare, mai ales în zona de psihologie, filosofie și spiritualitate și are ca scop îmbunătățirea stării de bine interioare, a relațiilor și împlinirea scopurilor pe care le avem.
Dacă întrebi Wikipedia, îți va zice că:
Dezvoltarea personală include activități și experiențe care au scopul final de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezoltare a talentelor și abilităților personale, îmbunătățirea calității vieții și contribuirea la realizarea aspirațiilor și viselor personale.
Cunoscut și sub denumirea de “self help” sau “evoluție personală”, conceptul de dezvoltare personală include și acitivăți formale sau informale pentru a dezvolta în alții roluri precum cel de profesor, ghid, consilier, manager, coach sau mentor.
Ca în orice domeniu de altfel, avem și o parte mai întunecată, ce aduce cu sine și o reputație mai puțin onorantă a fenomenului. Mai exact, unele cărți de self-help americane și impostorii din zona de spiritualitate. Să le luăm pe rând.
Stilul american de scriere are anumite particularități care se regăsesc atât în cărțile de ficțiunie, cât și în cele de non-ficțiune. Are o anumită claritate, răceală și factualitate, iar în special când e vorba de self-help, o anumită superficialitate. Mai exact, multe cărți americane de “psihologie” conțin 1 singură idee, expusă în diverse feluri și repetată pe parcursul a zeci și sute de pagini. În plus, parcă sunt scrise de un om de vânzări, mai degrabă decât un psiholog sau scriitor.
Pe lângă cărți, asociate cu viziunea americană sunt și programele “transformaționale” în “10 pași simpli”, sau conferințele care seamănă mai mult cu predicile bisericești, un spectacol de fum și oglinzi care promit totul și nu oferă, practic, nimic. În afară, bineînțeles, de un transfer generos, ce face “adepții” să îl divinizeze pe “profet”, doar fiindcă acesta se prezintă cu o energie foarte puternică și se proclamă ca fiind “dovada vie” că procesul propus de el este unul de succes. Cam așa cum este ironizat fenomenul în Yes man, dacă vă amintiți.
“Impostorii” din lumea spiritualității sunt greu de identificat. Având în vedere cât de multe tehnici de terapie s-au dezvoltat între timp, dacă cineva îți face un semn cu mâinile deasupra capului și rostește câteva mesaje, iar asta pe tine te ajută, este greu să îl considerăm impostor pe primul, având în vedere că și în cadrul terapiei clasice, cu psihoterapeuți acreditați de Consiliul Psihologilor putem avea tehnici de vindecare a copilului interior în care practic vorbești cu tine din trecut și îți oferi ce nu ți-au oferit cei din jur când aveai nevoie. Cele două practici, deși deosebite, seamănă mult prin faptul că implicăm autosugestia și imaginația, într-un mod auto-vindecător. Putem totuși identifica “impostorii” dacă, de exemplu, își folosesc autoritatea câștigată pentru a întreține relații sexuale cu cursanții lor, sau obținerea de diverse avantaje din partea lor și acesta este scopul lor de fapt, agenda lor ascunsă. Vezi celebrul nostru guru.
Curățând însă acest domeniu minunat de cele 2 de mai sus, putem spune că el poate fi chiar salvarea multora dintre noi 🙂 Și acum să vedem de ce este el așa de minunat.
Așa cum știm, educația se face în cea mai mare măsură acasă și apoi la școală & cu prietenii, în funcție de cât de mult frecventează copiii o zonă sau alta (orele de clasă sau barurile). La școală nu avem ore de soft-skils, din păcate, cel puțin la școlile de stat din România. Am dat zilele trecute peste o grădiniță foarte promițătoare și știu din auzite că școlile Waldorf și Montessori au programe speciale pentru dezvoltarea abilităților emoționale, însă acestea sunt exemple destul de izolate, momentan. Școala altfel este un proiect interesant, descris de Ministerul învățământului astfel: “un program național al cărui scop este să contribuie la dezvoltarea competenței de învățare și a abilităților socio-emoționale în rândul copiilor preșcolari/elevilor. Programul are o durată de 5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului școlar și poate fi derulat pe baza unei planificări ce rămâne la decizia fiecărei unități de învățământ”. Este interesant că pentru abilitățile socio-emoționale ale oamenilor sistemul nostru de învățământ alocă doar (!!!) 5 zile/ an.
Prin urmare, copiii se pot baza doar pe educația socio-emoțională primită de la părinți, sau prin interacțiunea cu prietenii. Iar părinții, dragii de ei, au avut parte de același tip de educație, de cele mai multe ori. Așa că o mare parte din cunoașterea dobândită de umanitate în ultimii zeci de ani (aici găsiți top 100 de cărți, top 25 experimente și top 10 studii, dacă vă interesează) din domeniul psihologiei, care se ocupă cu psihicul uman, adică, practic, cu ceea ce suntem, fiindcă gândurile și emoțiile pe care le avem ne determină acțiunile, rămân în afara ariei noastre de contact. Ceea ce ne aduce la “dezvoltarea personală”, la a lua problema în propriile mâini și a ne auto-educa – singuri, sau cu ajutorul unui consilier sau terapeut.
Din fericire, avem acces la sute de articole și cărți din acest domeniu, la workshopuri și psihologi care ne pot ajuta. Ideal da, ar fi să obținem tot ce avem nevoie în copilărie, atunci când învățăm cel mai ușor orice și când ne putem pregăti pentru viață, așa cum învățăm ce facem când răcim sau ne tăiem la un deget, să ne spălăm pe dinți și să mâncăm fructe, așa ar fi foarte util să învățăm și ce să facem cu emoțiile noastre și cum să construim relații armonioase cu cei din jur. Mai puțin ideal, dar posibil este să învățăm toate aceste lucruri și când am crescut, mai ales dacă vrem să devenim sau suntem părinți, pentru a fi bine cu noi și a-i inspira pe cei mici să fie și ei bine, fiindcă educația, pentru ei, înseamnă într-un procent foarte mare, imitarea noastră, a părinților.
Și fiindcă vorbeam mai sus de salvare, educația emoțională poate salva vieți, pentru că traumele lăsate nevindecate fiindcă nu știm cum să facem asta, duc la anxietate sau depresie, principala cauză a sinuciderilor. Putem compara, să zicem cu o problemă la matematică, pe care nu o putem rezolva dacă nu am învățat mai înainte logaritmii, de pildă, sau ecuațiile diferențiale, doar că nerezolvarea ei nu este o problemă de viață și de moarte… în mod obișnuit.
La fel ca Dorothy, leul cel fricos, omul de tinichea și omul de paie, ne lipsește câte ceva.
Ce ne lipsește ca să fim bine?
Să pornim la drum, Vrăjitorul din Oz ne așteaptă 🙂
Georgiana Codrescu Consilier pentru dezvoltare personală
